Începuturi

– Cred că naște!, îl aud pe soțul meu spunându‑i moașei. Da, fix acum. A început să mute mobila. Cam în cât timp crezi că ajungi?

Zâmbește spre mine, dar e stresat. De fapt nu mut nicio mobilă; mi‑am găsit o poziție comodă și mă țin de marginea patului. Nu mă doare mai nimic, semn că încă mai am până la momentul decisiv. E trei dimineața și nu vreau să trezesc vecinii țipând sau tropăind prin casă. Am stins lumina și mi‑am făcut un ceai de mușețel. I‑am pregătit primele hăinuțe și un scutec. Am rufe în mașină, trebuie să le întindă cineva pentru că mașina de spălat a proprietarului miroase uneori a mucegai. Dar nu acum, pe pipăite și în beznă.

Scândura patului cedează sub greutatea celor 16 kilograme pe care le‑am pus în sarcină și încep să mă plimb prin cameră. Îmi e cald și îmi e frig și acum începe să mă doară. Îmi spun să nu mă concentrez pe durere, că fiecare contracție e un pas mai aproape de întâlnirea pe care am așteptat‑o timp de nouă luni. Îmi tot repet asta, ca o mantră, ca un imn de luptă. Îmi simt oasele cum se dilată, cum ea își face loc.

Pe fereastră văd lumini de un galben intermitent. A venit un taxi. Se aude soneria de la interfon și apoi apa de la chiuvetă.

– Hai, că azi o cunoaștem pe Lia, îmi spune Irina Popescu, una dintre moașele mele, în timp ce se spală pe mâini. În bucătărie se aud niște oale, pe dulapul de lângă mine apar niște fiole, foarfece, comprese sterile și multe perechi de mănuși. Mâinile îi tremură cu prima pereche pe care o desface.

E prima ei naștere acasă, îi înțeleg emoțiile. E și prima mea naștere acasă, se pare că avem asta în comun. O cunosc de câțiva ani, și, dacă nu ar fi travaliul atât de avansat, m‑ar întreba dacă nu punem niște Michael Jackson să ne dezmorțim puțin. E blândă și relaxată și se dă la o parte când îi cer. O așteptăm pe Claudia Bider Heim, moașa mea oficială, care nu a mai asistat nașteri acasă în România, dar care a adus copii pe lume în Africa și America de Sud. Vine din Elveția, direct în sufrageria mea din cartierul armenesc. Când apare, mă întreabă cu accentul ei franțuzesc dacă vreau să ies din cadă sau să nasc în apă.

La prima naștere, cu câțiva ani înainte, nu m‑a întrebat nimeni asta. De fapt, nu îmi amintesc să îmi fi vorbit cineva cu blândețe.

---

Mă înțeapă mirosul de clor și ochii îmi lăcrimează. Nu văd bine rubricile pe care trebuie să le completez și mijesc ochii până când liniile încep să capete sens.

– Când s‑a rupt apa?

– Acum două ore.

– Și acum te doare ceva?

– Nu chiar, dar mă durea când am plecat de acasă. Acum nu mai simt nimic.

– Nicio grijă, drăguță, o să te doară mai încolo.

Îmi zâmbește cu dinții ei galbeni de parcă ar ști ceva ce mie îmi scapă și îmi întinde o mapă de piele cu colțurile tocite. Completează și fișa pacientului, apoi mergem la garderobă.

– Ia‑ți doar vata, banii și telefonul cu tine în sala de travaliu, îmi spune. Nu despacheta nimic acolo, îți pui sacoșa sub pat și scoți ce ai de scos când ajungi la lăuze. O să mai trec pe acolo să văd ce faci!

Prin geamul cu gratii se vede curtea spitalului județean. Zăpadă și noroi și vânt rece de la Dunăre. Sunt singură și nu îmi mai simt copilul mișcând. Nu știu dacă e normal să nu mai simți copilul lovind după ce se rup membranele. Mă schimb în hainele de spital și degetele de la picioare aburesc podeaua rece de sub ele. Abia pot să le zăresc de burta mare.

– Păi, ce faceți, domnișoară, în pantaloni? Cam cum vă gândiți să nașteți prin ei? Cămașă de noapte nu aveți?

