Ce ne spun arborii din parcuri despre cum să-i îngrijim mai bine?

Un platan care de mai bine de 200 de ani își trage seva din pământul parcului Cișmigiu din București a început în ultimii doi ani să se usuce, să nu se mai poată baza pe toate rădăcinile lui. Dacă miile de oameni care traversează zilnic parcul ar vorbi limba arborilor, ar înțelege că se chinuie, l-ar surprinde încercând să se apere, ar vedea cum sunt afectați alții din jur pentru că lui îi este rău. E limbajul vizual al arborilor, spune peisagista Diana Culescu, care analizează ce ne spun aceștia.

Iar arborii din Cișmigiu care au început să se usuce, precum platanul din apropierea podului, ne spun că dacă ei sunt în pericol, avem și noi, oamenii, de pierdut.

Cișmigiul este unul dintre cele mai iubite parcuri din București (cel mai bine se vede iarna, când se umple patinoarul de pe lac). E vizavi de primăria Capitalei și e printre cele mai vechi grădini publice din țară.

Platanul și toată grădina s-au născut într-o tranziție a locului de la domniile fanariote spre monarhie, au trecut prin două războaie mondiale (și bombardamente în cel de-al doilea, când parcul a fost închis), au trecut prin comunism fără mult iluminat, din cauza economiilor. După Revoluție, administrațiile au început să planteze arbori fără plan pe termen lung, au mobilat cu mai multe tipuri de bănci, ghivece, ceasuri sau WC-uri.

Apoi a venit pandemia și așa, pestriț și romantic, parcul ne-a fost refugiu.

Cișmigiul se întinde pe aproximativ 16 hectare și s-a născut dintr-o băltoacă. Adăpostește unii dintre cei mai vechi arbori din București, cum adăpostește și nostalgici, seniori, muzicieni, îndrăgostiți, părinți, copii, oameni care au stat mult prin apartamente în ultimele luni.

Are mai multe „camere verzi” în care te poți retrage – spații-ronduri cu iarbă, cu table de șah sau cu statui de scriitori; dar și două culoare largi și umbrite de tei. O buclă mărginită de bulevarde vechi are un kilometru. E un spațiu mic și „cochet”, cum aud des, intim, cu o încărcătură istorică, ce a pus parcul pe lista monumentelor protejate.

Platanul este unul dintre elementele unice, cu trunchi de 1,53 metri-n diametru, cu coroana lui care se-ntinde pe echivalentul a câteva etaje de bloc, cu trunchiul lui în pete, pentru că specia se exfoliază.

Stau în fața lui cu Diana, care-mi explică cum două dintre rădăcini au fost tăiate din cauza sistemului de iluminat, montat acum doi ani în jurul trunchiului. Practic, a fost înconjurat de reflectoare care trebuiau conectate la un stâlp ce se află la câțiva metri, peste o alee. Când s-a spart aleea respectivă pentru a lega firele, s-au tăiat și rădăcinile platanului, care ajung pe o rază de patru-cinci metri, ca niște cartilagii cu rol stabilizator. Azi, reflectoarele nu mai funcționează, doar adună țărână.

Diana urmărește cu mâna linia subțire care a rămas după ce lucrarea a fost astupată și-mi spune că parcul e plin de ele, făcute de oameni care nu taie după un plan tehnic și care nu știu că în multe cazuri arborii acționează în rețele și comunică între ei, ca-ntr-o comunitate. Că-și pasează hrană prin rădăcini și-și sprijină coroanele între ei, ca să reacționeze împreună la vânt. Că dacă unul dispare, destabilizează rețeaua.

Diana înțelege limba arborilor și de-asta am vrut-o ghid pentru un loc pe care l-am experimentat doar ca trecător neștiutor. Mi-a spus că trebuie să consultăm platanul ca să aflăm cum putem opri uscarea. Există instrumente precum un burghiu care-ți spune dacă trunchiul e uscat sau verde în interior: așa determini și dacă va fi un pericol pentru oameni la următorul viscol.

