Înotătorii

Samuel Ciorap stă în întuneric şi îşi plimbă ochelarii de înot dintr-o mână în alta.

Are 18 ani, e îmbrăcat doar în slip şi aşteaptă pe un scaun rece din holul Bazinului Olimpic din Cluj. La picioare are un rucsac negru, pe care scrie „România”, iar în faţa lui stau Naomi şi Elisei, fraţii lui mai mici. Naomi are 16 ani, e îmbrăcată într-un costum de baie negru şi are părul strâns sub o cască roşie. Are un rucsac identic, culcat pe masa dintre ei şi umplut până la refuz cu haine de schimb, cărţi şi caiete pentru şcoală. În stânga ei, moţăie ghemuit Elisei, 14 ani, cu gluga gecii în care e înfofolit trasă peste capul aplecat. Toţi trei fac înot de performanţă deşi nu văd clar decât vreo la patru-cinci metri, apoi totul devine ceaţă. Au glaucom şi cataractă congenitală, boli moştenite de la tatăl lor, care şi-a pierdut vederea aproape în totalitate.

În întunericul în care abia se distinge conturul băncilor aliniate de-a lungul peretelui mai sunt câţiva copii de vârste asemănătoare, dar văzători. Deşi nu e nici şase dimineaţa, sunt pregătiţi să înoate şi aşteaptă tăcuţi sosirea antrenorului. E prima zi din an în care au revenit la programul normal, de două antrenamente zilnice. Cu o sâmbătă înainte s-au întors dintr-un cantonament de 10 zile la Izvorani şi antrenorul i-a lăsat să se odihnească şi să se acomodeze cu reînceperea şcolii.

La sașe fix, un bărbat înalt, atletic, îşi face apariţia în hol şi, în câteva minute, copiii sunt pe marginea piscinei, cufundată în aceeaşi beznă. În preajma apei, devin mai vorbăreţi şi încep să se trezească. Brusc, o lumină albicioasă de neon umple încăperea imensă şi glasurile cu ecou sunt completate de braţe care se rotesc lent, când în faţă, când în spate, de picioare care se scutură nervos, de prosoape aruncate pe scaunele galbene de lângă perete.

Cu mişcări lente, Samuel, căruia mai toţi îi spun Sami, urcă cele câteva trepte care duc spre bazin, balansându-şi umerii laţi şi şoldurile subţiri. Antrenorul spune că e cel mai talentat şi muncitor dintre cei trei fraţi. Casca gri, cu două tricoloruri desenate pe părţi, îi acoperă fruntea până la sprâncenele aţoase, care se unesc în V deasupra nasului. Ajuns lângă piscină, începe şi el să-şi rotească brațele şi apoi remarcă cu o voce semirăguşită de adolescent:

„S-a făcut lumină!”

Răsucirile leneşe de braţe şi umeri sunt întrerupte de vocea blândă a antrenorului, care îi îndeamnă să intre în apă. „Haideţi acum, 200 metri, uşor. Hai, Sami! Hai, Naomi!” Rând pe rând, plonjează toţi, împroşcând cu stropi de spumă.

Fraţii Ciorap nu sunt complet nevăzători. Când ajung la marginea bazinului, văd să se oprească şi văd colegul de echipă care înoată în faţa lor. Văd să citească, dacă apropie cartea sau telefonul, şi desluşesc numărul autobuzului, dacă e chiar în faţă. Nu văd ce scrie la tablă, dar la liceul de nevăzători se foloseşte rar tabla. Nu văd ceasul de pe peretele opus al bazinului, aflat la aproximativ 60 de metri, dar sunt anunţaţi de colegii sănătoşi din echipă când e rândul lor să plece. De aproape, deslușesc trăsăturile fețelor colegilor, dar din mijlocul bazinului, nu desluşesc silueta, ci doar vocea antrenorului.

Sami loveşte apa cu putere, hotărât. Se ridică deasupra ei, apoi o lasă iar să-l înghită, ca să reapară mai în faţă, două secunde mai târziu. Când iese la suprafaţă, îşi roteşte braţele din spate către faţă, cu mişcări ample. Înoată fluture, cel mai greu procedeu, şi ajunge la jumătatea bazinului de 50 de metri înaintea înotătorului de pe culoarul din dreapta. Următorii 25 de metri îi străbate relaxat, pe spate, desenând spirale în apă. Când atinge cu mâna peretele, se opreşte şi se întoarce cu faţa spre apă. Îşi scutură capul, îşi netezeşte cu palmele casca argintie din silicon şi îşi ridică pe frunte ochelarii de înot, care îi lasă urme roşiatice în jurul ochilor cu pupile mici, inegale.

Îi place în apă mai mult decât oriunde şi cel mai mare vis al lui e să devină campion paralimpic la 100 metri bras, la Olimpiada de la Rio din 2016. El şi Naomi s-au calificat şi la Londra, la mai puţin de patru ani de când au început să înoate, fiind primii reprezentanţi ai României la înot paralimpic.

Toţi trei fraţii au cataractă şi glaucom, primele două cauze de orbire la nivel mondial, iar Eli şi Naomi au şi strabism şi nistagmus (mişcări involuntare şi sacadate ale ochilor). Pe lângă ei, familia Ciorap mai are trei copii: Ana (20 de ani, care vede cel mai slab dintre toţi), Abel (15 ani) şi Timotei (11 ani), ultimii doi având doar miopie.

Naomi, Eli şi Ana au fost diagnosticaţi din naştere cu cataractă, o tulburare a transparenţei cristalinului care afectează acuitatea vizuală, vederea în ceaţă fiind unul dintre simptome. Poate fi operată, prin înlocuirea cristalinului cu unul artificial, dar operaţia trebuie făcută cât mai devreme atunci când cataracta apare din naştere. Dacă nu se intervine în primele luni – în funcţie de stadiul de dezvoltare – ochiul devine ambliop, adică leneş, ceea ce înseamnă că transmite către creier un semnal slab, care e ignorat. Odată instalată ambliopia, nu se poate recupera, copilul devenind nevăzător. Deşi cei trei s-au operat în primele luni de viață, au rămas cu un grad de ambliopie, indicat şi de strabismul destul de vizibil. (Acesta apare când axele vizuale ale celor doi ochi nu sunt paralele şi poate avea cauze multiple, una dintre ele fiind cataracta congenitală neoperată la timp.) Nistagmusul – cel mai evident la Eli, ale cărui pupile se mişcă rapid, când în stânga, când în dreapta – poate fi asociat şi el cataractei, dar este mai mult o afecţiune neurologică.

