De Bogdan Coșa
Fotografii de Vlad Drăgoi
Timp de citire: 33 de minute
7 septembrie 2021

Ascultă povestea în varianta audio:

Scriu rândurile astea într-o casă în care un tată s-a spânzurat. Am aflat întâmplător, la o lună după ce am cumpărat-o, de la băiatul care a venit să ne ridice molozul.

Ploua ca-n iad, colegii lui și-au pus salopetele în cap și s-au apucat să încarce sacii în remorcă, în timp ce el a venit lângă mine. După ce s-a uitat roată prin curte, de parcă ar fi căutat pe cineva, s-a întors către mine, mi-a zâmbit încordat și a întrebat: Nu te temi să dormi aici?.

De ce să mă tem?, m-am mirat.

Mă gândeam că se referă la animalele sălbatice, la copacii înalți de zeci de metri, care se mai rupeau la furtuni. Avea pielea bine întinsă, frumoasă; și, spre deosebire de cei doi hamali, gârboviți, fără dinți, care ne aruncau săgeți de fiecare dată când se întorceau pe poartă, se vedea că-i priește să lucreze la Serviciile de Gospodărire Măgura Codlei.

La oamenii ăștia veneam cu părinții când eram mic, mi-a răspuns. Cum se zice, eram prieteni de familie. Da’, după ce am auzit ce-a făcut el, nici c-am mai călcat pe-aici… M-am și mirat când am văzut casa, că nu mai țineam minte numărul. Nu știam c-a vândut-o tanti.

Atunci când ne-am mutat pe strada asta, care se transformă în potecă șapte case mai sus și urcă până în vârful măgurii, la cota 1300, toți vecinii s-au arătat încântați să ne cunoască; ceea ce mi s-a părut bizar, pentru că mă așteptam să fie pe dos – să-i găsesc reticenți o perioadă, până se conving că suntem oameni normali, c-am venit să ne bucurăm de pădure, de aerul curat și de liniște. Îmi închipuiam că majoritatea stăteau aici de-o viață și că, în loc să ne vadă așa cum eram, un cuplu tânăr care descarcă saci cu cărți și cutii cu hăinuțe pentru copii, țevi, gresie și găleți de vopsea, o să ne trateze de sus, ca pe venetici, așa cum mi-au povestit părinții că pățiseră în tinerețe.

Când am stat prima oară la gard cu unul dintre ei, am aflat că, la fel ca noi, venise în Codlea după mai mulți ani în care locuise în București. O să vezi, e o stradă mișto, cu oameni de treabă, fiecare în felul lui, mi-a zis, lucru de care aveam să mă conving de îndată ce s-a spart prima conductă. Același om mi-a recomandat să nu mai pun atâtea întrebări și să mă bucur de calda primire.

Da’ știi cum s-o spânzurat?, a continuat băiatul, rânjind la ploaia care cădea drept. De clanță!

Exclamația lui, de unde ar fi trebuit să mă îngrozească, în primă fază m-a amuzat. O spusese cu un soi de bucurie sadică, așa cum îți povestește un copil ce i-a făcut unei broaște pe care a găsit-o într-o baltă.

Când să-i plătesc, am înțeles că nu-mi ajung banii. Serviciile costau mai mult decât estimasem inițial pentru că hotărâsem să arunc și ce nu eram sigur dacă merită sau nu păstrat.

N-a vrut să rămână la o cafea cu colegii, cărora le-ar fi plăcut să își tragă sufletul cât coboram eu până la primul bancomat. A zis că m-așteaptă la sediu, că nu se teme că-i las fără bani. Tot eu urc cu lama și deszăpezesc râpile astea, mi-a zis după ce și-a pus haina în cap. Și, peste iarnă, o să-ți trebuiască vreo doi saci de material antiderapant, dacă vrei să mai urci și să cobori de-aici. Vin eu să ți-i aduc, că-i bine și pentru mine să știu că-i ai în garaj.

I-am mulțumit și, în loc de rămas bun, i-am zis: Să știi că eu de codlenii vii m-am temut toată viața. Morții, săracii, nu mi-au făcut niciodată nimic.

La cină, i-am povestit Irinei, dar doar despre molozul încărcat pe caiet și despre materialul antiderapant pe care urma să-l primim de la municipiu. Erau puncte bonus pentru locul pe care l-am considerat mulți ani mort și îngropat.

Decizia de a ne muta în Codlea fusese rezultatul unui proces mai amplu, care începuse cu doi ani înainte, când am venit în Brașov. Atunci, după trei luni de probă, care au reușit să șteargă cu buretele lipsa de direcție pe care ajunsesem să o simt în capitală, am cumpărat un apartament micuț, pe care l-am renovat din mers. Am terminat reparațiile în lunile de izolare din pandemie și, pentru că am înțeles și că ne place să ne murdărim împreună, am hotărât să ne căsătorim.

La câteva săptămâni distanță, am aflat că urmează să avem un copil. Asta a resetat din nou jocul; 45 de metri pătrați erau greu de împărțit între un câine blănos, mai degrabă bătrân, care calcă în toți scuipații, și un bebeluș care își scapă non-stop sfertul de castravete și suzeta pe jos. Așa că am luat din nou la mână site-urile cu anunțuri imobiliare și ne-am petrecut o parte din vara lui 2020 colindând cartiere rezidențiale cu locuințe la gri aflate în mijlocul pustietății; la care, ca să ajungem, înghițeam tot praful de pe uliță.

Când a dat peste proprietatea pe care aveam să o cumpărăm, Irina mi-a trimis linkul cu mari rezerve, numai cu titlu de exemplu, pentru că era convinsă că n-o să vreau să programăm o vizionare. Era în Codlea, orașul meu natal, de care fugisem mâncând pământul, și-n care reveneam călcându-mi pe inimă, doar cât să-i salut pe părinți, chiar și după ce ne-am întors în Brașov, care era la mai puțin de 15 kilometri distanță.

A doua zi, la fața locului, am constatat însă că proprietatea îndeplinea cu asupra de măsură toate cerințele noastre. Mă simțeam ca-ntr-un basm. Ca să culeg mărul de aur, iată, trebuie să mă lupt cu dragonul, am făcut haz de necaz. Trebuia să-mi îndoi crezul, cel mai vechi și mai simplist, după care mă ghidasem întreaga viață: Codlea e un oraș terminat, în care nu mă mai întorc nici mort.

Mă uitam la casa cu brâu din viță de vie, cu pomi fructiferi și brazi în curte, și eram cucerit. Apoi mă apuca groaza.