Se pot tăia din ramuri, dar trebuie să ai grijă pe care, spune Diana, pentru că orice tăietură determină o creștere și trebuie să știi în ce parte vrei să direcționezi creșterea.

Chinurile platanului reprezintă cu brio Cișmigiul (și multe alte parcuri din țară) – majoritatea arborilor strigă după ajutor pentru că se usucă, pentru că n-au loc să crească unii de alții: au fost plantați prea aproape (fără să se țină cont de dimensiunile la care vor ajunge la maturitate) sau au crescut spontan și au fost lăsați s-o facă. La maturitate, vor mai toți la lumină.

Marea durere a parcului, spune și scrie și-n lucrări academice peisagista alături de alți colegi, este că nu are un plan de gestionare pe termen lung. Nu s-au păstrat nici listele de plante, spune Diana, a dispărut ideea de a avea un grădinar-șef, un responsabil de orice lucrare, cum a existat până-n comunism, cum există și la Versailles. Cel care știe tot.

„E important să știi ce specie unde a fost; plopul ăsta moare, dar știi că a fost acolo și că trebuie să-l înlocuiești cu altceva cu siluetă asemănătoare”, umpli un gol nu doar estetic, dar ca să echilibrezi rețeaua de într-ajutorare a arborilor și ca să respecți istoricul grădinii.

„Dar dacă nu știi ce, unde a fost, nu poți.” O să fie câmp aici în zece ani și numai primăria mai poate salva parcul, crede peisagista. „Eu, Diana, [spun, dar] n-am putere de decizie.”

În starea de urgență, când n-am avut voie în parcuri, ne-am reamintit de importanța lor. Pe lângă patrimoniul istoric al Cișmigiului, avem nevoie să tragem foloasele de pe urma lui: aer mai puțin poluat, pentru că arborii absorb dioxidul de carbon; refugiu; umbră; o stare de bine și reducere a stresului documentată în studii multiple, dar și protecție în caz de intemperii. O conștientizare că există ceva mai mare decât noi, un întreg ecosistem care se hrănește din pământ și lumină, dar care nu mai face față fără un plan cu bătaie lungă, bun și pentru siguranța noastră, dar și pentru calitatea vieții.

Amenajarea unui parc se face cu un plan pe termen lung

Grădina a fost inaugurată în 1854, după ce și-a lăsat amprenta asupra ei Carl Meyer, un peisagist austriac renumit pentru cum gândise grădinile imperiale din Viena, oraș-model vestic de succes. Dar povestea ei începe din 1780, când domnitorul Ipsilante a vrut să transforme o băltoacă ale cărei ape încălzite de soare și fără scurgere nu serveau la nimic.

I-a poruncit marelui Cișmigiu, care se ocupa cu cișmelele orașului, să facă două: una dintre ele în nordul parcului. Pentru că băltoaca a persistat, s-a născut ambiția unei grădini publice nemaivăzute.

În secolele XIX-XX verticalele de plopi te trăgeau peste podul de nuc spre foișor, unde era rost de voie bună. Totul era o experiență. Au fost create adâncituri în peluze înierbate, ca să creeze ideea de cameră intimă. Grădinii au început să i se dedice versuri. „Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos, sălbatec din natură, necurat, nesănătos / Aici vine toată mâna, și s’amestecară împreună / eleganță, lux, mândrie, maniere și turnură / vorbe dulci și complimente sbor din fiecare gură / Câte un june c’o grizetă, prin tufișuri că se pierde”, scria poetul Nicolae T. Orășanu.

Cișmigiul avea un aer elitist și reguli: nu se vorbea tare, nu se aruncau gunoaie pe jos, iar oamenii din jur primeau amenzi pentru că încă își scăpau porcii pe-acolo. Pantofarii din zonă au reușit să sece lacul prin 1856 pentru că aruncau în apă resturi de materiale cu care lucrau. Însă, la sărbători religioase, locul se transforma într-un iarmaroc cu jocuri, grătare și lăutari pentru toată lumea. Imaginează-ți că aveai hainele de duminică și mergeai printre plopi spre un foișor și acolo te aștepta să scoți oful din tine taraful lui Anton Pann.