Spre deosebire de fraţii lui, lui Sami nu i-au fost depistate bolile la naştere. O perioadă a văzut normal şi, pentru că nu avea nici strabism, nici nistagmus, părinţii au sperat că ochii lui sunt sănătoşi. Până în clasa a VI-a, a mers la o şcoală din cartier, unde juca fotbal. La şase ani, când i-a fost depistat glaucomul, boală a nervului optic care afectează câmpul vizual (totalitatea punctelor pe care le percepem) începând din periferie şi progresând spre centrul vederii, nu ştia exact ce înseamnă şi la ce să se aştepte. Pentru că scade treptat, e greu să observi diminuarea câmpului vizual – întâi îţi apar pete negre la periferie, pe care nu le bagi în seamă, iar când începe să fie afectată vederea centrală, boala e deja avansată şi nu mai vezi decât prin fâşii de lumină; în rest e întuneric.

Nu a fost un moment anume în care şi-a dat seama că începe să-şi piardă vederea, dar Sami îşi aminteşte că mergea la biserică şi vedea tot mai prost ceasul de pe perete, pe care înainte îl citea clar. La un moment dat nu l-a mai văzut deloc şi a început să se uite la cel de la mână. Nu prea vorbeşte de perioada aia şi spune că a învăţat să accepte situaţia aşa cum e, pentru că nu poate să schimbe nimic. Se consolează cu gândul că măcar nu şi-a pierdut vederea de pe o zi pe alta, cum au păţit unii colegi de la liceu: „Dacă te trezeşti direct în întuneric, da, atunci te revolţi”.

Această atitudine e împărtăşită de sora lui, dar şi de mama, Liliana, o fostă asistentă medicală în vârstă de 45 de ani, care vede în jur oameni care suferă mult mai rău, cum sunt cei imobilizaţi sau cu boli incurabile. „Cu astea trăieşti”, spune ea despre afecţiunile copiilor.

Nu i-a fost însă uşor. Înainte de Ana, pe care a avut-o la 25 de ani, nu s-a gândit că cei mici vor moşteni bolile soţului. Acum se întreabă cum de n-a luat în calcul posibilitatea asta. Pe prima născută n-a ştiut la ce doctor s-o ducă şi a ales un spital din Iaşi, unde se trata soţul, dar operaţiile nu au avut succes şi Ana şi-a pierdut aproape de tot vederea, „mai are o luminiţă care pâlpâie” la ochiul drept. Ana a avut, în total, 16 operaţii, Naomi, nouă, iar Eli, cinci. „Când simt miros de portocale”, spune Naomi, „ori mă gândesc la Crăciun, ori la spital”.

Cât erau mici, mama se temea pentru viitorul lor; credea că le va fi greu, mai ales fetelor. Dar, treptat, s-a resemnat cu faptul că a făcut tot ce-a putut pentru ei. A luptat, i-a operat şi chiar s-a mutat din Târgu Ocna în Cluj, pentru şcoala de nevăzători. Împreună cu soţul, a luat totul de la zero deşi nu ştia pe nimeni în Cluj, în afara unei familii cunoscute prin intermediul bisericii penticostale pe care o frecventa. I-a luat cam un an să se acomodeze, pentru că totul era diferit de Moldova, dar s-a gândit mereu la copii.

Glaucomul este o boală complexă, cu multe cauze posibile – genetice, vasculare, patologii locale –, din care nu toate sunt cunoscute. Pericolul îl reprezintă tensiunea intraoculară, cauzată de creşterea cantităţii de lichid (numit umoare apoasă) din ochi. Tensiunea afectează prin presiune nervul optic, care începe, treptat, să moară. Tratamentul – medicamentos sau prin operaţie – urmăreşte stoparea bolii în stadiul în care a fost descoperită, dar vederea pierdută nu mai poate fi recuperată. Există cazuri în care nici picăturile, nici operaţia nu-l pot opri, scenariu la care copiii şi mama refuză să se gândească. Copiii speră ca medicina să evolueze şi îi linişteşte faptul că tatăl lor, deşi în copilărie vedea mai prost decât ei şi nu a beneficiat de aceleaşi tratamente şi operaţii, mai are vedere la un ochi, deşi foarte slabă. Citeşte doar Braille, nu recunoaşte oamenii după fizionomie, dar se descurcă prin oraş, pipăind şi întrebând numărul autobuzelor.

Anul trecut, Sami a fost reclasificat într-o categorie de înot pentru cei cu deficienţe de vedere mai accentuate decât era în urmă cu patru ani, când a început, dar el spune că prima a fost o clasificare temporară şi că deocamdată nu i s-a înrăutăţit vederea. (Înotul paralimpic e clasificat în 14 grupe: primele 10 sunt pentru dizabilităţi fizice; 11, 12 şi 13 sunt pentru deficienţele de vedere, iar 14 pentru înotătorii cu deficienţe intelectuale. Grupa 11 e pentru nevăzătorii complet, 12 pentru cei care au unele resturi de vedere şi 13 pentru cei care văd mai bine, dar sub 20% din vederea normală. Naomi e în categoria 13, iar Elisei şi Sami în 12.)

Zgomotul repetat făcut de perechile de mâini care taie apa e fondul sonor al fiecărui antrenament, peste care abia se distinge vocea blândă, uşor răguşită a antrenorului Claudiu Radu, care contrastează cu înfăţişarea lui autoritară.

„E bine, Elisei, dar încearcă să te duci mai în faţă!” „Naomi, încearcă să înoţi mai relaxat, eşti prea încordată.” Radu, care are experienţă de 15 ani în antrenorat, stă pe un scaun de plastic, chiar lângă culoarul pe care înoată frații Ciorap şi îi urmăreşte cum alunecă prin apă. Din când în când, îşi ridică ochii către ceasul electronic de pe peretele opus şi îi cronometrează în gând. Sportivilor văzători le spune secunda la care să pornească, iar ei se uită la ceas şi pleacă singuri. Fraţilor Ciorap le dă el startul. „Naomi, te pregăteşti. Hai, hop!” 

Fata îşi ia avânt şi se scufundă. Câţiva metri, i se zăreşte doar umbra şerpuind sub apa încreţită de mici valuri, apoi iese la suprafaţă şi începe să-şi rotească, pe rând, mâinile. Nu are siguranţa şi lejeritatea lui Sami în mişcări, dar înoată cu hotărâre, concentrată. Când termină un set de exerciţii, se agaţă de pervazul bazinului, ridică bărbia deasupra apei şi aşteaptă noi intrucţiuni de la antrenor. După-masa, când sunt mai mulţi, folosesc aceste momente de respiro pentru a glumi între ei şi a se stropi cu apă, dar acum sunt tăcuţi şi, din când în când, câte unul cască. Pentru că sunt mai puţini, antrenamentele de dimineaţă sunt mai intense; fiecare înoată cam 4.000 de metri. În cantonamentul de la Izvorani din urmă cu o săptămână au avut zile în care au înotat şi 13 kilometri.