Mă uitam la grădina în trepte, care dădea într-o poiană – Mărul Dulce, cum îi ziceam noi, pentru că dealul avea forma unui măr, iar locul cu pricina, fără copaci, privit de jos, din oraș, semăna cu o mușcătură – și mă topeam din nou. Din poiană mă uitam la oraș, la căminele de nefamiliști în care trăiau părinții mei. Apoi, roată, la toate așezările întinse între vârful Ciucaș, de după care răsare soarele în Țara Bârsei, și vârful Omu. Era locul meu preferat în copilărie – și, am aflat ulterior, și al sașilor din localitate, cărora le era concesionat pentru încă 70 de ani, fiindcă acolo obișnuiseră să joace și să-și cultive tradițiile, pe care noi nu le-am mai prins.

Și Irinei îi plăcea, dar o bulversa reacția mea. Dacă ea venise să vadă casa convinsă că aveam să căutăm mai departe, pentru mine devenise instantaneu o decizie pe viață și pe moarte.

Ziua în care am fost la săniuș acolo, pe deal, și mă împlântasem în gardurile care acum ar deveni ale noastre. Dacă n-ar fi în Codlea, ar fi perfectă. Am băut vin fiert cu părinții și nașii în jurul focului, fericiți împreună. E bine să ai garaj, dar, iarna, dacă se-ntâmplă ceva, un drum până la Spitalul de Copii din Brașov poate să dureze și treizeci de minute.

Pe de-o parte, eram gata să mă agăț de orice ca să nu mă mut înapoi. Pe de altă parte, simțeam în stomac că tocmai asta trebuie să se întâmple; să-mi fac curaj și să urc din nou pe sanie, să cobor în oraș, să iau Codlea la pas și să-mi înfrunt toate fantomele.

Ne-am petrecut prima toamnă aici adunând dovezi că lucrurile nu mai stau cum mi se blocaseră mie în cap. Acest orășel oarecare, cu biserica lui fortificată, construită în urmă cu 800 de ani, vizitată acum de turiști, laolaltă cu întreg centrul istoric, renovat complet în 2015 din fonduri europene, cu piste pentru bicicliști, străzi și trotuare curate, bine întreținute, cafenele și terase instagramabile, cofetării, pizerii și șaormerii, acest orășel îmbrățișat pe trei laturi de un munte împădurit nu are cum să fie atât de nasol.

O dată la câteva zile coboram după cumpărături în centrul civic, unde Lidl tocmai își renovase și lărgise magazinul, chiar peste drum de Kaufland, Penny și Pepco, și căutam să mă conving că băncile, fațadele refăcute ale școlilor și spațiile verzi pe lângă care treceam cu mașina erau adevărate.

Codlea rea, pe care am cunoscut-o eu în copilărie, nu fusese decât Codlea noastră, a părinților mei și a altor 3–4.000 de oameni care au avut nenorocul să rămână prizonieri într-un cartier construit cu alt scop decât cel pe care a ajuns să-l servească.

Căminele de nefamiliști în care am trăit cu părinții fuseseră ridicate în anii ’70 strict pentru copiii care veneau de la țară să muncească în cea mai mare fabrică de coloranți, în fabrica de mobilă, la țesătorie sau în cea mai mare seră de flori din România comunistă; ele formau un cartier gândit să le ofere pat și masă celor foarte tineri, care, pe măsură ce întemeiau familii, urmau să fie mutați, în funcție de numărul de copii, într-un apartament cu două sau trei camere.

Nu era loc de îndoială, Codlea pe care am cunoscut-o eu în copilărie nu fusese aceeași și pentru copiii ai căror părinți au apucat să plece din cămine.

Cu atât mai mult, Codlea pe care am cunoscut-o în copilărie nu era deloc orașul în care eu și Irina tocmai ne mutaserăm. Aici, în 2020, fusese ales cel mai tânăr primar din județ, un tip cu doi-trei ani mai mic decât mine, pe care îl știam de undeva – cu care fusesem coleg de școală, aveam să-mi dau seama mai târziu, și care chiar își făcea bine treaba.

Aici, în orășelul meu natal, la șapte dimineața, în timp ce treceam prin parc cu bicicleta, viceprimarul pesedist aduna ambalaje de pe jos – singur, fără fotograf, fără să-l vadă și să-l aplaude nimeni, ceea ce îmi lăsa impresia că sunt în Remseck am Neckar, Baden-Würtenberg, cu care Codlea era înfrățit.

---

Cu toate astea, când coboram împreună pe lângă școala germană, dacă se întâmpla să se ridice de pe treptele ei și să vină spre noi un grup de adolescenți, Irina simțea că mi se încordează mâna, c-o țin mai strâns. Firește, puștanii treceau nepăsători, gălăgioși mai departe, fredonând o piesă pe care noi încă n-o știam; cel mai probabil nici nu erau născuți când, la sfârșitul orelor, la altă școală, cu predare în limba română, în celălalt capăt al orașului, colegii îmi ațineau drumul spre casă, iar când mă prindeau, mă strângeau de gât, îmi luau fesul, mă loveau, mă amenințau cu moartea, toate, fără niciun motiv.

Pentru celulele mele, timpul scurs între cele două evenimente nu conta; ele reacționau la geografie, la împrejurări, nu știau ce an e. Pe ele nu le păcălea nimeni că sunt în Remseck am Neckar, Baden-Württemberg.

Cum de își permiseseră să se urce cu pantofii pe geaca mea, să șuteze în sendvișurile mele? De ce strigaseră de-atâtea ori s-o fut pe mă-ta? De ce mă scuipaseră? Pentru că, într-o zi, când plecasem mai devreme de la ore, cu febră, mi-am uitat sacoșa cu sportul în bancă, iar diriginta i-a trimis să mi-o aducă? Pentru că au văzut unde locuiesc și au decis că, doar pentru că n-aveam becuri pe scară, doar pentru că trăiam înghesuiți câte trei, patru, cinci într-o cameră nu eram ca ei, care locuiau la casă sau la apartament, și nu meritam să stau lângă ei?

Irina îmi arăta mai departe leandrii și tufele imense de salvie, casele masive, rezemate pe contraforturi, cu acoperișuri țuguiate, cu porți uriașe de cetate – case care se împing una într-alta încă din Evul Mediu, case cu ziduri vopsite unele în culoarea cerului, altele în culoarea grâului copt, clădiri mai mici în stil gotic, altele, mai mari, în baroc, cum le-a descris și cronicarul de serviciu al revistei Flacăra într-un număr din martie 1959.

