[Interviu] Bogdan Mirică: Vreau să risc, să văd dacă publicul poate să ducă

Câini s-a văzut în premieră mondială la Cannes, iar TIFF îl aduce în premieră în România. Bogdan Mirică vorbește despre ideea, tehnica și construcția primului său lungmetraj, care i-a adus premiul criticilor internaționali la Cannes, în secțiunea Un Certain Regard.

În imagine, Dragoș Bucur în timpul filmărilor pentru Câini 

Câini este un thriller cu Dragoș Bucur, Vlad Ivanov și Gheorghe Visu în rolurile principale și a cărui acțiune este plasată în apropierea graniței cu Ucraina. Pe scurt: Roman, un tânăr de la oraș, ajunge într-un sat izolat din Dobrogea, unde are de gând să vândă pământul moștenit de la bunicul său care a murit cu câteva luni în urmă. În timp ce face demersurile pentru vânzarea moșiei, Roman devine, treptat, martorul unor evenimente bizare. O senzație generală de amenințare plutește în aer. Plasat în câmpiile nesfârșite ale Dobrogei – filmul e un labirint moral și emoțional care pornește de la un conflict vechi de când lumea: lupta cu aproapele.

Câini ajunge pe marile ecrane din România în toamna lui 2016. Între timp, filmul rulează în competiția oficială de la TIFF, Festivalul internațional de film din Transilvania. Dana Knight a stat de vorbă cu Bogdan Mirică la Cannes despre povestea filmului care i-a adus premiul Federației internaționale de critici de film.

***

Dana Knight: Ce a condus la acest film?
Bogdan Mirică: O nevoie de a mă exprima altfel. Eu toată viața am scris, de când am împlinit 18 ani și oamenii încep să muncească pentru bani, eu am scris, de la articole, publicitate, un roman, puțină critică de film. Apoi în 2007 am câștigat o bursă, am plecat la Londra unde am făcut un masterat în scenaristică la Westminster Univerisity. Apoi în 2008 m-am întors în Romania unde am lucrat ca scenarist vreo câțiva ani pentru MediaPro în principal.

Ce fel de texte scriai?
Scriam texte care s-au concretizat în chestii destul de tâmpite, într-un fel. S-a făcut un film de lungmetraj cu Crăciun care e o prostie, după aia un serial care e foarte popular acum și care e o tâmpenie.

Să înțeleg că ți-a fost schimbat scenariul?
Da, ei se băgau foarte mult crezând că ei știu cel mai bine ce vrea publicul. Și atunci totul se ducea în jos foarte mult. Și am lucrat și cu niște regizori care erau foarte autoritari iar mie mi se părea ca nu înțeleg nimic. Nici măcar  când era vorba de un serial TV. Dacă e TV, nu înseamnă că trebuie să fie prost și nu trebuie să presupui că publicul nu o să înțeleagă niște chestii puțin mai inteligente. Și după câțiva ani m-am frustrat destul de mult de genul ăsta de colaborare. Apoi în 2011 am făcut un scurt-metraj Bora Bora cu care am fost la Locarno, apoi la un festival în Angers unde am câștigat cel mai bun scurt-metraj european. După care am zis, OK, trebuie să fac un lung metraj și am inceput să scriu la proiectul ăsta acum 4-5 ani. Între timp am făcut un serial pentru HBO pe care l-am scris și coregizat, Umbre se cheamă, și această experiență m-a ajutat foarte mult. Am filmat două episoade, ceea ce este echivalentul unui lungmetraj, însă într-un stil total diferit de cum e filmul meu: e filmat din mână, e filmat cu multe camere, e mult mai dinamic și mai modern, am putea spune. În paralel cu asta am scris scenariul la Câini și acum doi ani am început demersul pentru finanțare. Și când am avut toți banii, adică acum un an, am început filmările.

Cum ți-a venit ideea pentru Câini, te-ai inspirat cumva din evenimente reale?
E inspirat din realitate, da, dar nu factual. Eu am copilărit la țară, la bunică-mea, undeva pe lângă Târgoviște, deci nu e neapărat cel mai rău loc din Romania. Dar acolo când eram copil am fost martor la foarte multe secvențe de violență gratuită: am văzut cum oamenii își dădeau cu topoarele în cap, sau se băteau cu lanțurile de la bicicletă, cu cuțite, se tăiau, se umpleau de sânge. Iar chestia cu adevărat înspăimântătoare era că violența era de cele mai multe ori gratuită. Noi când trăim într-o societate cât de cât civilizată, există un fel de cauzalitate, adică presupunem că dacă nu provoci un incident, nici nu o să ți se întâmple nimic.

Altfel te afli în absurd.
Exact. Însă acolo de multe ori se întâmplau niște chestii care veneau de nicăieri și duceau nicăieri, erau fără nici o miză. Iar atunci când nu există o cauzalitate nici nu poți să prevezi ce se va întâmpla. Și asta mi se pare foarte înspăimântător, mergi pe stradă și cineva bagă cuțitul în tine. Dar nu îi acuz, mă gândesc că la țară în Romania oamenii sunt expuși la moarte mult mai mult, mult mai des, oamenii omoară animale, iar mortalitatea este mult mai ridicată, ca în timpul celui de-al doilea razboi mondial sau când a fost foametea de după. Mureau foarte mulți oameni, iar moartea este o chestie foarte normală pentru ei.