Pe la şapte, sportivii încep să iasă din apă şi se grăbesc spre vestiare. Sami şi Eli rămân ultimii, înotând încet şi relaxaţi ultima sută de metri. Nici când ajung la capăt nu se îndură să părăsească bazinul şi mai zăbovesc un pic, povestind şi jucându-se cu un furtun găsit pe margine. Pe la şi 20 se despart de apă, Sami ultimul. Se încalţă cu şlapii roşii cu Dinamo, îşi aruncă prosopul pe umăr, ia geaca şi rucsacul într-o mână, adidaşii în cealaltă şi pleacă spre vestiare. Pe spatele slipului său negru scrie cu galben numele clubului care sponsorizează echipa de nevăzători: „Lamont Centre Cluj”.

Sally Wood-Lamont, o bibliotecară din Scoţia care în prezent conduce Comitetul Paralimpic Român, e motivul pentru care fraţii Ciorap fac înot de performanţă. În 1994, Sally s-a mutat din Edinburgh în Cluj pentru a moderniza Biblioteca Universităţii de Medicină şi Farmacie, unde lucrează şi în prezent. A obţinut sponsorizări din care a cumpărat computere şi a transformat-o în prima bibliotecă automatizată din România. În paralel, s-a implicat în acţiuni caritabile şi preda engleza unor persoane cu dizabilităţi. Într-o zi, doi sportivi cu dizabilităţi au rugat-o să-i sponsorizeze pentru o competiţie, de unde s-au întors cu medalii la tenis de masă şi atletism. Văzându-le bucuria, a hotărât că atunci când va avea bani, va deschide un centru pentru ei, să-i încurajeze să-şi urmeze visul şi să-i scoată din rutină şi izolare.

În 2000, după moartea mamei, şi-a vândut casa din Scoţia şi a cumpărat proprietatea unde azi este Centrul Lamont: un apartament de patru camere la subsolul unui bloc, pe care Sally îl voia un spaţiu deschis unde tinerii cu dizabilităţi să poată veni să facă sport, să picteze, să înveţe să lucreze pe calculator, să gătească sau să-şi spele hainele, pentru că mulţi dintre ei erau orfani. Nu voia o instituţie şi nu a avut niciodată un program special; ideea era ca membrii să participe la activităţi comune şi să înveţe să interacţioneze. A durat cam doi ani până când lucrurile s-au aşezat, dar acum atmosfera e relaxată, toți se simt bine și mulţi dintre cei care au trecut prin club sunt căsătoriţi sau angajaţi.

Treptat, sportul a devenit principala activitate, iar Centrul Lamont, primul club din ţară care a încurajat sportul de performanţă pentru cei cu dizabilităţi. Iubitoare a sportului, Sally a praticat în copilărie tenis, volei şi hochei, dar nu şi-a putut împlini visul de a face performanţă pentru că la 14 ani s-a angajat pentru a-şi ajuta mama cu deficienţe de auz.

Clubul a început cu tenis de masă, atletism şi darts. La prima competiţie internaţională de tenis de masă în scaun cu rotile la care a fost, în 2003, sportivii ei au fost zdrobiţi, aşa că anul următor a angajat un antrenor profesionist. În doi-trei ani, echipa Clubului Lamont a devenit, şi încă este, cea mai bună din România. Treptat, a crescut şi nivelul celorlalţi jucători din ţară, care şi-au angajat şi ei antrenori, pentru a ţine pasul. În România mai existau câteva cluburi la care practicau sport persoane cu dizabilităţi, dar nu la nivel de performanţă. Doar Asociaţia Nevăzătorilor din România a avut de-a lungul timpului sportivi cu rezultate internaţionale, la popice şi şah, sporturi care nu sunt însă considerate paralimpice.

Însă majoritatea celor cu dizabilităţi care făceau sport aveau peste 30 de ani, iar visul lui Sally era să aducă tot mai mulţi tineri către performanţă. Aşa că, în 2009, la îndemnul mai multor cluburi, a candidat la Preşedinţia Comitetului Paralimpic Român, câştigând cu 14 voturi pentru şi patru împotrivă. (În martie sunt din nou alegeri). Cu ea la conducere, România a avut la Jocurile Paralimpice de la Londra cea mai mare delegaţie şi cele mai bune rezultate din istorie: cinci sportivi, o medalie de aur şi una de argint. (Marea Britanie, ţara gazdă, a avut în lot 288 de atleţi şi a câştigat 120 de medalii.) O premieră pentru România a fost şi faptul că toţi participanţii se calificaseră – până acum, în afara ciclistului Eduard Novak, sportivii români participau doar prin invitaţie.

Sportul paralimpic a început ca formă de terapie pentru recuperarea celor răniţi în Al Doilea Război Mondial. Istoria mişcării e legată de medicul englez Sir Ludwig Guttmann, care a organizat în 1948, în ziua de deschidere a Jocurilor Olimpice din Londra, o primă competiţie pentru veteranii de război în scaun rulant. Primele Jocuri Paralimpice au avut loc în 1960, la Roma, şi au reunit 400 de atleţi din 23 de ţări. De atunci, competiţia are loc din patru în patru ani (din 1976 se organizează şi Jocuri Olimpice de iarnă), devenind al doilea fenomen sportiv ca amploare şi popularitate, după Olimpiadă. Din 1988, cele două evenimente se desfăşoară în paralel, în acelaşi oraş, de aici provenind şi termenul „paralimpic” folosit pentru sportul cu dizabilităţi. Anul trecut, Jocurile Paralimpice s-au întors la Londra şi au fost cele mai mediatizate din istorie, reunind peste 4.000 de atleţi din 164 de ţări. Preşedintele Comitetului Paralimpic Internaţional (IPC), Sir Philip Craven, a spus că succesul de la Londra a popularizat sportul paralimpic şi a schimbat mentalităţi referitoare la persoanele cu dizabilităţi, ceea ce Sally speră să se întâmple şi în România, mai ales după aurul cucerit de Novak.

Înainte de vara trecută, puţini români auziseră de sportul paralimpic din România, chiar dacă Novak câştigase o medalie de argint şi la Beijing. Sally speră ca această creştere de interes să atragă noi sponsori, dar şi noi sportivi. Dacă Italia are aproximativ 80 de înotători paralimpici, în România, fraţii Ciorap şi un alt coleg nevăzător, Petrişor Prundaru, sunt singurii care fac înot de performanţă.

Pentru Rio, Sally vrea o echipă mai mare, cu mai multe sporturi reprezentate (a început recent judo şi fotbal pentru nevăzători). Dar lucrurile se mişcă încă greu – părinţii se tem să‑şi ducă la sport copiii care au suferit un accident, nu are încă sprijinul tuturor federaţiilor şi nici o infrastructură guvernamentală care să susţină sportul paralimpic. În alte ţări, sportul este principalul vehicul de reabilitare, face parte din programul de recuperare al oricărei persoane care a suferit un accident. În România, nu doar că nu există programe de reabilitare şi reintegrare, dar cei cu dizabilităţi sunt uneori trimişi acasă din spitale şi fără scaun rulant, spune Sally.