Îmi arăta inscripțiile vechi, zidurile bisericii evanghelice și, deasupra, clopotele clătite de ultimul soare în turn, dar eu alunecam invariabil în noroiul memoriei, într-un alt Ev Mediu, personal, din care, când mă ridicam, mă apucam să-i povestesc cum arătau străzile în anii ’90; pe unde trecea calea ferată care scotea coloranții din fabrică; unde era dispensarul și cât de infectă era policlinica cu plată.

OK, noi vedem o piață cochetă, refăcută după fotografii de pe la 1900, cu fântână arteziană, bere la butoi și coșuri de gunoi cu emblema orașului, dar imaginează-ți că aici, într-un chioșc de tablă, cu 25 de ani în urmă, mama vindea cafea, țigări și dulciuri în mijlocul unei piețe de haine și legume. Zidurile de piatră nici nu se vedeau de prelate și cartoane, în fine, un jeg de nedescris.

---

Eram în clasa a VII-a când am intrat prima oară într-o bancă. La ghișeu, unde mama a plătit factura la telefon, lucra un băiat tânăr, cu părul șaten, pieptănat cu cărare pe mijloc.

Pe drum înapoi, mi-a vorbit cu pasiune despre avantajele de a fi casier. Era ceva ce ea și-ar fi dorit și pentru mine. Țin minte foarte clar, se referea la acel George, îmbrăcat într-o cămașă albastră prea mare, adunată la gât cu o cravată portocalie, ca profesoarele la Eminescu.

Dacă mă străduiam, puteam ajunge și eu casierul nepereche.

Au trecut mulți ani până să-mi dau seama că ăsta a fost momentul în care m-a prelucrat să învăț mai bine, să plec la liceu în Brașov și să caut o viață nouă. Șapte ani de navetă, necesari, dacă voiam să ajung cineva; să port și eu cămașă, cravată, și să mă respecte lumea. N-a funcționat.

La 21 de ani, când mi-am făcut bagajele și, într-un final, am plecat din Codlea de tot, eram convins că e pentru totdeauna.

Decizia o luasem într-o dimineață în care, mahmur, m-am trezit într-o cabană goală. În ajun mersesem cu prietenii la o petrecere în afara orașului, iar lor, pentru că n-aveam mașină, li s-a părut amuzant să plece fără să mă trezească.

Câteva ore mai târziu, după ce am reușit să ajung și eu acasă, am aflat că s-au lăudat la toată lumea cu poanta lor, ultima dintr-o serie de glume proaste, și m-am simțit din nou ca în gimnaziu, când colegii și-au bătut joc, de față cu toată clasa, de pantalonii mei, de bluza care îmi rămăsese scurtă la mâneci, de încălțările pe care le purtam.

Lucram ca librar în Brașov și eram singurul care mergea la facultate și muncea în același timp. Greșeala mea fusese că i-am chemat la mine de Revelion; planurile li se stricaseră în ultima clipă și, pentru că părinții mei erau plecați, i-am lăsat să pătrundă în lumea mea, să vadă unde stau. Deși condițiile se mai amelioraseră de când fusesem ultima oară vizitat, în gimnaziu, încet-încet am simțit că începe să vină spre mine o pulbere tot mai groasă de replici jignitoare, la care mie nu-mi rămânea decât să râd alături de ei dacă voiam să fiu de treabă.

Știam, era prețul pe care trebuia să-l plătesc pentru că stau la masă cu cei norocoși, care aflaseră de acasă ce înseamnă espresso, ce este o supă cremă, cum arată un falafel, sau dacă ciorapii se asortează cu pantofii sau cu pantalonii.

---

La început, nici Irinei n-am vrut să-i arăt unde am locuit, unde locuiau în continuare părinții, și a durat ceva până când am invitat-o la ei acasă. Mă temeam că ar putea să mă disprețuiască dacă le vede sărăcia și să mă părăsească.

Deși a recunoscut că, în unele aspecte, să trăiești alături de cineva care a stat pe treapta cea mai de jos nu e deloc ușor, pentru că sechelele celuilalt ajung să te afecteze în timp, iar trecutul lui îți strică și ție viața, a rezistat și a muncit cot la cot alături de mine, dăruindu-mi, zilnic, mai multă iubire decât am simțit toată viața la un loc.

În aceeași perioadă, la București, mi s-a mai întâmplat ceva straniu.

Vlad Drăgoi, care absolvise cu un an mai devreme aceeași facultate ca mine, pe care îl simpatizasem în timpul studiilor, a început să posteze fotografii cu orașul nostru natal. Inițial, mi s-a părut că un astfel de demers nu poate să fie decât ironic – nu-mi puteam închipui că cineva s-ar mândri cu faptul că este codlean.

Imaginile pe care mi le arăta el îmi ardeau ochii, așa că l-am ascuns o perioadă. Apoi a început să publice poezii despre Codlea, mai multe volume, după care a scris un roman; și n-am mai putut să mă ascund, să nu i le citesc. Acum, privind înapoi, aș zice că peste dragostea Irinei, care a fost o ancoră solidă, s-a așezat dragostea lui Vlad, grija față de orășelul nostru, și împreună mi-au măturat praful de pe radar.

Dincolo de magnetismul și de măiestria artei lui, textele despre care vorbesc au generat în mintea mea o dimensiune nouă, bizară sau poate chiar inaccesibilă pentru cititorul care nu suferea, ca mine, de acest rău de casă.

Bunicii lui, de exemplu, locuiseră la două străzi de blocul în care trăia; vedea acoperișul casei lor de pe geam, nu erau la sute de kilometri distanță; sora lui nu murise la naștere; lucra sănătoasă în aceeași librărie cu el; părinții nu erau instabili emoțional, avuseseră căldură, apă caldă și veceu în casă, iar Vlad alesese să rămână cu ei.

Multe dintre pozele lui, la fel ca poeziile, aveau legătură cu Măgura Codlei, pe care eu nu urcasem niciodată. Obișnuia să plece de dimineață cu bunicul lui sau cu prietenii, iar când ajungeau pe partea cealaltă, la lacuri, își strângeau hainele, le puneau pe niște bețe și se scăldau. Poveștile lui mă răscoleau. Ce-ar fi fost dacă Revoluția ar fi venit câteva luni mai târziu? Aș fi învățat să înot și eu de mic copil? Ar fi trăit sora mea?