Moartea face parte din cotidian.
Exact, de unde și ușurătatea cu care oamenii se omoară.

Un lucru puțin surprinzător, deoarece eu aș asocia mai degrabă societatea  americană cu violența gratuită, ceea ce se reflectă și în produsele culturale americane.  România dă impresia unei țări mult mai pașnice prin comparație.
Da, poate că statistic România este o țară mult mai pașnică, însă asta a fost traiectoria mea personală. Dar știu cu siguranță că în România rurală există multe manifestări violente.

Revenind la filmul tău, l-am găsit foarte enigmatic, foarte criptic, totul se petrece în subtext. În plus, e plin de jocuri de putere foarte subtile până în momentul în care izbucnește violența. Ceva absolut genial a fost scena de forensics, în care polițistul Hogaș investighează piciorul găsit.
Aia este o scenă pe care o concepusem diferit la început fiindcă primul impuls este să gândești în virtutea clișeelor din alte filme. Și decupasem acea scenă și voiam să fac tot felul de detalii macro unde să vezi textura pielii, unghia. Apoi mi-am spus: nu, este ceva în scena asta care mi se pare că necesită fix acel tracking shot pe care l-am făcut foarte lent, și pe măsură ce te apropii de picior, te apropii într-un fel și de obsesia omului ăstuia pentru piciorul acela și de obsesia lui pentru a încerca să-și înfrunte nemesisul, el speră că piciorul ăsta are legătură cu Samir care e dușmanul lui de o viață. Iar restul chestiilor le-am făcut din mise-en-scène, a fost foarte coregrafiată secvența. Inițial durata a fost de două ori mai mare, el mânca, se ridica, făcea diferite chestii și în timpul ăsta eu mă apropiam foarte încet cu camera.

Referitor la acest tracking shot, este o decizie estetică foarte importantă deoarece creează un ritm special, foarte languros, care dă o atmosferă unică filmului. Comparativ cu alte filme românești, filmul său este foarte stilizat. Ce te-a făcut să alegi acest stil?
Da, așa e, am folosit acel tracking shot în mod repetat. Cât despre stil, am încercat să-l epurez cât de mult am putut. Am vrut să filmez într-un stil total diferit de ceea ce făcusem în serialul HBO, care era hand-held, cu multe camere. Dacă m-aș fi dus în direcția aceea, mi-ar fi fost ușor, pentru că deja filmaserăm trei luni, opt episoade, deja mă familiarizasem cu stilul. Și am zis, nu, vreau să mă duc undeva unde mi-e greu, Și unde mi-ar fi greu? Mi-ar fi greu să încerc să-l filmez clasic, adică cu cadre statice și cu tracking shots super super lente, cu mișcări foarte ample de cameră, folosind macarale. Am folosit o macara cu braț de zece metri.

Ceea ce îi dă o anumită eleganță.
Da, îi dă un soi de amploare, un soi de lentoare, un soi de eleganță și epurare care îmi place să cred că vin organic și din subiectul filmului, că nu sunt gratuite.

Eu aș îndrăzni să spun că, adoptând acest stil, tu ai ieșit din Noul Val Românesc. Un alt lucru care mă face să spun asta este și prezența muzicii extra-diegetice.
Muzica este procesul meu foarte intim, înainte de a mă apuca să scriu orice îmi fac un playlist. Nu pot să scriu fără muzică și dacă nu e playlist-ul care trebuie, ce scriu nu e bine. Și atunci petrec foarte mult timp încercând să caut muzica de care am nevoie, fiindcă muzica aceasta mă va acompania pe mine în foarte multele luni care urmează, luni de singurătate borderline nebunie. Caut prin muzică să îmi creez o stare constantă și consistentă. Iar muzica este cea mai organică modalitate de a ajunge la chestia asta.

Ce playlist ai selectat pentru acest film?
Am avut ceva de Nick Cave și Warren Ellis care au făcut soundtrack-ul la The Proposition și la The Assassination of Jesse James. Am mai avut ceva dark jazz și din când în când mai condimentam cu puțin hip-hop sau trip-hop, ceva care să mă bage într-o stare atât de dark și atât de bolnăvicioasă încât să pot scrie. Fiindcă altfel, când stai acasă și te uiți pe geam și vezi că e soare și oamenii se distrează iar tu vrei să scrii despre oamenii ăștia care sunt mâncați, e destul de greu. Muzica a funcționat ca un drog care îți induce o anumită stare. Am ascultat ani de zile același playlist, o luasem razna!