Plec cu liftul niște etaje mai sus, iar ușile deschid o lume nouă. Sunt într‑o sală căptușită până sus cu gresie verde‑albăstruie, cu cinci‑șase paturi de metal vopsit pe alocuri în alb. Saltelele au așternuturi gălbui și, sub ele, niște celofan gri care apără saltele de corpurile femeilor. Ele, femei de toate vârstele, femei în capot, femei în cămașă de noapte, toate se vaită, plâng și îngână, se țin de barele patului. Una dintre ele vomită. Stomacul mi se strânge și mă abțin cu greu să nu dau curs reflexului. Nu sunt sigură că am fost adusă în locul potrivit, așa că mă duc să întreb.

– Alo, unde pleci, înapoi în sală, vezi că e un pat în stânga în colț!

– Știți, eu nu cred că ar trebui să fiu aici, pe mine nu mă doare nimic.

– Fetița mea, tu fă ce zic și du‑te odată, ca să n‑avem probleme. Te chem eu pentru clismă.

– Aș vrea să nu îmi faceți, dacă se poate.

Îmi amintesc de bani și evaluez rapid care ar fi suma corectă. Îi bag 50 de lei în buzunar. Am luat privirea mea cea mai demnă de milă, de căprioară speriată, sperând să trezesc o brumă de instinct matern în doamna cu halat grena din fața mea. Aș zice că e de‑o seamă cu mama. Mă privește cu un amestec de milă și exasperare. E de bine.

– Atunci iei sticluța asta și bei pe tot. Dar nu aici, la baie, că îmi faci mizerie.

Uleiul de ricin este groaznic, dar eficient. O masă uleioasă care ți se lipește de cerul gurii și de esofag. Am vomat jumătate. M‑am ghemuit cam cum îmi imaginez că s‑a ghemuit și Andrei în mine vreme de nouă luni și aștept să mi se facă ceva, să mă strige cineva, să mă zguduie cineva de umeri și să îmi spună că o să fie bine. „Hai, Alexandro, fii bărbată, cel puțin pentru încă niște ore până se naște copilul”, îmi spun. În orele astea ai coaie, cel puțin tehnic vorbind. Îmi vine să râd printre contracții și mă afund cu fața în perna murdară pe care jurasem să nu o ating. Sunt aproape sigură că delirez sau visez.

S‑a făcut întuneric și nu am născut. Asta înseamnă că sunt aici de mai bine de opt ore. Oare a avansat travaliul? M‑aș ridica să întreb, dar doamna mea cu părul permanent nu mai e acolo și camera din față e acum goală. Aștept. Pe scaunul cârpit cu linoleum gri se așază acum alt halat grena, o siluetă mai silfidă, cu alt tip de papuci albi. Mă adun, în acest exercițiu precar de echilibru, și cer ajutor. Sunt aproape sigură că m‑am ridicat din pat. Simt cum oasele bazinului meu pocnesc când se întâlnesc cu cimentul rece de pe hol. Sunt iar pe jos și îi simt capul presându-mă între coapse.

În sfârșit.

---

Cu o priză blândă dar fermă, Bogdan și Irina mă scot din cada mea triunghiulară și mă ajută să nu alunec pe parchetul ud. În cameră e întuneric și Claudia îmi luminează patul cu lanterna, suficient încât să ajung la destinație.

Am pierdut noțiunea timpului și nu mai știu cât a durat. Oare am țipat? Simt nevoia să fredonez. Încet și ritmic, fără să îl trezesc pe Andrei, care acum are trei ani și doarme în camera de lângă.

Încerc să îmi concentrez atenția pe respirație.

– Alexandra, cum te simți?, mă întreabă Claudia în timp ce îmi ia pulsul.

– Mă doare și nu cred că mai pot.

– Bebe e foarte jos, mai împingi de două-trei ori și o să o ții în brațe. Așteptăm contracția! Curaj! Curaj!

Îmi adun tot curajul din lume, uit să respir și plămânii încep să nu mă mai asculte. Gâfâi haotic și rămân fără aer. Irina îmi amintește cum se face, unde suntem și ce urmează să fac. Nu scoate niciun sunet, doar respiră și îmi pune mâna pe umăr. Corpul nu îmi mai aparține, face ce vrea, ce simte, ignorându‑mi frica și bagajul de convingeri cu care am ajuns în acest pat. Împing și văd ochii plini de uimire ai lui Bogdan. Mă pierd și pielea mi se face de găină, ceva s‑a întâmplat, ceva am făcut.