De-a lungul timpului au fost plantați peste 30.000 de arbori și alte plante. Arțar, tei, frasin, zadă, platan, ulm, brad sau specii mai rare precum coniferul Cryptomeria Japonica.

După comunism (ultima perioadă în care tăierile au mai fost organizate conform unui plan: coroanele teilor, spre exemplu, erau tăiate în cub), modificările au început să fie haotice. Panoramele spre lac au fost treptat astupate și s-au deschis cele spre blocuri, au început tăierile care-ncotro. „Toate relațiile vizuale, istorice au dispărut”, spune Diana.

Nu a apărut niciun alt plan pe termen lung.

Teii de pe aleea principală și-au pierdut forma de cub din coroană, iar acum cresc în toate părțile. Teii au fost plantați în locul ulmilor după 1910 de Rebhuhn, al doilea specialist saxon care a regândit culoarul central pentru că construirea bulevardului Elisabeta urma să taie din parc.

Ei au ajuns la maturitate conducându-și rădăcinile ca să profite cât mai mult de terenul liber de pavaj, iar tăierea rădăcinilor sau ruperea acestora „va duce la destabilizarea și, ulterior, la moartea acestor arbori”, spune Diana, devenind un potențial pericol pentru trecători. Spre destabilizare duc și luminițele de Crăciun din copaci care, la fiecare început de an sunt smulse dintr-odată, de jos, nu cu migală; și faptul că trecem pe alei cu echipamente greoaie (mașinării), care stresează rădăcini.

Sunt și arbori care nu ajung la maturitate, pentru că nu au loc de cei maturi să se dezvolte. Oricâtă hrană ar primi prin rădăcini, dacă sunt prea mulți, devine copleșitor și pentru sistem. Au apărut și pe peluzele verzi care ar fi trebuit să fie camere luminoase, „la o distanță de-o coadă de cazma”, spune Diana. Ai putea spune că vrem mai mulți arbori. Da, dar sistematic. Pentru că atunci când se usucă, ai mereu riscul ca muncitorii să taie mai mulți, ca să prevină panica cetățenilor. Pe de altă parte, sunt tăiați unii verzi, pe când cei care sunt adevărate pericole (uscate) sunt acolo de ani de zile.

Lacul nu se mai deschide de la depărtare, cum au vrut peisagiștii inițial, iar pentru că „nu ridică nimeni coroana arborilor”, spune Diana, ajungem să ne aplecăm pe sub ei.

De administrarea arborilor din Cișmigiu se ocupă instituția-satelit a Primăriei Municipiului București numită Administrația Lacuri Parcuri și Agrement București (ALPAB), pentru că este pe lista de patrimoniu de interes național (clasa A). Parcuri de patrimoniu mai sunt Herăstrău, Bordei și Carol. Alte parcuri aparțin de administrațiile de domeniu public (ADP) ale sectoarelor.

PMB are responsabilitatea să gestioneze un registru verde al orașului și poate externaliza realizarea lui către ALPAB sau o altă firmă, dar se asigură că toată lumea are acces la el. În București registrul există într-un colț de site vechi al PMB din 2007, nu a mai fost actualizat din 2011 și nu oferă detalii despre arbori.

Orice modificare care ține de imaginea istorică a parcului (de la bănci la arbori vechi) trebuie motivată și avizată de Ministerul Culturii care dispune și de o echipă consultativă de arhitecți și urbaniști, specialiștii care vin, fac un studiu și spun dacă e OK sau nu ce vrei să modifici.

Dianei nu i se pare fairplay că peisagiștii sunt de multe ori consultați în privința unor modificări, dar nu au drept de semnătură (nu există o procedură clară prin care să poată deveni specialiști atestați).