Nici bani nu sunt suficienţi şi, de multe ori, le plăteşte ea sportivilor deplasarea la concursuri, echipamentele sau masa. Comitetul Paralimpic Român are cel mai mic buget din Europa, spune Sally: anul trecut au avut 25.000 euro pentru competiţii internaţionale, în timp ce Croaţia are alocat un milion de euro, iar Ungaria, 500.000. Pentru Londra a avut la dispoziţie 50.000 de euro, incluzând donaţiile sponsorilor Olympus Dairy Industry, Vodafone şi Tarom. (Olympus a anunţat deja că va susţine echipa şi în următorii doi ani, iar Sally spune că are un acord cu Vodafone şi pentru 2013.)

Afară e deja lumină şi băncile presărate de-a lungul Someşului Mic, pe malul căruia e situat Complexul de Nataţie Politehnica sunt învelite cu un strat de brumă. Cu gluga trasă peste ochi, Petrişor iese primul din vestiar şi îşi aşteaptă colegii pe scările care dau în parcarea cufundată în ceaţă. Petrişor, un băiat de 18 ani cu tenul măsliniu acoperit de pistrui, are Stargardt, tot o boală genetică, dar mult mai rară şi fără remediu. A văzut bine până la şase ani, când a început să-şi piardă treptat vederea, din care i-a rămas cam 15%. Locuieşte în internatul liceului de nevăzători, pentru că e din Vâlcea, iar mama lui lucrează în Italia. Anul acesta termină liceul şi se gândeşte să urmeze cursuri de kinetoterapie şi să devină medic terapeut. Dar, în paralel, vrea să continue cu înotul, „cât pot şi cât mă ţine”.

E mai bine făcut decât Sami, chiar un pic musculos, pentru că înainte să descopere înotul şi-a dorit să fie culturist – ceea ce nu e neapărat un avantaj pentru înot, spune antrenorul. Dar munceşte mult şi pare conştient de ce-şi doreşte, adaugă Radu. L-au despărţit aproape două secunde de calificarea la Londra, dar speră că nu va lipsi de la Rio.

După vreo 10 minute, din vestiar apar şi frații Ciorap. Pornesc cu toţii spre şcoală, cu Naomi în frunte. Băieţii, toţi cu geci închise la culoare, glugi pe cap şi ghiozdane în spate, merg aliniaţi: Sami, cel mai înalt, Petrişor, cel mai bine făcut, şi Eli, cel mai slab. Traversează strada pe trecerea de pietoni, apoi o iau pe o scurtătură, printre două blocuri. Când ies din nou în stradă, Naomi e prima care vede autobuzul trecând prin faţă şi începe să alerge. Băieţii se iau după ea şi tropăie în grup câţiva zeci de metri până în staţie, râzând.

În autobuzul spre şcoală, Naomi se aşază pe singurul scaun liber, în timp ce băieţii rămân lângă uşă. Are pe ea blugi mulaţi, cu paiete mici, albastre, aplicate de-a lungul piciorului, şi o geacă neagră, scurtă. Îi sună telefonul şi îl duce la ureche printre suvițele de păr ude. Are un inel subţire pe degetul mijlociu şi unghiile date cu ojă roşie, ciobită la vârfuri.

Naomi a fost singura care a mers la Londra. (Deşi avea şanse mai mari la o medalie, Sami n-a putut participa, din cauza unor probleme medicale.) A participat la trei probe, dar nu s-a calificat în finală la niciuna, terminând pe ultimele locuri. Când a păşit prima oară în vestiar, a fost şocată de seriozitatea celorlalte concurente, „toată lumea avea priviri încruntate şi căştile în urechi”. Emoţiile au crescut şi mai mult când a ajuns pe marginea piscinei din Aquatics Centre, o sală cu acoperişul sub forma unui val imens în care a intrat pe „o melodie ca în filmele de război”. La prima probă, 50 metri liber, a scos 32,53 secunde, cu 5,07 mai mult decât medaliata cu aur din finală.

La a doua probă, 100 de metri liber, a furat startul. „N-o să uit cât oi trăi ziua aia”, spune acum, râzând în hohote. O defecţiune tehnică la boxa de lângă blocstart a făcut-o să sară în apă înaintea celorlalte concurente. Şi-a dat seama abia în aer că ceva nu e în regulă, dar era prea târziu. A apucat să facă şi câteva ondulări, dar când a respirat şi a văzut că restul fetelor erau pe margine, s-a oprit. În sală era linişte şi toate camerele erau ațintite spre ea. „Oaaa, ce-am făcut?”, s-a întrebat. „Asta nu poate fi de bine.”

A durat cam jumătate de oră până când arbitrii au investigat a cui a fost vina, mai ales că după ea mai sărise o fată, care a auzit gălăgie în apă. În timpul ăsta, Naomi s-a plimbat nervoasă pe marginea piscinei, aceeaşi în care, cu o lună în urmă, Michael Phelps, pe care îl admiră, câştiga aurul la ultima sa cursă individuală din carieră, 100 de metri fluture – proba ei preferată. Ştia că poate fi descalificată, dar era atât de şocată încât singura reacţie a fost să râdă. „Nu-mi venea să cred ce tâmpenie am făcut, tocmai la Paralimpiadă.”

Naomi râdea, dar nu era râsul ei, spune mama, care a urmărit cursa pe internet, împreună cu copiii. „Săraca, ce emoţii avea, tremura toată”, îşi aminteşte Liliana, care a vorbit cu ea imediat după. Ana, sora mai mare, a întrebat-o cum de-a putut să râdă, iar Sami a zis, ironic, că se aştepta de la ea să facă o gafă. Ar fi ajutat-o să fie şi el acolo, pentru că s-au antrenat împreună până în ultimul moment şi a fost un şoc să se trezească singură.

În plus, a aflat abia cu un an în urmă că nu va putea înota probele ei preferate, fluture şi spate, pentru care se antrenase doi ani, pentru că nu erau destule concurente. Au afectat-o şi problemele de acasă (părinţii sunt în proces de divorţ) şi alte schimbări prin care a trecut vara trecută. La toate s-au adăugat emoţiile, care au copleşit-o. „Am fost foarte tristă”, spune. „Ştiam că acolo trebuie să-mi iasă totul perfect şi acolo am greşit, a fost prea multă presiune.”

„Ca să iei un atlet de la început şi să-l duci la Paralimpiadă, îţi trebuie cam opt ani”, spune şi Sally. „Cu echipa de înot am reuşit în patru, dar poate am mers prea repede.”

Până la urmă, arbitrii au hotărât că a fost o greşeală tehnică şi au reluat cursa, dar Naomi a ieşit pe ultimul loc, cu 13,07 secunde în urma primei înotătoare. Naomi a fost printre cele mai tinere înotătoare de la Londra şi spune că experienţa o va ajuta să se pregătească mai bine pentru Rio. „Am văzut cu cine mă lupt, am văzut cei mai buni sportivi din lume şi asta m-a făcut mai serioasă în tot ce fac.”