Cine a compus muzica din film?
Codrin și Sorin Romanescu sunt cei care au făcut muzica din film, ei sunt muzicieni foarte talentați, Codrin chiar m-a ajutat și la scurtmetrajul meu de dinainte. Iar modul în care am colaborat a fost că eu le-am arătat la chitară câteva acorduri despre ce aș vrea, iar ei mi-au dat niște melodii. Însă eu nu voiam melodii pentru acest film. Și tot challenge-ul a fost ca aceste melodii să se transforme în niște fragmente care să ilustreze un fel de mindset sau un fel de stare și nu niște melodii cu început, mijloc și sfârșit. Iar ei au înțeles foarte bine chestia asta. Apoi am făcut un brainstorming și am decis că o să folosim chitară acustică sau semi-acustică, însă mie nu-mi plăceau acordurile, nu voiam acorduri pline. Atunci am folosit percuție pe chitară, au luat niște draft sticks și băteau în chitară și așa se creau niște sunete foarte alunecoase, foarte insidious. Dar e o chestie foarte subtilă, pare simplă dar nu e. Cum a zis Brâncuși, că simplitatea e complexitate rezolvată.

Muzica e foarte subtilă, însă mi-a influențat foarte mult experiența de vizionare.
Da, se pierde foarte ușor în textura filmului. Față de alte filme românești, am folosit enorm de multă muzică. Țin minte că le-am spus compozitorilor: de câte ori intră muzica, vreau ca spectatorii să nu observe. Și să spui asta unor muzicieni – „vreau ca muzica ta să fie atât de bună încât să n-o observ” – e puțin paradoxal și poate fi și frustrant.

Ca structură, atmosferă și ton general, filmul tău m-a făcut să mă gândesc la No Country For Old Men. E acesta un film care te-a inspirat?
Într-un fel, însă mai mult m-a inspirat cartea No Country For Old Men. Cormac McCarthy pare de modă veche, dar e un tip senzațional. Am citit un interviu cu el și spunea că el nu dă doi bani pe Marcel Proust, spunea că pe el nu-l interesează stream of consciousness. Spunea că pe el îl interesează chestiile cu miză clară, adică moarte sau viață. Mi-a plăcut mult și filmul, e filmul fraților Coen care îmi place cel mai mult. Distanța ironică pe care ei o au mereu față de filmele, personajele și subiectele lor  e parcă mult mai redusă aici. Dar în afară de asta, nu sunt un fan al citatelor din alte filme. Și asta nu pentru că vreau eu neapărat să fiu original, fiindcă nu ai cum să fii original, e imposibil, ci pentru că nu e un demers care să mă intereseze. Dar dacă există vreun soi de comparație nu poate decât să mă flateze, cine nu ar vrea să fie comparat cu frații Coen?

Altceva care m-a frapat sunt elipsele narative. Personajul principal este la un anumit punct eliminat cu o indiferență cosmică fenomenală. Mi-a amintit puțin de Virginia Woolf care uneori punea morțile personajelor între paranteze.
Da, am tratat acel eveniment ca un fel de sideline.

Mi se pare aceasta o atitudine sadistică față de personaj.
Posibil. Însă referitor la personajul Roman, interesant este că cineva mi-a spus într-o fază incipientă a scenariului: Încă nu m-am atașat de personajul Roman suficient de mult pentru ca să-l omori off-screen. Și asta m-a determinat să dezvolt personajul. Însă atunci când scrii, narațiunea îți dictează o anumită direcție. Eu am scris foarte mult la viața mea și nu vreau să mă duc unde mă duce narațiunea. Vreau să risc și să cer de la public mai mult și să văd dacă poate duce sau nu. Însă ceea ce îmi place este să evit să merg pe același drum bătătorit, vreau să surprind așa cum și eu mă aștept să fiu surprins la rândul meu când văd un film. Dincolo de asta, de ce să mint, nu sunt atât de erudit în istoria cinematografiei internaționale, nu știu tot ce s-a făcut de la Fritz Lang încoace.

Într-un fel poate e mai bine.
Da, fiindcă sunt mai puțin conștient de formele pe care le adopt și direcțiile pe care le iau. Sunt mai puțin dogmatic și un pic reckless. Iar asta poate duce în două direcții, poți să rămâi suspendat sau poți să te duci într-o direcție care e percepută ca nouă și bună. Iar până la urmă testul final e ăsta, arăți filmul unor oameni și dacă reacția lor este una de surpriză însă vezi că filmul îi prinde, îi lovește, e ok. Dar e un risc.

***

Multi-premiat pentru scurtmetrajul Bora Bora (2011), scenarist și co-regizor al serialului crime-thriller produs de HBO România – Umbre (2014), Bogdan Mirică a studiat scenaristică la Universitatea Westminster și a semnat scenariul unor filme și seriale marca MediaPRO. În 2013, a fost selecționat la Berlinale Talent Campus, la Festivalul de la Berlin. A publicat o carte numită Bestseller (2005), în colecția Râsul lumii de la Humanitas, a lucrat ca director de creație la Graffiti BBDO și a scris pentru „Dilema”, „Observator Cultural” și „Esquire”.

Dana Knight a studiat limbi străine la Iași și biomedicină, film și media în Londra. În prezent trăiește în New York, Londra și Berlin și este scenarist și jurnalist freelancer. A scris, printre altele, pentru The Independent Film Magazine, Dazed&Confused, VICE și pentru IDEAS | FILM, propria ei revistă online.