Cișmigiul contrazice procedurile de avizare, spune Diana. O arată ceasul de la una dintre intrările în parc, care nu prea e istoric (și a modificat peisajul neargumentat), ceasul din flori, ridicat ca o gâlmă într-o groapă înierbată care a fost gândită ca un bazin cu perspectivă; o spun băncile ieftine care nu sunt ancorate; WC-urile care blochează panorame. Iar dacă, altădată, din Cișmigiu nu se vedeau deloc clădirile de atâta frunziș, „în ultimii ani aproape că vedeai în biroul lu’ Firea”.

Ce înseamnă munca unui peisagist

Peisagiștii ca Diana sunt, pe scurt, specialiștii care mediază relația omului cu natura în orașe și se uită la siguranța oamenilor din perspectiva asta (unde devine periculos un arbore uscat etc.), făcând recomandări de plantare și îngrijire de specii de arbori în funcție de nevoi.

Termenul vine de la franțuzescul paysage, peisaj, dar peisagist nu înseamnă doar „un pictor specializat în peisaje”, singurul înțeles din DEX, cum credeau și cunoscuții despre Diana când a intrat la secția de peisagistică de la Horticultură, a Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară București.

E fericită că, măcar în ultimii ani, are un cod CAEN dedicat. Peisagiștii colaborează la rândul lor cu urbaniști, arhitecți, silvicultori, horticultori, dar și cu administrațiile locale. Cu ultima, mai greoi, pentru că nu sunt recunoscuți de o listă a ocupațiilor cu care poate colabora primăria (colaborează ca inspectori activi în domeniul studiilor, dar asta este vag). De multe ori administrațiile ajung să lucreze cu firme de topometrie (pentru că au vechime și experiență în proiecte) și ajung să taie „după ureche”, să facă așa-zisele toaletări.

Diana îi mai prinde, îi filmează, îi întreabă de ce taie, unde e avizul, cheamă poliția. Unii fug de ea, alții îi spun „că așa ne-a zis șefu’”. A generat împreună cu cei din Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu un material din care oamenii să înțeleagă ce au de făcut când văd pe cineva tăiând dintr-un copac (printre care să ceară un aviz.)

Așa, toamna asta, câțiva locuitori au reușit să oprească niște tăieri în parc. „Dar lumea are treabă, joburi, nu poți să păzești non-stop.”

După ce și-a luat un doctorat în soluții pentru gestionarea spațiului verde, Diana crede că vocea i-a devenit mai credibilă în spațiul public, deși expertiza venea încă din facultate.

A fost cea care i-a avertizat în 2016 pe cei de la ALPAB și Primăria Generală și că cel mai vechi platan din București, de pe Eroilor, un bulevard principal al Capitalei, are nevoie să fie curățat. „Vă arăt eu cum, de unde”, le-a spus Diana celor de la PMB, a vrut să fie fără scandal, că „mereu când e scandal, arborele pierde”. Dar n-a mai fost chemată.

Doi ani mai târziu, o ramură a picat peste mașini și a fost „scandal”, a panicat oamenii. Platanul cu circumferința de șase metri, care trecuse prin de toate în 300 de ani, ba chiar rezistase și la cimentarea malurilor Dâmboviței din comunism, a fost tăiat. „Îmi pare rău să spun că am mereu dreptate”, spune Diana, care avertizează despre lucrurile astea pe site-ul ei, unde are o serie de articole-manual despre cum să îngrijești arbori, și pe pagina ei de Facebook:  

„(Trunchiul unui frasin) a fost rănit în vara aceasta în timpul festivalului Awake; cel mai probabil a fost lovit de unul dintre echipamente; rană spre baza trunchiului, mărime 35×50 cm, rana a fost deja invadată, în mai puțin de trei săptămâni, de o mulțime de gângănii care aduc cu ele boli; gângăniile și bolile vor colabora, ducând la descompunerea accelerată a lemnului trunchiului; frasinul va avea șanse din ce în ce mai mari să se rupă de la bază, și, eventual, să pice în capul cuiva, însă atunci nimeni nu își va mai pune întrebări în legătură cu ce a generat această situație.”