Merg cam cinci staţii cu autobuzul, apoi încă cinci minute pe jos. Intră pe o poartă albastră, urcă scările în spirală până la etajul doi şi se strecoară în săli, pentru că orele au început deja.

Cu o istorie de peste 100 de ani, Liceul pentru Deficienţi de Vedere din Cluj este prima şcoală pentru nevăzători din România. Liceul are în prezent 167 de elevi care îl frecventează zilnic; în ţară mai sunt şase astfel de instituţii pentru cei 3.152 de copii cu handicap vizual din România.

Naomi stă chiar lângă uşă, în banca a treia. Are o oră liberă, pentru că profesoara e bolnavă, aşa că profită pentru a-şi scrie în jurnalul de lectură pe care trebuie să-l predea a doua zi. Prietenul ei, Claudiu, stă întins pe scaunul de lângă ea, cu capul culcat pe genunchii ei. În stânga catedrei, o fată în bluză roşie stă aplecată deasupra unui instrument de mărit, cum există în fiecare clasă. Aparatul masiv e vechi şi porneşte greu. Elevii aşază cartea deschisă sub o lupă şi, cu ajutorul unei rotiţe din dreapta, măresc cât vor scrisul care apare pe un ecran. Nu îl folosesc toţi. (Fraţii Ciorap, de exemplu, văd să citească dacă apropie cartea.) Unii copii au laptopuri, iar nevăzătorii total folosesc alfabetul Braille. La tablă se scrie rar, pentru că profilul liceului e uman şi, de obicei, profesorii dictează.

În general, clasele au între opt şi 14 elevi, dar sunt şi colective mai restrânse, de maximum patru, în cazul elevilor cu deficienţe asociate. (Din 1999, liceul e frecventat şi de copii cu deficienţe de vedere asociate cu tulburări neurologice sau neuromotorii.) Roxana Cziker, directoarea şcolii, explică unificarea prin faptul că, în ultima vreme, deficienţa de vedere e mai rară. „Cercetările internaţionale şi aparatura modernă reuşesc să menţină copiii în viaţă, dar cu riscul că apar şi alte deficienţe asociate.” Cele 15 clase cu elevi care au doar afecțiuni de vedere învaţă după programa şcolii obișnuite, iar cele nouă grupe cu deficienţe senzoriale multiple învaţă doar abilităţi de bază: autonomie, independenţă şi, destul de rar, să scrie.

Fraţilor Ciorap nu le place asocierea cu o instituţie de învăţământ special şi Ana chiar a încercat în clasa a XII-a să se mute la o altă şcoală, unde a rezistat doar o lună. Deşi stătea în prima bancă, nu vedea la tablă, iar unii profesorii, mai ales cei bătrâni, au refuzat s-o ajute. Îşi scriau lecţiile pe tablă şi le spuneau elevilor să copieze. În plus, ritmul era mai alert, se cerea mai mult şi nu făcea faţă. Cziker spune că au mai avut cazuri de copii care au încercat să meargă la un liceu de masă şi s-au întors după puţin timp. La deficienţii de vedere, incluziunea este cea mai grea, spune ea. Până în clasa a IV-a funcţionează bine, pentru că este un singur cadru didactic, dar din clasa a V-a, cazurile sunt mai rare.

„Nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva”, spune Cziker. Întâi trebuie consultată conducerea, profesorii, colegii şi părinţii. Apoi, trebuie adaptat spaţiul: un marcaj pe perete care să-l ghideze pe nevăzător către clasă sau cineva care să-l orienteze în şcoală, iar toaletele să fie accesibilizate, cu spaţii mai mari. Mai e nevoie de un psiholog şi de un profesor de sprijin şi nu toate judeţele au. Deşi Clujul stă cel mai bine, nici aici nu există câte un profesor de sprijin în fiecare şcoală, spune ea, adăugând că „pe un nevăzător nu poţi numai aşa, să-l pui într-o clasă”.

După terminarea liceului, elevii nevăzători au, în general, două posibilităţi: şcolile postliceale de balneofiziologie pentru nevăzători din Bucureşti şi Arad sau facultăţile de kinetoterapie. Au avut şi câţiva absolvenţi de limbi străine, jurnalism sau drept, dar „problema e după ce termină facultatea, nu-şi găsesc de lucru”, spune ea. O altă opţiune ar fi psihopedagogia. (Şcoala din Cluj are profesori nevăzători de franceză şi latină.)

Pe vremuri, unii nevăzători lucrau în cooperative unde produceau perii, cutii de carton şi mături, dar meseria de bază a nevăzătorilor rămâne masajul. Sorin Lăpădatu, Şeful Comisiei Sportive pentru Persoane cu Deficienţe de Vedere din Comitetul Paralimpic, spune că aproape toate spitalele, staţiunile şi hotelurile care se respectă angajează masori nevăzători, pentru că sunt mult mai buni. „Şcoala postliceală înseamnă trei ani de masaj, anatomie, musculatură, mai mult decât învaţă cei văzători în trei luni, cât durează să primească o diplomă de masori.” Tatăl fraților Ciorap a lucrat şi el ca masor în Staţiunea Slănic Moldova, unde a cunoscut-o pe Liliana, iar apoi la Spitalul Municipal din Cluj.

Masor sau kinetoterapeut poate deveni şi Ana, care studiază astăzi la Centrul Şcolar „Regina Elisabeta” din Bucureşti, pe vremuri cel mai mare centru pentru nevăzători din Europa. Până în clasa a XII-a, Ana a făcut şi ea parte din echipa de înot. A renunţat primăvara trecută, înainte să se mute în Bucureşti, în decizia ei cântărind şi ratarea calificării la Londra. A fost descalificată fără nicio explicaţie la un concurs din Italia, ultimul unde putea să-şi facă baremul pentru Paralimpiadă şi crede că italienii au făcut-o pentru a-şi trimite proprii sportivi la Londra, deşi şi ea scosese timpii la două probe. Acum înoată doar de plăcere. Oricum, nu crede că ar fi putut trăi din sport, pe care l-ar fi practicat doar până la 30 ani. Şi-ar fi dorit să fie antrenor după aceea, dar a renunţat la visul acesta ştiind că riscă să-şi piardă oricând vederea. (Pe lângă problemele din naştere, iarna asta un coleg a lovit-o cu un bulgăre de gheaţă în ochiul cu care încă vedea şi i-a provocat o dezlipire de retină pe care se teme s-o opereze.)

Dacă sora mai mare s-a resemnat că ăsta va fi viitorul ei, Naomi nu îşi doreşte „în niciun caz” să facă masaj. Nu se gândeşte încă la o meserie, ci la materiile care-i plac – biologia, geografia sau psihologia – şi lasă timpul să decidă, pentru că nu e stilul ei să-şi facă planuri. Niciodată nu s-a gândit, de exemplu, că o să devină sportivă de performanţă.