Fără filtrul rușinii, Codlea pe care mi-o arăta Vlad părea un oraș mai mult decât normal. Era plăcut, dezirabil; exact așa cum intuiam că este în zilele în care, copil fiind, ieșeam dintre cămine și aveam ocazia să văd casele de la stradă, să mă uit prin gard la curțile lor lungi, pline de posibilități, și să adulmec, odată cu mirosul de liliac sau de struguri, de fum sau de iarbă cosită, viețile liniștite ale celor norocoși, ale oamenilor de rând, cărora nu le fusese refuzată decența.

Dacă de mine își bătuseră joc colegii de școală și prietenii, asta e doar pentru că de părinții mei istoria, diverși patroni, autoritățile și-au tot râs.

Mama a venit în Codlea la 14 ani; până atunci nu văzuse decât Iașul, și doar de vreo două ori, pe la doctori, pentru că nu era neapărat aproape de satul în care se născuse. În Codlea a făcut școala profesională, și-a luat permisul de tractoristă și, încercând să scape de accent, să deprindă maniere de orășeancă, a îngrijit garoafele care ajungeau în vazele tuturor cadrelor didactice din țară. La patru-cinci ani după ce m-am născut eu, serele au fost privatizate și falimentate și s-a văzut nevoită să se reprofileze ca vânzătoare, pentru că și restul fabricilor, de confecții, de scule, de coloranți, erau cu un pas în groapă; singura afacere care se ridica în loc era comerțul cu amănuntul.

A vândut de toate, de la mărțișoare și cârnați la piese auto, însă la un moment dat s-a îmbolnăvit și, pentru că risca să rămână paralizată, a fost nevoită să se lase de lucru. La nici un an de la operația pe care a suferit-o, care i-a redat parțial mobilitatea, i-a fost tăiată și pensia de boală, care însuma cam o treime din salariul minim pe economie, și doar pentru că nu avusese de unde să dea șpagă comisiei. Abia dacă putea să ridice o farfurie cu ciorbă, dar a fost declarată aptă de muncă. La interviuri, potențialii angajatori vedeau cum merge, cum își ține plasa, și nu voia nimeni să riște, așa că a fost nevoită să facă menaj o perioadă, să mai câștige un ban.

Pentru că mama ba lucra, ba era bolnavă, tata nu și-a permis nici să emită pretenții de la angajator, nici să plece în altă parte, unde ar fi putut fi mai bine plătit.

El era în Codlea de la 16 ani. Pentru că avea patru frați mai mici, s-a transferat de la liceul teoretic de pe lângă satul de baștină într-o clasă de școală profesională, să devină salariat mai repede și să își ajute familia.

La fel ca mama, a lucrat la fabrica de coloranți până când a fost privatizată și vândută la fier vechi, după care a fost nevoit să se angajeze la patron. Cel pentru care a montat apoi centrale termice și instalații sanitare și-a ținut angajații 20 de ani, ca toți micii antreprenori, cu salariul minim pe economie și replici pasiv-agresive, plus câte ceva la negru, în plic.

Când ești sărac, toți se uită la tine de sus și își permit lucruri altfel inadmisibile; și doar pentru că știu că nu ai la cine să apelezi, că nu-ți ține nimeni spatele. Mai mult, o fac cu premeditare, pentru că știu că ești nevoit să te întorci la ei, oricât de urât s-ar purta, că nu ai unde să te duci.

---

Ai mei erau copii când s-au cunoscut și, chiar înainte să cadă comunismul, așteptau de la o zi la alta să primească apartamentul cuvenit, să se mute în jumătatea respectabilă a orașului. Dar, după ce s-au închis serele și fabricile, la sfârșitul anilor ’90, părinții mei și vecinii noștri nu au rămas cu toții doar fără locuri de muncă, ci și fără apă caldă și căldură.

Îi povesteam lui Vlad, după ce ne-am mutat în Codlea și am început să ieșim prin oraș: Frate, camerele de cămin săreau în aer ca porumbul în ceaunul cu ulei încins; venea televiziunea, filma și pleca. Îi durea pe toți în cur. Sobele improvizate din butoaie de tablă luau foc. Mureau copii intoxicați cu monoxid de carbon…

Dormeam cu ciorapi, izmene și căciulă, înghesuiți toți trei într-o astfel de cameră, pe care tata o zidise în două, pentru că doar nouă metri pătrați reușeau să dezmorțească un calorifer electric.

Dacă venea vreo noapte mai geroasă, trebuia să ne ducem la baia comună cu o oală cu apă fiartă – apa îngheța în vasul de toaletă – și nu toți vecinii erau atenți, unii dintre ei se căcau peste gheață și plecau în treaba lor.

Din noiembrie până în aprilie făceam duș o dată pe săptămână la un verișor de-ai mamei; mergeam prin Codlea cu prosopul în pungă, îmbătat de anticiparea decongelării. Să stau câteva ore într-un apartament încălzit în întregime, să mă plimb liber dintr-o cameră în alta, să văd ușile deschise, ținuta lejeră, de casă a rudelor noastre era de departe evenimentul meu preferat. Se întâmpla uneori să vină și părinții; atunci, după multe insistențe, după un pahar de vișinată, intrau și ei, pe rând, în cadă, și se spălau în cel mai scurt timp posibil, apoi ne luam punga cu prosoape ude și ne întorceam acasă în frig.

Era umilitor; să muncească, să facă ceea ce trebuie, dar să nu se poată ușura și ei într-un veceu curat, doar al lor, să nu aibă unde se spăla. Să mă privească și, ca să nu izbucnească în plâns, să ridice din umeri cu resemnare, ce să-i faci, dacă nu avem condiții…

Astfel de lucruri n-au cum să rămână fără urmări. În timp, ne-au sărit la toți arcurile. Copil fiind, dacă se-ntâmpla să iau bătaie, dar mai ales înainte să cadă lovitura propriu-zisă, mă rugam să se termine viața în mine așa cum se stinge lumina în tubul televizorului, să nu fiu martor la scena imediat următoare; să nu mai rămână din mine decât o dungă orizontală, apoi un punct tot mai greu de deslușit.

Deși mă pălmuia și mama, cel de la care veneau corecțiile era de obicei taică-meu, de care nu țin minte să nu mă fi temut vreodată. Când îl vedeam, deveneam un obiect teleghidat; dacă apărea la colțul blocului, lăsam să-mi cadă ce-aveam în mâini și mă-ndreptam spre el. Dacă jucam fotbal, ieșeam din poartă în clipa în care făceam contact vizual. Acasă, când deschidea ușa, și mai ales dacă bănuiam că are treabă cu mine, mă așezam pe marginea patului și încercam să număr secundele zicând în minte, mă bate, nu mă bate, mă bate, nu mă bate.