Diana colaborează cu grupuri de inițiativă civică pentru proiecte noi de parcuri, dezbate legi în Parlament, participă în grupuri de lucru, explică cum termenul „toaletare” nu există în nicio carte de specialitate și că tăierile de coroane nu înseamnă „îngrijire”. Scrie studii de fundamentare, e sunată de cetățeni care asistă la tăieri și nu știu ce să facă și de funcționari care cer sfaturi de amenajare. „Într-un fel sau altul, toți ajung la mine la început”, spune Diana, tocmai pentru că preconizările ei s-au tot adeverit. Dar apoi multe dintre recomandările ei rămân la sertar sau studiile de fundamentare sunt folosite pentru realizarea unor proiecte în care nu are un cuvânt de spus.

În 2016, a participat, prin Asociația Peisagiștilor din România la legiferarea unui regulament pentru amenajarea spațiilor verzi existente, alături de universități – arhitecții de la Mincu, Agronomie –, ALPAB, Direcția de Mediu, Primăria. „Am făcut, dar nimeni nu-l aplică, altfel n-ai vedea arbori mici plantați în aliniamente – nu au ce căuta, vor muri.”

Când s-au tăiat toți arborii de pe Bulevardul Elisabeta din Capitală, a fost un prag. „Aia înseamnă să nu-ți înțelegi istoria orașului”, spune peisagista, care a scris pe Facebook atunci că ar fi dat ea banii pe manoperă echipei de tăieri, numai să nu facă asta.

Speră ca preconizările ei să nu se adeverească și pentru platanul din Cișmigiu sau pentru alții. Dar Diana vede disonanțe una după alta în parc și mi-e greu să țin pasul cu ea. Ne uităm la cum folosește lumea parcul, ne uităm la lac. Oamenii mută băncile de pe alei în spațiul verde. Vor cât mai aproape de apă și nu mai vor să stea aliniați, ci să se vadă, așa că le pun față-n față.

În pandemie am fost mai mult în parcuri și nu le-am mai folosit doar ca spații de tranziție, spune Diana. Acolo a fost biroul în unele zile, a fost refugiu de caniculă sau loc de odihnă, când am întins hamace între arbori. (Peisagista recomandă să legăm în jurul arborilor fâșii de materiale mai groase, ca să nu punem presiune direct pe trunchiul copacului cu coarda hamacului; „ține și de noi să avem un respect față de ei”.)

Nu mai poți ignora nevoile oamenilor, ci trebuie să le corelezi cu ale parcului. Un exemplu sunt și cele câteva zone din Cișmigiu în care se creează mici autostrăzi prin iarbă, „pentru că oamenii se grăbesc, chiar dacă sunt pe jos”. Pământul începe să se taseze, lucru care în timp apasă rădăcinile, uzează și duce la uscări. Acolo ar putea fi creat un podeț suspendat care nu stresează pământul, mascat cu o serie de plante, pentru a se respecta imaginea istorică; așa împaci și nevoia oamenilor de a fi mai aproape de apă.

Am ajuns apoi în fața Rozariumului, un spațiu cu alei din piatră, cu coloane, care ar trebui să fie înconjurate cu trandafiri, dar trandafiri nu prea. „Te rog să faci o poză din față acestui peisaj istoric”, îmi spune Diana. Mă blochează fie un stâlp de iluminat, fie o budă.

Aceeași poveste dacă vreau să fac o poză de la intrarea principală în parc, vizavi de Primărie. Ceasul neistoric blochează panorama principalului culoar verde. Prea la vedere și în miezul parcului i se par Dianei și panourile electrice. „Trebuie mascate de plante și puse în locuri mai discrete.”

Prin colaborare putem avea mai multă grijă de parcuri

Diana e fondatoare în filiala din București a Asociației Peisagiștilor din România și între timp a devenit președinta asociației naționale; cel mai recent secretarul general al organizației europene a peisagiștilor. Are propria firmă de peisagistică și a pus umărul la fondarea Asociației Salvați București alături de Nicușor Dan, ca urmare a mai multor inițiative civice în care-au fost implicați, pentru un oraș mai verde și incluziv.