Până nu demult, nici nu ştia să înoate. A învăţat-o diriginta ei, Emeşe Maniu, profesoară de kinetoterapie la liceu şi fosta antrenoare a copiilor, de care Naomi era foarte apropiată. În vara lui 2008, Maniu a început un curs de kinetoterapie pentru elevii şcolii, ca formă de terapie. De două ori pe săptămână, ducea prin rotaţie câte 20 de copii la Palatul Copiilor din Cluj, unde era un bazin cu apă mică, şi îi învăţa să facă pluta sau să respire în apă. Dacă Sami ştia cât de cât să înoate, de când mergea cu familia la băi, fetele se temeau de apă, mai ales Naomi, care spune că mereu a fost fricoasa familiei. Au scăpat de teamă în câteva luni, mai ales că apa le venea până la piept, şi s-au îndrăgostit de sentimentul din bazin. Naomi spune că atunci când e în apă nu se gândeşte la nimic, se relaxează total şi capătă energie.

Treptat, Maniu a observat câţiva care se mişcau mai bine şi aveau tehnică, i-a pus pe un culoar separat şi a început să meargă mai des cu ei la bazin. Printre ei erau şi Sami, Naomi, Ana şi Petrişor.

În aceeaşi perioadă, Sally tocmai se întorsese de la Jocurile Paralimpice din Beijing, unde a fost impresionată de numărul mare de participanţi nevăzători. Primul lucru pe care l-a făcut la întoarcere a fost să contacteze Şcoala de Nevăzători din Cluj, pe care o mai ajutase cu sponsorizări în trecut, şi să întrebe dacă sunt interesaţi de vreun sport. Aşa a cunoscut-o pe Maniu şi a început să sprijine închegarea unei echipe de înot, sponsorizându-le competiţiile şi cantonamentele. (Avantajul copiilor, spune Lăpădatu, e că sunt aproape de Sally şi de şcoala din Cluj, care e cea mai bună din ţară. S-a încercat şi în Bucureşti înotul pentru nevăzători, dar chiriile la bazin au fost prea mari şi nu s-a putut continua.)

Vara următoare, copiii au înotat prima oară în apă adâncă la Bazinul Olimpic pe care Politehnica l-a oferit gratuit pentru antrenamente. De atunci au început să meargă zilnic câte patru ore, iar în câteva luni au fost la prima competiţie internaţională, la Berlin, de unde s-au întors cu 17 medalii. A fost un concurs de începători, fără miză, dar emoţiile lor au fost mari. Naomi, care era şi răcită, îşi aminteşte că îi venea să vomite când a urcat pe blocstart, iar Petrişor se temea să nu fie pus să înoate pe unul din culoarele din mijloc, pentru că încă se simţea nesigur departe de margine.

„Prima oară în viaţă când iei startul la concurs e tare ciudat”, spune şi Sami, căruia i s-a părut că a furat startul la prima probă. Deşi obţinute uşor, primele medalii i-au ajutat să înţeleagă mai bine pentru ce luptă, aşa că în următorii ani au tras tot mai tare. Sally i-a trimis la tot mai multe competiţii internaţionale şi, concurs după concurs, au avansat. În clasamentul mondial al Comitetului Paralimpic Internaţional din 2012, Naomi ocupa locul 17 la 100 metri liber, iar Sami era pe 10 la 100 metri bras.

La început, lui Naomi i-a fost greu să se obişnuiască cu viaţa de sportivă şi să renunţe la timpul petrecut cu fetele. I-a plăcut mereu să se implice în tot felul de activităţi, iar prietenul ei spune că e prima care se oferă să participe la programele extraşcolare: a făcut dansuri, teatru şi a cântat într-un grup de folk cu care a avut concerte de Crăciun. În afară de prietenul ei, care a jucat fotbal, colegii de la şcoală nu înţeleg ce înseamnă să faci sport şi cât de greu îi e să se trezească în fiecare dimineaţă la cinci şi uneori sunt răutăcioşi, mai ales când câştigă medalii sau i se iau interviuri.

„N-au cum să mă înţeleagă”, spune Naomi. „Ei stau acolo în internat şi acolo e viaţa lor.”

La două jumătate, copiii trebuie să fie înapoi la bazin, aşa că iau prânzul pe fugă, de obicei într-o pauză. Masa de la liceu nu le acoperă necesarul de proteine şi carbohidraţi, aşa că, din ianuarie, Sally le-a aranjat să mănânce la un restaurant din apropierea bazinului, pentru care deocamdată plăteşte ea.

Antrenamentele de după-amiaza debutează cu un concert de voci. Îmbrăcaţi în costume lucioase de toate culorile, copiii până în 12 ani din grupa mică de performanţă ţipă, se aleargă şi se hârjonesc printre scările trambulinei, până când apare antrenorul lor, Jozsi Crişan. El îl antrenează şi pe Eli, pentru că în grupa lui Radu sunt sportivi mai mari şi mai avansaţi.

Fraţii Ciorap şi Petrişor au început să se antreneze cu Radu şi Crişan – care, pe lângă echipele de performanţă, au propriul lor club de înot pentru grădiniţe şi şcoli, Aqua 01 – din octombrie anul trecut. Imediat după Londra, Sally a decis să renunţe la Maniu din cauza unor neînţelegeri şi a căutat pe cineva cu mai multă experienţă. Maniu, care a refuzat să vorbească despre această schimbare, nu era antrenor profesionist şi, în comparaţie cu noii colegi, fraţii Ciorap sunt în urmă cu pregătirea, mai ales Eli.

Pe lângă pregătirea tehnică mult mai bună, celălalt avantaj al schimbării e faptul că nu mai sunt izolaţi. Înainte, îşi petreceau majoritatea timpului cu Maniu, care le era ca o a doua mamă, şi cu alţi colegi de la liceu, toţi cu deficienţe de vedere. Acum fac parte dintr-o echipă mult mai mare de sportivi sănătoşi, ceea ce e ideal pentru integrarea lor, spune Sally, care încearcă să realizeze acelaşi lucru şi în alte sporturi. Doi elevi de la liceul de nevăzători au început recent să se antreneze cu Federaţia de Judo, alte două persoane cu dizabilităţi fizice fac parte din lotul naţional de caiac, iar în Bucureşti există un club de tenis de masă unde se fac antrenamente comune.

Eli pendulează între colegii de grupă şi fraţii lui. Când e în spatele trambulinei, făcând mişcările de încălzire lângă Sami şi Petrişor, când e în mijlocul gălăgiei, înconjurat de puşti zglobii cu caschete colorate, cu care se împinge şi se loveşte în joacă. Dintr-o dată, la semnul antrenorului, copiii dispar în apă şi se face linişte.