– Împingem încă o dată pentru umeri! Stai, stai, stai! Nu acum, când vine momentul!

În sfârșit o am în brațe. Murdară de sânge, plină de vernix, lipicioasă și cu capul mare. Deschide ochii și mă privește direct. Un soi de fior postorgasmic mi se plimbă pe toată coloana, relaxându‑mă vertebră cu vertebră. Corpul încă nu ascultă de mine. Cordonul ombilical îmi pulsează pe șold.

A răsărit soarele și perdeaua se umflă la adierea vântului. Lia a adormit și Andrei a venit să o cunoască. Trebuie să nu uit să întind rufele și să le fac fetelor o cafea.

---

Sunt Alexandra Dincă. Acestea sunt poveștile mele. De fapt sunt poveștile începutului meu ca mamă și nașterile copiilor mei, Andrei și Lia. Prima oară am născut într‑un spital de stat din provincie, unde am avut o experiență pe care am perceput‑o ca fiind puternic traumatizantă. A doua oară am născut acasă, după lungi planificări, multă documentare și abia după ce am reușit să găsesc o moașă și o doula dispuse să asiste.

Am un masterat în antropologie și în 2013 am scris o lucrare de disertație despre cum aleg femeile să nască în București. Am pornit de la experiențele proprii și apoi am vrut să aud și poveștile altor femei. Am încercat să mă uit la factorii care influențează felul în care femeile nasc, atât la nivel de sistem (comparații cu alte state, istorie, implicații economice) cât și la nivel de experiență personală, încercând să petrec cât mai mult timp cu mame care urmau să nască, pe care le‑am și fotografiat.

Proiectul a început în 2011 și s‑a încheiat în 2014, timp în care am asistat la nașteri de tot felul. Nașteri prin cezariană, vaginale, ultramedicalizate în sistem de stat, în apă, nașteri naturale în maternități private, nașteri acasă, nașteri începute acasă și terminate la spital din varii motive. Am observat, uneori participativ, umplând piscine gonflabile sau căutând saci menajeri. Am realizat și ulterior ascultat interviuri cu mame, medici, moașe, personaje cheie care gravitează în jurul procesului nașterii. Am citit cărți, studii, rapoarte ale Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Apoi am început să scriu.

Prima concluzie: când vorbim despre naștere nu ne referim la un proces natural ci la unul cultural. Nașterea este suma unor decizii și convingeri, ea definește relația pe care femeia o are cu propriul său corp, cu trecutul, cu femeile din viața ei, cu societatea ca întreg. Cred că întrebarea în jurul căreia am gravitat în final a fost: de ce naștere naturală sau cezariană? Cine o preferă pe care? Și de ce?

Îmi doream să înțeleg cum a ajuns operația cezariană de la o intervenție salvatoare de vieți la o practică de rutină în mediul urban. Și despre cum lipsurile și abuzurile din spitalele de stat au dus la creșterea numărului de nașteri asistate la domiciliu, aflate atunci la limita legalității (și ilegale începând din decembrie 2014). Așa că am ales să documentez cele două extreme ale fenomenului: nașterea prin cezariană și nașterea acasă.

---

În 2011, rata cezarienei în România creștea alarmant, depășind după unele surse 60% din totalul nașterilor, în timp ce OMS recomandă să nu depășească 15%. Însă, pe teren, femeile nu păreau impresionate de cifre și recomandări oficiale. Toate își doreau același lucru: o naștere cât mai puțin traumatizantă, un travaliu în care să li se vorbească frumos și o autoritate care să le garanteze că bebelușul se naște fără probleme. Vorbim despre o generație de femei ale căror mame au născut în spitalele comuniste, la gramadă, mame care le‑au spus fetelor lor că nașterea e un „rău necesar”, „dureroasă, dar trece”. Vorbim despre sistemul public de sănătate care se luptă cu exodul personalului medical, condiții precare, locuri limitate. Un sistem de stat care, în 2011, încă își lingea rănile după incidentul de la Maternitatea Giulești din august 2010, când șase bebeluși lăsați nesupravegheați au murit într‑un incediu în urma unui scurtcircuit în secția de Terapie Intensivă.