Valurile de adrenalină care mă inundau să fug nu-mi erau de niciun folos – unde să fug? Acolo era familia mea, iar dincolo de căminul nostru începea câmpul. Cu toate astea, nu m-a bătut niciodată ca un animal, așa cum făceau prea mulți părinți acolo unde am copilărit, lucru pentru care îi mulțumesc, iată, la 20 de ani distanță.

Fuma la geamul camerei de cămin și mă urmărea la joacă, printre cei o sută de copii ai celor asemenea lor, lăsați să se crească unii pe alții; când dispărea, știam că nu dispărea decât de formă, că mă testează, că așteaptă să calc strâmb, eu, cel care îl legase de femeia aia bolnăvicioasă, mereu iritată și rece.

Pe lângă dosurile de palmă venite ca din senin, pe care le uram, care mă făceau să-mi fie rușine mai mult ca orice și care mi se păreau nedrepte, țin minte îndeosebi o zi de duminică. Fusesem îmbrăcat în haine curate, pentru că urma să mergem împreună la mama. Înainte să plecăm, pentru că m-am murdărit pe tricou, tata m-a dezbrăcat la piele și m-a pus să stau în genunchi pe canapeaua pe care dormeam, cu fundul în sus și fața lipită de covertură. A început să se plimbe prin încăpere cu pași mici, ca un cadru didactic pedant, oprindu-se din când în când în spatele meu doar cât să mă lovească cu o șipcă peste buci.

Uneori se așeza lângă mine, reproșându-mi că l-am pus în această situație ingrată: în loc să se bucure de o plimbare alături de fiul lui, e nevoit să mă pedepsească – plouând apoi cu asigurări că o face pentru binele meu, iar disconfortul pe care îl simte este cel puțin la fel de mare ca al meu. Mă pregătea pentru viață, care putea să-mi dea oricând să trag paiul scurt.

Era o duminică însorită, purtasem pentru prima oară pantaloni scurți în acea primăvară, și, pentru că îmi interzisese să plâng sau să mă întorc spre el, să mă mișc în orice fel, mă rugam la Dumnezeu să mă ia înainte să vină următoarea lovitură.

Acum, când mă gândesc la asta, mă cutremur – dacă eu aveam, să zic, vreo 8 ani, el trebuie să fi avut vârsta mea de acum. Pentru mine, cel de atunci, era un monstru, iar eu, în momentul în care s-a-ndurat de mine și mi-a dat voie să mă ridic din acea poziție jenantă, pe care nu o cunoscusem până atunci, un om mort.

Am fost nevoit să mă îmbrac la loc și să mă așez pe același fund – fără să mi se permită să plâng, fără să am un colț în care să mă retrag și să-l blestem, să-mi blestem viața. Stăteam ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu el în aceeași cameră până seara, la televizor.

---

Codlea a însemnat până recent frică. Acasă a însemnat frică.

Așa cum i-am spus băiatului care m-a pus la curent cu modul în care a murit soțul fostei proprietărese, eu de cei vii m-am temut toată viața, nu de cei care nu mai sunt.

De tatăl meu, care, ca un antrenor de arte marțiale, aștepta să fac un pas greșit ca să mă izbească. De mama mea, care era mereu nemulțumită, nervoasă, care ori nu mai termina de bodogănit, ori tăcea dinadins, de țiuiau pereții.

De colegii mei, care mă chinuiau zilnic și făceau din mersul la școală un calvar.

De vecinul nostru, care intrase la pușcărie pentru că a tăiat și a fugit cu picioarele din spate ale unei vaci, lăsând-o să agonizeze vie în grajd.

De copilul altor vecini, care, într-o seară în care am ieșit să merg până la baie, a trecut prin fața mea fugărindu-l pe tatăl lui cu cuțitul de bucătărie.

De copilul bolnav al altor vecini, de-o vârstă cu băiatul care își ieșea periodic din minți și devenea teribil de violent, care era și el de-o vârstă cu mine; ar fi trebuit să stea la un sanatoriu, dar părinții îl țineau acasă; când îl vedeam că iese din camera lor, livid, și se clatină până la veceu, mi se tăia respirația.

De vecinul care mă amenința că dă foc la butelie și ne aruncă în aer pe toți, ca pe șobolani, care o urmărea noaptea pe mama, la ora închiderii, și o șicana. Avea un băiat, cu vreo zece ani mai mare decât mine, care venea din când în când peste el și îl bătea măr. În creierii nopții, mă uitam în tavan și le ascultam înjurăturile, paharele sparte, oalele, mobila dărâmată. Tresăream când aruncau cu ceva în zidul care ne despărțea; iar dacă vreunul, lovit prea tare, începea să urle, mă căiam că m-am bucurat la-nceput și mi se făcea frică; cu capul sub pernă, mă rugam să vină poliția, să-i despartă.

Cu toții erau vecini de palier – cei cu care trebuia să împărțim baia, despărțiți de o bucată de placaj, și să dăm ochii în fiecare zi.

---

Am scris mult despre copilărie. Și direct, ca mai sus, și mai voalat, în romane, dar subiectele par că se înmulțesc odată cu trecerea timpului. Ca mutanții din benzile desenate, am învățat să le fac față, să le transform în arme care apără și protejează, pe care le controlez; ele au devenit, încet-încet, diformități de care nu mă mai tem.

De când ne-am mutat în Codlea, se-ntâmplă uneori să ies din supermarket și, în loc să urc la noi în pădure, urmând șirul de case săsești până în centru, și de-acolo, în sus, pe Mărul Dulce, părăsesc giratoriul la ieșirea greșită și intru în cartierul în care am locuit cu părinții; seara, dacă am puțin timp liber, îmi place să cobor prin oraș și se-ntâmplă ca pașii să mă poarte într-acolo; e ca atunci când, fără să vrei neapărat, îți pipăi locul extracției cu vârful limbii, parcă să te convingi că oroarea s-a întâmplat; în cazul meu, să mă conving că frații R. nu mai sunt în fața căminului 7 să-mi ceară taxă de drum, să-mi ardă șpițuri în fund dacă n-am ce să le dau și să-mi spună că-mi iau gâtul dacă mai trec pe acolo.

