Inegalitate de gen: eu și soțul meu

Soțul meu nu apare. Nu-mi răspunde la telefon. Nu răspunde când îl sună avocatul meu. Eu și prietena mea mergem cu mașina la apartamentul lui – cel pe care l-am părăsit. Bat la ușă și sun, și sun. La 10 dimineața, o oră după ce trebuia să finalizăm divorțul la singurul notar public din Bragadiru, răspunde: Am dormit prea mult. Apare în cadrul ușii mirosind ca o fabrică de bere, cu zgârieturi proaspete pe față, braț și mână – căzuse de pe scuter fără să fi băut, iar acum categoric nu e beat, spune. E beat. Se urcă pe bancheta din spate și pornim. Notarul aranjează actele în fața soțului meu și spune: Semnează tu primul, că tu ești bărbatul.

De ce trebuie să fii atât de dificilă?

Sunt în taxi, în drum spre sală. La jumătatea drumului, șoferul se întoarce, arată spre picioarele mele așezate unul peste celălalt și îmi ordonă să-mi pun ambele tălpi pe podea. Îi spun că stau bine. Începe să zbiere, îi cer să tragă pe dreapta. Încerc să ies, dar mă prinde de braț și mă ține locului cu o mână, în timp ce-mi apucă rucsacul cu cealaltă. Reușesc cumva să cobor din taxi. Nu știu unde sunt. Șoferul iese și mă urmărește pe trotuar. Refuză să plece. Îmi sun soțul, sun la 112. Soțul vine cu un coleg. Șoferul se așază pe bancheta din spate ca să-i arate soțului meu că stăteam într-un mod inacceptabil și că nu l-am ascultat. Apar niște polițiști; nu se uită la mine, nu mă întreabă ce s-a întâmplat. Colegul soțului îi dă șoferului un teanc de bani. Polițiștii strâng mâna șoferului.

Sunt la coadă, la Regina Maria. Bărbatul de lângă mine, străin, îi spune recepționerei: Știi, sunt două moduri de a mulțumi cuiva: poți spune mulțumesc sau poți să-i dai un sărut. Iar eu prefer să dau un pupic. Ea zâmbește inconfortabil și îi mulțumește. El se apleacă spre ea. Asta e nepotrivit, spun eu. Toată lumea de la coadă se holbează. Vorbeam cu tine? îmi răspunde.

Doamnelor și domnilor, aș vrea s-o prezint pe frumoasa, înalta și blonda poetesă Tara Skurtu. Sunt la un festival internațional de poezie și stau lângă atașatul cultural al Ambasadei SUA. E șocată și mă întreabă dacă mi se întâmplă asta des la evenimente publice. În general, nu; în România, da.

Niște tipi intră în bar și dau mâna cu fiecare bărbat de la masa mea: Salut, salut, salut. Cu mine nu dau mâna și nu-mi adresează vreun cuvânt. Ce-i cu asta?, întreb un prieten. De unde vin eu, asta e considerată nesimțire. Îmi spune că sunt doar politicoși, nu vor să mă facă să par curvă.

Cartea ta ne monopolizează relația. Dar, ca să știi, încă nu m-am culcat cu nimeni.

Negociez o ofertă de muncă. Nu ai de gând să faci copii prea curând, nu?

La terapie de cuplu, aduc vorba de importanța asumării responsabilității pentru propriile acțiuni. Soțul meu răspunde: Dar îmi asum responsabilitatea pentru acțiunile mele: Mă joc cu creierul Tarei!

Rămâi alături de bărbatul tău orice s-ar întâmpla.

Măcar, la finalul zilei, ești încă o femeie frumoasă.

Într-unul dintre miturile fondatoare ale românilor, soțul își zidește soția de vie în pereții unei biserici. O sacrifică pentru a construi locul pe care și l-a imaginat.

Fostul meu soț și cu mine am locuit pe Strada Ofrandei. L-am întrebat ce înseamnă „ofrandei”. E ceva ce dai, ca să primești altceva în schimb. Ca un sacrificiu. Ceva ce faci pentru un zeu.

Tara Skurtu este o poetă de origine americană, care locuiește în România. Prima ei colecție, Jocul de-a amiba, a fost publicată în 2018.