Nu în ultimul rând, vorbim despre un sistem de sănătate privat care a venit în întâmpinarea acestei generații de femei cu opțiuni, cu igienă, cu condiții. Numărul femeilor care optează pentru o naștere în sistem privat este în creștere. Înțeleg nevoia lor pentru toate cele de mai sus. După ce treci printr‑o naștere la stat sau auzi suficient de multe povești nefericite de acolo, opțiunea unui credit de nevoi personale pentru a plăti nașterea pare a fi una valabilă.

---

Nașterea este o afacere. Și încă una foarte profitabilă. Vorbim despre aproximativ 20 de maternități în București, atât în regim public cât și privat, instituții medicale care își dispută un public cu o putere de cumpărare din ce în ce mai mare. Cu alte cuvinte, din ce în ce mai multe femei încep să ia în calcul opțiunea de a naște într‑un spital privat, speriate de ideea de a naște la stat, unde nu au voie cu însoțitor, unde (încă) au săli de travaliu la comun și trebuie să împartă șpăgi pentru atenție și îngrijire. Pentru multe dintre aceste femei, nașterea la privat implică împrumuturi sau credite de nevoi personale.

Dar implicațiile financiare nu se opresc aici.

Casa de asigurări de sănătate decontează mai mulți bani pentru nașteri prin cezariană decât pentru cele naturale, pentru că cezariana este o intervenție chirurgicală abdominală și implică mai multe resurse comparativ cu o naștere fiziologică.

Pe lângă furnizorul oficial de servicii de sănătate gravitează afaceri mai mari sau mai mici, iar succesul lor depinde de aceste femei și de puterea lor de cumpărare. Vorbim despre recoltarea de celule stem, despre biberoane și pompe, producători de lapte praf.

Pentru maternități și obstetricieni este mai convenabil și eficient ca o femeie să nască prin cezariană. Intervenția durează cel mult 45 de minute, ceea ce îi permite medicului să aducă pe lume și cinci bebeluși într‑o zi, comparativ cu o naștere naturală, al cărei travaliu poate dura și două zile. Pentru mame e convenabil, pentru că au sentimentul că ele controlează variabilele (unde nasc, când nasc, cu ce medic, ce anestezist etc.).

Incidența cezarienei este atât de mare și pentru că medicii sunt supracalificați pentru a asista o naștere fiziologică. Un specialist în obstetrică‑ginecologie are o pregătire menită să ofere asistență unei gravide (înainte, după sau în timpul nașterii) în condițiile în care apare o complicație. Altfel, cea care aduce copilul pe lume este moașa. Moașa este, asemeni medicului ginecolog, absolventă a Facultății de Medicină, rolul ei fiind acela de a asigura sprijin medical în fiziologia sarcinii, travaliului și nașterii, adică atunci când totul merge fără complicații. În alte țări se discută despre echipa medic‑moașă, fiecare fiind responsabil de nișa lui. Din păcate, în România, figura moașei este aproape inexistentă.

Moașele au dispărut când politicile demografice ale regimului comunist au cerut‑o. Responsabile de naștere și de chiuretaje (uneori artizanale), moașele au fost aduse în spitale, atribuțiile lor au fost limitate, casele de nașteri au fost închise, Facultatea de Moașe desființată. (A fost redeschisă abia în 2005.) În timp, femeile au început să nască asistate de medic, nașterea fiziologică a fuzionat cu cea patologică și „problema” nașterii a devenit ceva ce doar un medic bun poate rezolva.

Figura medicului este încă sinonimă cu autoritatea absolută pentru România. Niciuna dintre femeile cu care am stat de vorbă și care a născut prin cezariană nu a cerut o a doua părere de la un alt obstetrician în momentul în care a primit recomandarea de a naște prin operație.

Am încercat să mă uit la motivele pentru care femeile aleg să nască prin cezariană și toate interviurile, știrile, discuțiile informale, toate au legătură cu frica de a naște. Frica de durere, frica de spital și de personalul medical, frica de a fi abandonat sau frica de necunoscut. Într‑o întâlnire cu un profesor de antropologie venit să facă teren în România pe un subiect similar, am aflat că această frică este un numitor comun al țărilor aflate în curs de dezvoltare.