Conduc încet, de parcă aș merge prin lapte, și adun toți maidanezii pe lângă mașină. Cel mare e plecat în Italia, dar pe fratele lui mai mic l-am văzut plimbând o fetiță pe după umeri, în șlapi, cu țigara în colțul gurii.

Ici-colo, între cămine, câțiva adolescenți – cu fețele luminate de telefoane. Oare și ei au parte de aceleași orori când se-ntorc în camerele de cămin și în apartamentele încropite? Sau, odată cu sărăcia, care parcă s-a mai îmblânzit, s-au potolit și adulții de lângă ei? Un singur lucru mi-e clar: sunt mai puțini decât eram noi, poate chiar de zece ori mai puțini, ceea ce n-are cum să tragă decât în jos virulența mizeriei.

Cartierul copilăriei mele e despărțit de centrul istoric de câteva rânduri de blocuri, de o parte a drumului, și de primărie, de partea cealaltă. Fabrica de coloranți, demolată în întregime, a făcut loc și ea acolo magazinelor mari.

Înainte să învăț despre bomba atomică, nu știam de ce îi spunem Hiroshima acestei zone mediane a orașului; pentru mine era un toponim ca oricare altul.

Atunci când fabrica de coloranți producea pigment roșu, se spune că gradul de poluare era atât de mare încât aerul avea o tentă roșiatică, care se imprima și în țesătura unei cămăși albe pusă afară la uscat; unii zic că era suficient să treci pe acolo cu o haină deschisă la culoare. Pârâul Vulcănița, care își urma cursul prin curtea fabricii, tăind orașul în două, devenea când albastru, când verde, violet etc.

Într-o seară, pe pod, l-am auzit pe Vlad zicând ca pentru sine: Frate, mă mir că încă mai curge.

Îi propusesem să coborâm împreună în Colorom; voiam să folosesc lentila lui ușoară, de ascet, ca să resemantizez acest teritoriu pe care nu reușisem nicidecum să-l netezesc.

I-am făcut pe plac și-am intrat mai întâi la Kaufland, de unde și-a luat o cafea mare, pe care a băut-o uitându-se lipsit de expresie la parcarea aproape plină, așa cum procedează săptămânal, cu sfințenie, în una dintre cele două zile în care e liber.

Dintre toate locurile posibile, lui îi place să filmeze, să fotografieze sau pur și simplu să stea acolo, lângă rotisoare, să se uite la oameni și să-i surprindă fără mască – o intuiție bună, căci unde, dacă nu în cumpărături, mai putem fi găsiți diverși?

Îndată ce am trecut de spălătoria auto și de tomberoane, am ajuns în primul cerc al căminelor de nefamiliști; i-am povestit când au fost construite, ce s-a întâmplat cu ele când fabrica de care aparțineau a fost dezmembrată și vândută la fier vechi, ce victorie a fost pentru noi când am reușit să le cumpărăm și să ne trecem pe nume cei 18 metri pătrăți în care trăiserăm până atunci drept chiriași, dar Vlad părea mai puțin atent pe măsură ce coboram spre fundul înghețat al cartierului, căminul numărul 6; simțeam că nu se mai plimbă cu aceeași plăcere ca până atunci, că se jenează să facă poze.

Lumea se uita după noi, era clar că nu suntem de acolo.

Plănuisem să urcăm pe scara de incendiu pe care mă jucam când eram mic, să-i arăt totul în detaliu, să comentez alături de el ceea ce vedeam – să îi pun la dispoziție, așa cum făcuse el pentru mine, o parte din viața orașului pe care nu o știa, dar el tăcea.

A continuat să meargă cu pași mari printre cămine, fără să le dea importanță, până am trecut de celelalte tomberoane, unde ne-am oprit pe o bancă, la ieșirea din oraș. Acolo apăruse în ultimii ani un loc de joacă.

Am revenit la discuția despre filme și cărți, am povestit de-ale noastre, iar când am încercat să mă întorc la motivul pentru care îl chemasem cu mine, în spatele nostru, la distanță de câteva mașini, a explodat un transformator electric. Am văzut o bilă de foc, apoi a avut loc a doua explozie – un glob de electricitate cât o locomotivă, care s-a transformat apoi într-o nouă bilă de foc și fum negru. Copiii zbierau, mamele și tații săriseră ca arși, îi culegeau de pe tobogane și aparatele de fitness pe care se cățăraseră, iar cei cu bebeluși au strunit numaidecât cărucioarele și s-au îndepărtat, la fel ca noi, de frica unei noi explozii.

În liniștea care a urmat, alarmele magazinelor dintre blocuri au continuat să țiuie de parcă am fi căzut pe fundul unei pâlnii. Era asurzitor. Se luase curentul în tot orașul.

---

Pentru că aici nu există timpii morți cu care eram obișnuit în București și-n Brașov, pentru că avem un singur semafor și nu e aproape niciodată ambuteiaj, și nici coadă nu e nicăieri, se întâmplă uneori să mi-i doresc și să mi-i creez singur. Mă așez pe câte o bancă, scot telefonul și aștept.

Sortez e-mail-uri, răspund la mesaje pe care le-am lăsat pentru mai târziu, citesc articole, scrollez, accept cereri de prietenie, mă uit în gol.

Uneori deviez conștient, cu intenție, de la drumul principal și mă pitesc la câteva scări distanță de căminul din care m-am extras; e un peisaj familiar, atemporal, care mă îmbrățișează ca o bunică murdară și foarte bătrână.

De când s-a încălzit, oamenii își scot pechinezii și bișonii și le dau drumul din lesă ca să-și bea în tihnă nesurile și berile pe treptele blocurilor. Indiferent de oră, afară se joacă doi-trei copii.

Și pe vremea mea era la fel, numai că nu ieșea nimeni cu ceasul la mână sau cu portocala în fața scării; periferia nu era locul moale, amorțit și neputincios care e azi, unde poți face safari; toți cei care fumează și se uită la mașinile care trec, la mine, care stau și mă uit la ei, uscați sau obezi, însoțiți de câini plini de câlți sau tunși la piele cu mașina, de nepoței vag neîngrijiți, pe vremea mea erau tineri, ca părinții mei, oameni abia veniți de la țară, loviți în moalele capului de tranziție și rămași brusc fără o plasă de siguranță; oameni care aveau deja copii, pe zi ce trece tot mai turbați, nemiloși.