Acum, așteptarea Dianei de la noul primar, dar și de la cei de sectoare, e să lucreze cu specialiști. De la unele sectoare au început s-o caute pentru expertiză, de la Capitală mai așteaptă (știe și că sunt altele urgente, ca apa caldă). Legea spațiilor verzi 24/2007 spune că specialiștii trebuie să facă proiectele de amenajare, „dar nu zice cine le comandă specialiștilor proiectele și cine și le asumă” (o modificare de lege urmează să clarifice asta).

Ar vrea ca un registru ca la carte al spațiului verde să primeze în noua administrație. Putem fi și noi ca-n New York, crede ea, unde inventarierea spațiului verde a fost făcută în colaborare cu cetățenii. „Oricine poate să măsoare cu ruleta un trunchi și să bage într-o bază de date”, iar aceeași lege lasă loc de colaborări cu cetățenii.

În Cișmigiu, peisagistei i se mișcă privirea dintr-un colț într-altul. Unui arbore istoric i se văd crăpături în rădăcină, nu e semn bun, dar și acolo ai nevoie să vezi dincolo de suprafață. Un alt ciot de trunchi cam pe la nivelul tibiilor semnalizează unul dintre plopii tăiați. Bine ar fi ca trunchiul să fie treptat măcinat și îngropat, prin mai multe operațiuni specifice, ca să poată putrezi în pământ. Altfel poate dezvolta ciuperci, care se pot transmite altora și care pot usca.

În apropiere e alt arbore, cu trunchi aproape paralel cu solul, din care acum doi ani s-a desprins o ramură peste locul de joacă.

În altă parte a parcului, la Izvorul lui Sissi, statuia unei mame care jelește moartea prematură a fiicei ei, sunt doi duzi plantați în ghivece de lemn. Unul dintre ei deja a început să se usuce. În primul rând, ghivecele de acest fel, din lemn, ca niște cutii nu se pretează într-o grădină istorică, spune Diana. Dar peisagista se întreabă de ce punem mâncare în fața săracului doar ca să-i spunem că n-are voie la ea. Un dud plantat în ghiveci nu are cum să-și tragă sevă din pământ și depinde de stropiri de la furtun. „E ca și cum ți-ai bate joc de ei”, iar uscăciunile încep să se vadă și aici.

Un loc iubit de copii în Cișmigiu este și cel cu lianele încârligate, care stau sprijinite între trunchiurile a doi copaci morți, spune Diana. „Dacă se prăbușesc arborii, se pot prăbuși și ele.” Iar acolo nu vrei să scoți lianele, pentru că deja sunt un simbol, „vor simți oamenii că le iei ceva”.

Acolo vrei să le găsești lianelor alt sistem de sprijin, să le muți de pe rădăcini, pentru că nici rădăcinilor nu le face bine toată tasarea de la mișcările oamenilor în jur, dar și pentru că tasarea poate duce la uscări de ramuri, care poate duce la accidentări. De-asta e important cum gândim pe termen lung.

Anul trecut, Diana a finalizat o „constatare peisagistică” despre Cișmigiu cerută într-un proiect al Primăriei București, în care și-a oferit recomandările pentru ce se poate modifica în parc. La scurtă vreme a apărut în presă vestea cum că primarul de-atunci, Gabriela Firea, plănuiește reamenajarea parcului, un proiect care presupunea, printre altele, acoperirea cu pietriș a unor spații verzi și tăierea a zeci de arbori.

Deși studiul făcut de Diana nu propunea asta, așa s-a-nțeles, fiind și numele ei pe proiect. Era pe teren când a sunat-o un coleg s-o întrebe dacă și ea a început să facă „dintr-astea”. Diana a lămurit pe Facebook că recomandările ei includeau măsuri pentru refacerea peisajului istoric, nu un pavaj care va afecta teii plantați pe axul parcului. Primăria a mers mai departe, însă recent USR a reușit să blocheze proiectul de 10 milioane de euro în instanță.