Antrenorii spun că frații Ciorap s-au integrat repede. I-a ajutat şi atmosfera pe care încearcă s-o construiască în jurul echipei. „Încercăm să fim ca o familie, să vină să-mi spună orice se întâmplă, să împărţim sarcinile şi problemele”, spune Crişan. Spre deosebire de Radu, care îşi supervizează echipa în linişte, de pe un pervaz lateral, Crişan face ture de-a lungul culoarelor, strigă la copii, îi ceartă şi îi laudă, iar la sfârşit îi felicită pe toţi, bătând palma cu ei. La început, punea pe câte cineva din echipă să-l conducă pe Eli la baie, nu pentru că ar fi avut nevoie, ci pentru a-i apropia. „Ajutându-l, vrând nevrând tot îl întrebi: cine eşti, cum te cheamă, ce faci? Şi, fiecare zi acelaşi lucru, te împrieteneşti cu el.” A observat că băiatul se înţelege cel mai bine cu cei mai mici, născuţi în 2004, mai ales cu Marius, un puşti zâmbăreţ cu care a rămas după antrenamentul de Crăciun încă două ore în apă, să se joace.

În apă, Eli pare un pui de extraterestru. I se vede doar capul, cu ochelarii de înot bulbucaţi peste casca gri, lucioasă. Din când în când, printre bulbuci de spumă, mâinile lungi şi osoase îi ies la suprafaţă, rotindu-se parcă cu încetinitorul. Înoată timid, dar tacticos, pare că îşi calculează fiecare mişcare. Nu se luptă cu apa, ci alunecă prin ea, ceea ce înseamnă că are flotabilitate bună, spune antrenorul.

Tehnic, are mult de recuperat, adaugă Crişan, care stă mult cu gura pe el la antrenamente, poate cel mai mult din grupa lui. Deşi are 14 ani, e la nivelul celor de opt, pentru că nu i s-a acordat aceeaşi atenţie ca fraţilor lui. Dar, adaugă Crișan, nu e târziu să recupereze; e abia în primul an al noului ciclu olimpic şi mai are trei de pregătire până la Rio. Sally crede chiar că Eli are un avantaj faţă de Sami, pentru că a început înotul mai din timp. Trebuie să fie în formă maximă pe la 17 ani, când va fi şi mai bine dezvoltat fizic, pentru că acum e destul de slăbuţ – are 35 de kilograme şi 1,57 metri – și Crişan râde de el, spunându-i că îi trebuie două cărămizi în buzunar, să nu-l sufle vântul.

De când lucrează cu el, deja a progresat. La început nu le făcea faţă nici celor de opt ani, dar în cantonamentul de la Izvorani i-a bătut şi s-a apropiat de timpii celor de 10 ani. Dacă în octombrie nu putea să înoate 800 de metri corect, acum a ţinut ritmul cu ceilalţi şi a scos 12,41 minute, un record personal. Antrenorului i-a plăcut cel mai mult atitudinea: „A fost primul antrenament în care a luptat şi-a murit în apă”, chiar dacă după primii 50 de metri se vedea că nu mai poate. „Şi-a revenit şi iar a luptat”, spune mândru Crişan.

Eli a început înotul mai târziu decât fraţii lui, prin 2010, tot cu Maniu. A mai făcut judo şi şah la şcoală, dar a renunţat pentru înot, care îi place mai mult. Şah mai joacă pe calculator, fiind pasionat de jocurile de strategie. La şcoală nu-i prea place, dar „cărui copil îi place şcoala?”, se întreabă, cu un zâmbet ştrengar în colţul gurii. Singura materie care i-e dragă e sportul, deşi spune că după 30 de ani îi va trebui o meserie, dar nu ştie încă ce. Îi place mult de Crişan, chiar dacă îl ceartă mai mult decât o face Radu şi uneori îl pedepseşte cu genuflexiuni. Şi îi place că face parte dintr-o echipă mai mare, apropiată de vârsta şi nivelul lui, pe când înainte erau ba prea buni, ba prea slabi.

Câteodată, Crişan îl scoate din apă să-i corecteze mişcările pe uscat. Cu apa curgând şiroaie pe el, Eli patinează uşor pe gresia udă, dar se reechilibrează repede, proptindu-se în tălpile late. Se întinde pe burtă pe un blocstart, cu mâinile ca nişte scobitori atârnate deasupra apei. Aplecat deasupra lui, Crişan îi trage braţele în spate, întinse, apoi i le readuce deasupra capului, într-o răsucire completă. Îl ridică apoi în picioare, îi aşază mâinile pe umerii lui şi îl pune să repete mişcarea de câteva ori. Îl întreabă dacă a înţeles şi Eli dă din cap aprobator. Cu ochii uşor întredeschişi, clipeşte des din genele lungi, ca o cortină peste mişcările repetate ale pupilelor mici. Crişan îl bate uşor pe spate, iar băiatul îşi ia avânt şi se scufundă în picioare, drept ca o săgeată.

Odată ajuns acasă, pe Eli îl întâmpină un caniş alb, cu cârlionţii tunşi scurt, pe nume Pufi. Vine alergând înspre el şi Eli se descalţă în grabă, ghemuindu-se pe covorul vişiniu din hol ca să-l smotocească. Deşi au plecat împreună de la bazin, a ajuns primul acasă, pentru că Sami s-a oprit la o bancă, iar Naomi s-a întors la şcoală cu Claudiu, să-şi termine jurnalul de vacanţă pentru a doua zi. (Aproape în fiecare seară, după antrenament, îşi face temele împreună cu colegii.)

În apartamentul cu patru camere mai sunt tatăl şi ceilalţi doi fraţi: Abel, care se pregăteşte să plece la repetiţiile pentru fanfara bisericii, unde cântă la trompetă şi la tobe, şi Timi, care îşi face temele în sufragerie. Amândoi sunt la Liceul Sportiv, unde fac atletism. Recent, o angajată a Centrului Lamont l-a dus pe Abel la un control oftalmologic, pentru a vedea dacă se încadrează în gradul de handicap care să-i permită să concureze la competiţiile paralimpice. Deşi nu are nici glaucom, nici cataractă, o afecţiune congenitală îi afectează şi lui câmpul vizual, redus cam la un sfert din cel normal. Sally s-a bucurat când a auzit că un nou frate Ciorap poate face sport de performanţă şi se pregăteşte să meargă cu el la o competiţie internaţională.

Eli intră în camera pe care o împarte cu Sami şi începe să se joace cu Pufi cu o nucă găsită pe balcon. După 10 minute, se plictiseşte şi dă drumul la televizor. Cam la un metru distanţă, butonează între Disney şi Digisport, plictisit de ambele. Un nou lătrat ascuţit de-al lui Pufi anunţă sosirea lui Sami, care îl ia în braţe şi-l strânge la piept ca pe un copil.