Cineva mai puțin atent ar putea zice că ei sunt publicul antenelor, votanții AUR; departe de adevăr. La contra-mitingurile PSD-ului ies în stradă norocoșii, cei care au primit apartament de la stat, nu cei despre care vorbesc eu, adevărații amărâți. Ei nu mai votează; ei știu că toți sunt hoți și că nimănui nu-i pasă de ei. Și nu își bat capul nici cu teoriile conspirației, nici cu ce-a mai zis Rareș Bogdan sau Gâdea, nu-i interesează ce fac Dragnea, Dăncilă sau Cîțu.

Oamenii ăștia nu pleacă urechea la nimeni, ceea ce-i face, contrar celor cu care sunt confundați, extrem de greu de manipulat. Sărăcia și umilințele i-au scos pe linie moartă – și nu mai au încredere decât în ce văd și pipăie. Nu cred în Ștefan cel Mare și Sfânt, nu se închină la moaște, nu-i interesează unirea cu Republica Moldova; nu ascultă radio.

Viața i-a lovit prea tare ca să se mai lase prinși în utopii și scenarii, să mai viseze la vreo schimbare. Dacă se uită la TV, se uită la emisiuni de divertisment, la horoscop, la fotbal și la seriale turcești. Și abia așteaptă să se termine știrile ca să vină Busu și să le zică dacă o să plouă sau nu a doua zi, pentru că, înainte de toate, sunt copii de agricultori, pentru care vremea e mai presus de orice și doar ea dictează dacă o să ai sau nu ce mânca, chiar dacă pe ei de mult nu-i mai afectează că plouă, bate vântul sau nu.

Toți și-ar fi dorit să se-ntâmple o minune și să se mute în cealaltă parte a orașului, la blocurile de apartamente sau, și mai bine, la case, dar inflația nu le-a permis. Le-a dat peste gură an după an, indiferent de guvernare, până când n-au mai îndrăznit să-și dorească nimic. Nici măcar cei care au reușit să își găsească un loc de muncă n-au putut să plece; pentru că, de cele mai multe ori, au fost nevoiți să se reprofileze, să se angajeze ca muncitori necalificați și să împingă lună de lună zilele până la salariu.

O parte din ei s-au întors în satele din care plecaseră.

La sfârșitul anilor ’90, un camion cu remorcă DAC în care o familie cu doi-trei copii încărca două canapele extensibile, un frigider Fram, un aragaz electric sau cu butelie, o vitrină, un dulap, o masă cu scaune și un covor rulat era un peisaj comun.

Adrian, unul dintre puținii mei prieteni de pe atunci, a plecat chiar înainte să înceapă școala. M-am uitat lung în urma lor, ca după dric. Înainte să fie săltat în cabină de tatăl lui, am făcut un ultim schimb de pase cu mingea mea de cauciuc, vulcanizată deja în două-trei locuri; când mama lui l-a strigat să vină odată, Adi a șutat cu putere în minge, trimițându-mă în bălării după ea, de parcă s-ar fi rușinat, de parcă n-ar fi vrut să-l văd cum pleacă pentru totdeauna la bunici, în Hârlău.

---

În timp, am ajuns să-i povestesc soției mele din ce în ce mai puține lucruri despre Codlea acelor ani. Dacă la început fiecare loc prin care treceam îmi aducea invariabil aminte de ceva urât, acum simt că peste vechiul cod a început să se scrie unul nou, care face ca interfața să ruleze mai ușor, fără glitch-uri. Iar asta mă apropie, la nivelul percepției, de ce experimentează și ea, care nu e nici încântată, nici disperată, ci le ia pe toate așa cum sunt.

Irina e atentă mai degrabă să nu intre cu roțile căruciorului în balega de cal, să mă atenționeze că farmacia închide la 1 în zilele de duminică, să nu rateze plimbarea de dimineață prin pădure, când păsările cântă atât de frumos și lumina soarelui, ca un pansament peste orele nedormite, pare că mișcă frunzele în calea ei.

Apreciază parcul și cafeneaua cochetă de la intrare, dar vede cât e de mic, că n-ar putea ieși la alergat în el, și e conștientă că muzica aleasă de barista e dată prea tare încă de la primele ore ale dimineții și face notă discordantă cu profilul locantei.

Nu se aruncă să spună și altora cât de mișto e Codlea, cât de norocoasă se simte că a găsit o casă pe deal, dar nici nu permite nimănui să ne trateze de sus doar pentru că presupun că ne-am plictisi în anonimatul provinciei; și o amuză că am ajuns să locuim în orașul meu natal, nu în Republica Moldova, unde m-am temut eu că o să mă convingă să ne mutăm. Nimic nu ar fi putut prevesti asta, nimeni, nici măcar ea, care are organ pentru mișcările de trestie ale sufletului uman.

---

Când i-am sunat pe părinți să le dau vestea că ne luăm casă în Codlea, tata a fost vizibil mișcat; nu-i venea să creadă. Mama, în schimb, ne-a zis doar atât: aveți grijă. De parcă i-am fi spus că urmează să vizităm Afganistanul. Știam că e extrem de vulnerabilă, că se ceartă, dar nu era nimic nou. Pentru că tata bea, pentru că n-a fost în stare să facă o minune și să ne scoată din cartierul acela, pentru că, deși o familie, am purtat eticheta de nefamiliști, pentru că a pierdut un copil, mama l-a părăsit de mai multe ori, dar s-a întors de dragul meu.

Abia când mi-am amintit cum m-a prelucrat să fac un liceu onorabil, să aflu o soartă mai bună, am înțeles și că dorința mea diamantină de a pleca, de a lăsa Codlea în urmă, a fost sădită și udată tot cu suspinele ei. Poate că, la fel, am fost programat să atrag toate caftelile și toate umilințele ca să le folosesc apoi pe post de carburant și să-mi iau zborul. Altfel, gestul ei de a dispărea de acasă cu zece zile înainte de a se naște fiica noastră rămâne de neexplicat, un anticlimax. Ce bunică nu ar vrea să-și vadă prima nepoată? Ce mamă se mută în alt oraș înainte ca singurul ei copil să devină tată? Una dezgustată de alegerea lui?

Să fi fost o palmă peste față, un soi de a-și arăta dezamăgirea pentru că am deviat de la script și m-am întors să-mi întemeiez o familie în orașul care i-a zdrobit cei mai frumoși ani?

Să fie ăsta motivul pentru care n-am reușit să văd Codlea niciodată ca pe un loc normal, un orășel ca atâtea altele, cum, de fapt, și este?