După pățania asta, a început să inventarieze arborii din Cișmigiu, căci asta stătea în puterile ei fără nevoie de aprobări. „Asta pot să fac, să număr copaci, ca să știm unde, ce a fost.”

Prin firma ei, Diana a cumpărat o variantă de câteva mii de dolari a aplicației americane Tree Plotter, prin care se pot indexa și cartografia arbori și pe care oricine poate învăța s-o folosească. În două weekenduri din vara anului trecut a adunat în jurul ei zeci de voluntari prin Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu, ca să pună împreună pe hartă frasini, pini, duzi, tei, platani și alte specii însumând aproape 4.000 de arbori.

A povestit pe Facebook cum merg lucrurile, a amintit că registrul verde este cerut prin lege și a explicat cum numai printr-o evidență poți ști unde și când să intervii. Fișele din Tree Plotter îți permit să pui fotografii, diametrul arborelui, specia, să explici intervențiile (ca, dacă se schimbă specialiștii, să existe un dosar al „pacientului”), dar îți oferă și o rubrică de eco-beneficii, calculate pentru speciile populare, precum frasinul, care îmbunătățește calitatea aerului, dar poate servi și ca adăpost.

Beneficiile monetare ale unui frasin din Cișmigiu, de exemplu, ajung anual la 38 de dolari. În Cișmigiu sunt acum inventariați 183 de frasini (roșu, american, comun sau cu frunză simplă), ceea ce înseamnă aproape 30.000 de lei dacă arborii rămân vii și îngrijiți. La o furtună, daunele vor fi mai mici, pentru că ei pot funcționa ca un scut, deci nevoia de intervenție umană și cu utilaje va fi mai mică. Dacă am ști lucrurile astea la fiecare arbore din oraș, ne-am da mai ușor seama ce important e să nu lăsăm spațiul să se transforme-n câmp.

Totodată, explică Diana, nu ne dăm seama că economiile în bugetul unei administrații pot veni cu atât mai mult dacă avem un inventar: știm în ce sezoane trebuie să venim eficient ca să tăiem ce, cu ce ustensile, cu câți oameni.

Vara trecută a depus un proiect și la Primăria Sectorului 1, în care a propus o intervenție pilot de inventariere pentru o parte dintre arborii de aliniament din sector, un proces în care ar fi fost implicați și instruiți angajați din administrație și studenți la peisagistică deopotrivă. Deși la o întâlnire în primărie angajații au părut entuziasmați de câte se pot face, treburile s-au blocat momentan birocratic, în licitații.

Tot în vară, în Parlament, Diana și alți colegi au contribuit la îmbunătățirea legii spațiilor verzi, o discuție care durează de cinci ani. După toate plimbările prin comisii, de pe lista spațiilor verzi din lege ajunseseră să fie scoase tocmai grădinile istorice precum Cișmigiul. Diana s-a întors pe Facebook și a explicat, frustrată, cum ar arăta un complex de clădiri ridicat fără restricții în mijlocul grădinii (președintele Klaus Iohannis a întors legea pentru reexaminare).

Prin tot ce face, Diana vrea să readucă îngrijirea spațiilor verzi pe agenda publicului, ca tot mai mulți cetățeni să aibă o educație tehnică. De-asta răspunde nelămuririlor oamenilor, de-asta vine cu sfaturi de îngrijire personalizate pentru un arbore proaspăt plantat, când i se cer.

„Mă trezesc la conferințe că oamenii povestesc cu termenii noștri tehnici. Ba mai mult, încep ei să perceapă problema, să posteze exemple de așa nu și să mă taguiască.”

Când a început ea să vorbească despre arbori, nici platforme care ridică oamenii spre coroanele arborilor nu erau, iar cățăratul fără tehnică direct pe trunchi le putea face rău. De câțiva ani există – un semn bun. Multe firme s-au retras din a tăia arbori (după scandalul de pe Elisabeta), spune Diana, alt semn bun, iar multe dintre ele, chiar dacă nu știu să facă lucrurile într-un anume fel, vor să învețe.   