Așa cum îmi spunea unul dintre tații intervievați pentru proiect: „Fără să vreau să par conspiraționist, frica vinde. La fel și nevoia de control. Frica vinde analize, vinde suplimente alimentare, nevoia de control vinde nașteri care nu produc surprize. Am ajuns să nu ne mai placă surprizele, ne este frică de selecția naturală, atât de frică încât am dezvoltat o metodă de a o elimina. Dar care este prețul plătit?”.

---

La un moment dat fumam o țigară cu un coleg în curte la SNSPA și povesteam despre proiectele la care lucram fiecare. M‑a întrebat dacă eu m‑am gândit vreodată să nasc prin cezariană. I‑am zis că nu, că mi s‑a părut contra firii să nasc un bebeluș perfect sănatos printr‑o operație. Am preferat să nasc natural, iar la a doua naștere am vrut să încerc acasă, în liniște și fără să îmi fie luat bebelușul după naștere. Părea că nu rezonează cu argumentele mele. Spitalele salvează vieți, mi‑a spus, cezarienele sunt sigure, rapide, eficiente și toată lumea pleacă acasă mulțumită. Cine mai naște natural în ziua de azi?

Asta cam așa e. În decizia de a naște, femeile aleg argumente punctuale pentru a‑și justifica opțiunile: Cât va costa? Cine îmi va fi alături? Care e planul B?

Nu am întâlnit până acum un discurs care să țină cont de incidența depresiilor postpartum în cazul nașterilor prin cezariană. Sau gravide care să nu nască prin cezariană pentru că există studii care arată că alte mamifere își resping sau își ucid puii dacă sunt născuți prin operație.

Viitorul umanității nu este o preocupare individuală, selecția naturală, în schimb, este. Cu un sistem de sănătate disfuncțional și o mortalitate infantilă în topul listei europene, femeile preferă să opteze pentru varianta cea mai sigură, fără surprize.

Obstetricianul francez Michel Odent, o autoritate în domeniu, a studiat fenomenul nașterii de‑a lungul câtorva decenii și a creat Primal Health Research, o bază de date care încearcă să stabilească legături între perioada intrauterină, felul în care oamenii se nasc și starea lor generală de sănătate de‑a lungul vieții. Astfel, a reușit să stabilească o legătură între nașterea prin cezariană și afecțiunile respiratorii. Tot Odent vorbește și despre disfuncțiile pe care le dezvoltă sistemul endocrin, atunci când corpului nu i se dă șansa de a‑și regla la naștere secrețiile de endorfină sau oxitocină. Își începe conferințele internaționale întrebând care este viitorul unei umanități născute prin cezariană, dacă prin reducerea secrețiilor hormonale (oxitocina fiind cunoscută drept hormonul iubirii) omul își pierde capacitatea de a iubi.

---

Lia mea a fost primul bebeluș din București născut acasă cu asistență medicală. Ea a fost pretextul căutărilor mele. După ce s‑a născut Lia, am primit telefoane și mailuri în care mi s‑au cerut detalii, explicații, idei și recomandări. Nu am dat informațiile mai departe, cel mult le‑am recomandat să fie consultate de moașă.

Nașterea acasă este o decizie personală și nesigură în România, pentru că nu îți poți asuma nașterile altor femei și nu poți milita pentru naștere la domiciliu fără ca aceasta să se desfașoare în condiții de siguranță.

Irina Popescu are 32 de ani. Când a fost la nașterea fiicei mele încă nu își terminase studiile ca moașă, iar rolul său acolo a fost cel de doula (suport emoțional în travaliu și naștere, fără atribuții medicale). S‑a hotărât să devină moașă după două experiențe personale nefericite, în încercarea de a schimba ceva pentru alte femei. Din 2011, de când a absolvit, și până în prezent a asistat peste 80 de nașteri la domiciliu. M‑a rugat să nu demonizez spitalul și cezariana, că ele salvează vieți: „Doar că e trist să vezi cum o operație salvatoare de vieți devine normă și cum lipsa unor reglementări ferme lasă loc de abuz”.