De asta îl bat acum în lung și-n lat, flămând să-l văd cu ochii mei, și, ca un orfan, nu mă mai satur?

Și de-ar fi așa, am iertat-o.

Cu toate neajunsurile lui, tata e unul dintre acei bărbați care au tăcut și au muncit, au contribuit la bunăstarea comunității în mijlocul căreia a trăit, chiar dacă nimeni nu i-a mângâiat niciodată.

De când e bunic, ne vizitează cu o precizie fantastică: o dată la două duminici, preț de o jumătate de oră, în care nu acceptă decât o cafea. Nu sună la poartă niciodată înainte de 11, dar nici mult după 12, și nu se așteaptă să-i întoarcem vizitele.

Știu că n-am fost un tată bun, mi-a spus într-o zi.

Nu m-am așteptat, n-am știut ce să-i răspund.

Știam, de fapt, dar am fost luat pe nepregătite.

E-n regulă, fii un bunic bun.

Cu câteva zile în urmă l-am rugat să-și ia liber și să vină cu mine până la Craiova. Cumpăraserăm o mașină de familie și trebuia să mă ajute cineva s-o aduc. La șase dimineața mă aștepta în fața căminului în care locuia de aproape 40 de ani, proaspăt bărbierit, îmbrăcat într-o cămașă călcată, ca-ntotdeauna, cu un bidon de cafea la filtru într-o mână și ochelarii pentru condus în alta. Era o dimineață frumoasă, drumul, aproape gol, în fața noastră se ridicau munții, cu energia lor paternă, încurajatoare, și aveau să ne primească în văile săpate de ape așa cum eram, obosiți să ne mai raportăm la trecut.

Inițial, am ezitat să-i cer să mă însoțească. Mă temusem că o să se plângă de gestul precipitat al mamei, care îi tulburase așteptarea de a deveni bunic, precum și de primele experiențe în noul rol, dar s-a adeverit că n-a scos nici o vorbă despre toate astea; l-am simțit pe de-a-ntregul alături, bucuros că are ocazia să petreacă o zi de vară alături de singurul lui copil. A pus întrebări, a glumit, mi-a mărturisit că, deși nu-i place să meargă în dreapta, cu mine se simte în siguranță. La întoarcere, în Balș, unde se circula bară la bară, m-a sunat să-mi spună că-i plac stopurile noii noastre mașini, și-am rămas să ne mâncăm sendvișurile la telefon. Spre seară, în apropiere de casă, m-a depășit și, entuziasmat, cu o energie nouă, pe care nu i-o știam, m-a sunat să-mi spună că a vrut doar să-mi vadă și farurile.

Nu contează că el n-a putut, am reușit eu – și l-am împlinit. Asta îmi transmitea, și atunci l-am iubit.

---

Acum, când pleacă să dea o tură pe munte, pentru că trece prin fața porții noastre, Vlad mă sună să ies; dacă nu pot să-l însoțesc, măcar să schimbăm o vorbă. Câteva ore mai târziu, când se-ntoarce, ne aduce o mână de leurdă sau, dacă găsește, le face fetelor un buchețel de flori sălbatice. Uneori rămâne cu noi să bea o bere sau mi se alătură în grădină cât plivesc roșiile, zmeura; face poze la insecte în timp ce eu termin de tuns iarba.

Are nevoie de ieșirile astea, liniștea pădurii compensează bâzâitul enervant al mallului în care lucrează de ani buni, precum și lipsa luminii naturale; jocurile video îl ajută să se descarce de irascibilitatea unor clienți, filmele, să iasă din rutina navetei, să exploreze noi teritorii.

Într-o zi, după mai multe invitații pe care am fost nevoit să le refuz, i-am propus să urcăm pe Măgura Codlei împreună; să coborâm pe partea cealaltă, spre Făgăraș, să ne oprim la lacuri, și-abia apoi să ne întoarcem în Codlea, roată; să facem traseul complet, toți cei 20 de kilometri.

La sfârșitul celor opt ore de mers, am avut și eu pentru o clipă impresia că sunt într-adevăr codlean. La fel ca pe tatăl meu, când Vlad și-a adus aminte că într-un an s-a filmat pe vârf recitând o poezie de George Coșbuc, am râs cu poftă și l-am simțit mai aproape ca oricând.

---

De aici, de unde scriu rândurile astea, văd pe geam, în vale, clădirea spitalului în care m-am născut. Sunt 700 de metri până la ea, și tot cam atâta și până la blocul lui Vlad; tata doarme în celălalt capăt al orașului, după o zi de desfundat canalizări la ferma de curcani din apropiere. Irina e pe terasă, își trage sufletul, dar e cu un ochi la monitor, gata să intervină.

Și fiica noastră doarme; afară s-a întunecat, iar eu mă uit la geamurile secțiilor luminate; în spitalul din Codlea am respirat pentru prima dată. 32 de ani mai târziu, iată-mă în același loc ascultând respirația Katrinei.

Ce-mi doresc, ce-i doresc în viață? Să nu fie nevoită să se întoarcă, nici să dea ocoluri, ca și când ar înfășura un bandaj în jurul unei răni, apoi l-ar desface și iar l-ar înfășura. Să meargă drept, să meargă cum vrea ea, dar să nu pățească ca mine. Să nu fie nevoită să se întoarcă la copilărie în încercarea de a înțelege ce anume o afectează zeci de ani mai târziu.

Orice aș face, știu că nu îi pot oferi nicio garanție în această privință. Ceva ajunge inevitabil să meargă prost.

Chiar și așa, mă uit pe geam la luminițele Codlei și nu găsesc un motiv pentru care nu ar putea deveni un oraș ale cărui nume de străzi le cunoaște, prin care s-ar putea plimba fără să o încerce sentimente copleșitoare, deși sunt convins că patiseria de la colț, pe lângă care vom trece mâine cu câinele să-mi iau un langoș, care pentru mine e mai puțin concretă decât atelierul de cizmărie pe care îl știam acolo dintotdeauna, pentru ea are să fie vie în amintiri. În fața tejghelei, eu voi fi cel care inspiră aerul cald, umed, cu miros dulceag, dar doar fiica mea și-l va aminti perfect; pentru că eu voi simți mai degrabă mirosul de clei – cleiul cu care un bărbat șchiop îmi lipea uneori tălpile ghetelor de iarnă.

Când o să mai crească, o să-i spun: nostalgia e o buruiană deasă, care ne poate năpădi; de aceea trebuie periodic rărită.