Ce mesaj transmit arborii

După trei ore de inventariat felurile în care arborii din Cișmigiu strigă sau se ofilesc, ieșim din parc și mergem spre o stație de autobuz. Diana a obosit să strige despre probleme și nu mai vrea să-și asume rolul de salvator, pentru că nu sunt doar parcurile ei. Se bucură că arborii Bucureștiului au rezistat cât de cât în ultimii patru ani (deși nu credea), însă supraviețuirea lor nu i se mai pare suficientă.

Vorbește despre cum poate pleca din țară, ca să fie peisagistă pe un domeniu privat, de ce nu? Apoi revine cu gândul aici și amintește că dacă ai vedea ce specii de arbori avem, ți-ai da seama care sunt în pericol și care ne pun pe noi în pericol. Deci ne trebuie un mare „studiu pe vegetație”. Specialiști avem, mai avem de așteptat cel puțin șase luni, spune peisagista, ca să vedem dacă noii primari vor colabora mai mult, cum au promis în campanii. Unele primării de sector au deschis deja discuții cu Diana, unele nu încă.

Momentan, spune ea, important e că cetățenii „dau mesajul mai departe”. Cât despre arbori: și ei dau mesajul mai departe. Dau semne pe care trebuie să le urmărești în timp. „Îți arată când devin periculoși, trebuie doar să știi când să te uiți, când nu.”

Ce poți face tu?

Dacă ai citit până aici, respiră. Avem multe de rezolvat, dar nu suntem neputincioși, spune și Ioana Nicolescu, membră în Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu. Trebuie să cunoaștem legile, ca să știm ce combatem și pentru asta trebuie să învățăm de la specialiștii din jur, cum au făcut și ei cu Diana și mulți alții. Să înțelegem că nu trebuie să fim singuri. Cei cărora le ceri un aviz să înțeleagă că nu ești doar un om care țipă singur „și are două ore de pierdut”.

• Cum poți opri o toaletare fără aviz au explicat pas cu pas cei de la Grupul Cișmigiu, din propria experiență.

• În funcție de zona în care locuiești, caută grupurile civice. Printre cele din București se numără Cișmigiu, Kiseleff, Floreasca, I.O.R, Drumul Taberei. Aici, zicala „unde-s mulți puterea crește” se adeverește. Dacă nu ai, uită-te atent în jur. Sunt multe locuri care au nevoie de un grup, poate sunteți câțiva vecini interesați să porniți unul. 

• Informează-te. Citește legea spațiilor verzi (urmărește și modificările). Citește și un ghid de bune practici pentru spațiile verzi, ca să înțelegi mai multe despre cum ar putea crește calitatea vieții dacă le îngrijim eficient.

• Dacă ești interesat de inventarierea arborilor, urmărește pagina Dianei. Acum, în pandemie, e mai dificil să strângă echipe de voluntari pe teren, dar vezi când vor mai fi strigări de voluntari. Sunt acolo și mai multe discuții video despre cum și unde lucrează peisagiștii.

• Școala de vară de la Florești. Dacă vrei să te educi mai mult într-ale arborilor, dar și despre arheologie și arhitectura spațiilor, școala asta de vară organizată de Fundația Cantacuzino și Asociația ARCHÉ e pentru tine. E și Diana printre ghizii locului, însă experiența te trece prin istoria și terenul domeniului Florești (care are arbori seculari), restaurări și intervenții, pe copaci sau în pământ.  

• Fii un cetățan activ. Urmărește-i pe cei de la think tank-ul Expert Forum ca să înțelegi mai bine ce fac guvernanții și notează-ți ce spune unul dintre activiștii civici din echipă, Septimius Pârvu, lucru care se potrivește și mai mult în pandemie: „Schimbarea începe din scara blocului”.

• Centrul de Resurse pentru participare publică (CeRe) stă aproape cetățenilor și grupurilor de inițiativă prin consultanță în advocacy, iar fundațiile comunitare sprijină inițiative, proiecte locale cu fonduri.