„România nu are logistica necesară pentru a pune la dispoziție femeilor un plan B eficient, în cazul în care planul A suferă modificări. Cu toate că putem să livrăm pizza în 10 minute.”

Până acum câteva luni era singura moașă care să asiste la domiciliu. Femeile care vin la Irina sunt femei care s‑au informat despre opțiunile disponibile de pe net sau de la cursuri Lamaze.  Unele au trecut printr‑o experiență neplăcută în spital, s‑au simțit păcălite în a se lăsa operate, li s‑a vorbit urât sau au fost ignorate în momentele în care vulnerabilitatea lor era la cote maxime, iar acum sunt în căutare de altceva. Înțeleg riscurile la care se supun când nasc acasă și le acceptă. Preferă să înoate împotriva curentului decât să se priveze de experiența unei întâlniri frumoase cu bebelușul lor.

Dar riscurile sunt mari. O moașă care asistă acasă vine cu instrumentar medical, cu experiență și pregătire. Însă nu este autorizată să folosească vacuum sau forceps, poate efectua manevre de resuscitare, însă nu dispune de oxigen, defibrilator sau de o sală de operație în care bebelușul să fie scos rapid, prin cezariană de urgență, în cazul în care apar complicații.

Dincolo de opțiuni și stil de viață, aceste femei sunt niște victime ale unui sistem disfuncțional și imprevizibil. Atât mamele care nasc prin cezariană, cât și cele care nasc acasă au în comun faptul că își doresc să interacționeze cât mai puțin cu spitalul de stat, cu personalul de acolo, cu emoțiile și cu frica de necunoscut despre care au auzit că plutește pe coridoare.

Nașterea prietenoasă pentru mamă și copil înseamnă o naștere într‑un mediu sigur, lipsit de practici abuzive, în care personalul medical respectă cerințele mamei (listate într‑un plan de naștere) și în care mama are dreptul de a fi însoțită în timpul travaliului, bebelușul nu îi este luat după naștere, este ajutată în inițierea alăptării. Cum nașterea în astfel de condiții nu a fost posibilă în sistemul public și, ulterior, nici în cel privat, nașterea s‑a mutat acasă, undeva la limita legalității.

Prin țară au mai apărut câteva femei care susțin că au pregătirea necesară pentru a asista nașteri acasă însă, din munca de documentare pe care am făcut‑o, nu sunt calificate. Practic, femeile plătesc pentru o naștere asistată, dar nu au parte de ea. Și riscul ca mama sau copilul să sufere este în continuă creștere. Irina nu își dorește să mai asiste acasă. A obosit și încearcă să își aleagă bătăliile cu grijă. Acum se luptă împreună cu nou înființata Asociație a Moașelor Independente pentru norme metodologice care să protejeze moașele care asistă acasă și să își recâștige locul în spitale și în percepția femeilor.

Nu aș vrea ca, văzând fotografiile, să credeți că nașterea acasă e partea frumoasă, varianta cea mai minunată, soluția unică pentru ca mama și copilul să fie nedespărțiți încă din prima clipă, cordonul să fie clampat mai târziu, alăptarea să se inițieze cu succes, hormonii să își facă treaba și lumea să fie salvată.

În realitate există mai multe nuanțe de gri și cred că e important să precizez că o naștere acasă care merge rău, poate merge extrem de rău. O complicație apărută la spital înseamnă cel mult transfer într‑o sală de operații. După experiența pe teren din acești ani, am văzut că nașterea acasă poate să însemne complicații, transfer târziu la spital, moașa care face din mers presiune pe artera uterină ca sângele să nu tâșnească, bebeluș privat de oxigen, leziuni cerebrale și chiar moarte.

Poveștile de succes din afară nu pot deveni povești românești până când nu va fi creat un cadru legal și normele metodologice aferente care să permită personalului medical să asiste în condiții de siguranță la domiciliu. Poveștile frumoase vor fi scrise când femeile își vor revendica dreptul de a naște conștient și asumat și când instituțiile de profil le vor facilita accesul la un mediu sigur în care să poată naște așa cum își doresc. ●

Alexandra Dincă fotografiază și lucrează în București. A studiat jurnalism și antropologie.