De la cinci dimineaţa, când se trezeşte şi începe să tragă de Eli, care se ridică mai greu din pat, până seara, când ajunge acasă, toată viaţa lui Sami e despre înot. Spre deosebire de Naomi, care şi-ar dori mai mult timp pentru ea, pentru el timpul liber e atunci când înoată. Nu face decât să doarmă, să mănânce şi să meargă la şcoală, spune mama. Ocazional se mai uită la un film – îi plac cele poliţiste, de acţiune – sau citeşte cărţi de anatomie şi biologie pe care le împrumută de la bibliotecă. Îi place medicina, dar ştie că n-are cum să devină medic. Dar ar putea fi nutriţionist la o echipă de sport, un mod de a îmbina sportul şi medicina. E preocupat să aibă o viaţă sportivă corectă, se documentează mult despre asta şi îi spune mereu mamei că trebuie să mănânce diversificat, că are nevoie de multă carne, ouă, fructe şi seminţe, pentru că vrea să mai pună trei kilograme de muşchi, să ajungă la 71.

A depăşit cu greu absenţa de la Londra, dar nu vrea să vorbească deloc despre asta: „Am trecut peste acum, nu mai vreau să-mi amintesc”, spune plecând privirea. E serios, concentrat, parcă împovărat de visul în care şi-a pus toate speranţele: o medalie la Rio, în 2016, şi nu oricare.

Din octombrie, de când a început să se pregătească cu Radu, n-a lipsit de la niciun antrenament. Îi place mult mai mult ca înainte; îşi dorea să aibă un antrenor cu experienţă, care să se ocupe de el şi „să-l ducă spre succes”. În ultimul an jumate nu mai avansase nicio sutime la 100 de metri bras, proba lui preferată; în nici cinci luni de când a început cu Radu a avansat două secunde. (Acum scoate un minut şi 10 secunde; recordul mondial stabilit la Londra de înotătorul lui preferat, sud-africanul Cameron van der Burgh, este de 58,46 secunde, iar recordul paralimpic  la categoria lui, S12, este de 01:07,05).

Lui Radu îi place ambiţia ieşită din comun a băiatului. „La vârsta lui, cu atâtea tentaţii, nu găseşti unul din 100 aşa dedicat.” În grupa lui, Sami e undeva la mijloc, dar îl motivează faptul că se antrenează cu înotători talentaţi, care fac asta de la şase ani, pentru că înainte era cel mai bun şi nu avea cu cine să se lupte. Radu antrenează campioni şi recordmani naţionali, despre care Sami vorbeşte cu admiraţie. La bras însă, nu-l bate nimeni.

Sally crede cu tărie că sportul le oferă o viaţă complet diferită: un viitor, şansa de integrare şi de a călători prin lume. „Sincer, nu cred că există un mod mai uşor, în România, prin care ei să poată face toate astea.” A înţeles că, dacă îi atrage de mici către sport, le poate schimba viaţa, iar în copiii Ciorap a văzut asta. Dacă atunci când i-a cunoscut erau retraşi, timizi şi îşi ţineau capetele plecate, de când au început să facă sport şi mai ales să meargă la competiţii internaţionale, au devenit mai maturi, mai deschişi, comunică şi îşi fac prieteni mai uşor. Şi, chiar dacă viaţa de sportiv e limitată în timp, iar cei cu dizabilităţi nu o pot numi „carieră”, pentru că nu sunt angajaţi la un club, Sally spune că măcar au şansa de a realiza ceva până la 30 de ani, de a câştiga medalii şi bani, de a călători şi de a-şi lărgi orizonturile. Acum, e liniştită că înotătorii – de soarta cărora e foarte preocupată – sunt pe mâini bune. Au antrenori cu experienţă, care ştiu să lucreze cu copiii şi fac parte dintr-o echipă unde sunt trataţi la fel ca ceilalţi. Iar în apă nu se vede nicio diferenţă.

Şi directoarea şcolii spune că, în condiţiile în care perspectivele lor de viitor sunt destul de limitate, sportul poate reprezenta încă o oportunitate de formare profesională. Mama îi susţine, dar nu ştie dacă ăsta poate fi un viitor; ea ar vrea să-şi facă şi o meserie pe lângă. Nu se aştepta să ajungă aşa departe, mai ales că nimeni din familie nu i-a direcţionat către înot, au ales singuri să facă asta.

De pe dulapul din camera lor, Sami coboară o cupă plină de praf din care atârnă peste 10 medalii, şi ele prăfuite. Le înşiră pe canapeaua cu cuvertură în carouri şi le ia pe rând în mână. Cea mai dragă îi e una de argint, greoaie, câştigată în aprilie 2011 la Campionatele Mondiale de Înot IBSA (International Blind Sports Association), cea mai importantă competiţie de până atunci şi prima participare a României la un astfel de campionat. Eli scotoceşte şi el printre panglici şi-şi găseşte propriile medalii, pe care le recunoaşte pentru că sunt mai mici. Se uită cu admiraţie la cele ale fratelui său, căruia vrea să-i semene. Cei doi petrec mult timp împreună şi le place să-şi spună „fraţii brasişti”.

În joacă, băieţii atârnă o panglică de gâtul câinelui, iar mama, care şi-ar dori uneori ca Sami să fie în toate la fel de serios cum e cu înotul, îl ceartă ca pe un copil. Adolescentul redevine grav când spune că peste trei ani, din cupa de pe dulap, o să atârne şi o medalie de aur. Mai e un lucru pe care şi-l doreşte, care ar echivala cu o medalie la Rio: să se califice la 100 de metri bras la o competiţie importantă pentru sportivi văzători. Ar fi cea mai mare realizare din viaţa lui, şi nu pentru că nu vede la fel de bine ca ei, ci pentru că ar însemna să fie printre cei mai buni din lume.

Înotătorii sting lumina în cameră şi închid uşa. În timp ce Eli se învârte pe scaunul din faţa televizorului, butonând, Sami îşi pune căştile pe urechi (de obicei ascultă rock, pentru că îl motivează) şi se ghemuieşte pe canapea, lângă cupă şi medalii. Cei doi fraţi stau pe întuneric, iar pe birou, lângă televizor, într-o cutie mică şi albă sunt picăturile pentru glaucom pe care le iau în fiecare zi. 

Acest material a fost realizat în cadrul concursului jurnalistic „Povești pentru mai bine”, susţinut de Fundaţia ERSTE şi Decât o Revistă.

---

Actualizare 2014

Naomi Ciorap (18 ani) e singura dintre frați care mai înoată, însă fără rezultate prea bune. Frații ei au renunțat și studiază în București: Elisei (16 ani) e în clasa a IX‐a, iar Sami (20 ani) e anul I la balneofiziokinetoterapie. El avea cele mai mari șanse la o medalie la Rio și și‐ar fi dorit să continue, dar a simțit că nu avea posibilitatea de a face performanță. Acum caută un bazin din București unde să înoate de plăcere și încearcă să se adapteze la noua viață, una în care nu se mai trezește zilnic la ora cinci.