[Interviu] Hotelul Dallas

Serialul Dallas a inspirat-o pe Livia Ungur să plece din România în Statele Unite ca să învețe să creeze artă pe cont propriu. În prezent face sculpturi, instalații artistice, performance-uri și filme împreună cu soțul ei, Sherng-Lee. Hotel Dallas, primul lor lungmetraj, care a avut premiera în februarie la Festivalul de la Berlin, e o parabolă despre comunism, capitalism și puterea artei care îmbină ficțiunea cu realitatea și nostalgia cu simțul critic.

În anii ’80, Dallas este singurul serial american difuzat la televizor în România comunistă, iar printre milioanele de români captivați de el sunt și Ilie (personaj fictiv) și fiica lui, Livia (alter-egoul regizoarei poartă același nume). După căderea comunismului, Ilie construiește hotelul Dallas, o copie în mărime naturală a vilei din serial. Fiica lui pleacă în America și ajunge să regizeze un film în care îl invită pe Duffy să retrăiască moartea personajului, de data aceasta în replica faimosului ranch Southfork.

Hotel Dallas a avut premiera la Festivalul Internațional de Fim de la Berlin 2016 și ajunge în țară în luna mai, în cadrul Festivalului de Film European. Dana Knight, jurnalist freelancer, a stat de vorbă cu Livia Ungur la Berlinală despre construcția filmului, despre cooptarea lui Patrick Duffy într-un film independent și despre arta în România versus arta în New York.

Imagini: Hotel Dallas

Dana Knight: Cum te definești ca realizator de filme?
Livia Ungur: Eu mă identific mai mult ca artist decât ca regizor. În afară de filme, am realizat proiecte de artă video, sculptură, instalații și performance-uri. Când eu și Sherng-Lee lucrăm la un proiect de film, îl abordăm la fel ca pe orice alt proiect de artă: cu un concept și cu o viziune a proiectului ca expresie personală. Desigur, asta înseamnă că-l începem și fără fonduri. Personal, ca spectator apreciez multe dintre filmele hollywoodiene. Dar, ca artist, cred că alți regizori sunt mult mai apți decât noi să realizeze astfel de filme. Pe de altă parte, am încredere că eu și Sherng-Lee suntem singurii care ar fi putut crea Hotel Dallas.

Presupun că Hotel Dallas are ca inspirație și punct de pornire copia după impozanta casă a familiei Ewing din serialul american Dallas construită la cererea unui om de afaceri român după căderea comunismului. Acesta a fost într-adevăr conceptul inițial?

Când eram copil auzisem de Ilie Alexandru, de replica Southfork pe care o construise la Slobozia. Îmi amintesc, de asemenea, că în anii ‘90, Hermes (firma lui Alexandru) apărea ca sponsor la diferite evenimente televizate. Slobozia se afla la vreo oră și jumătate de mers cu mașină de orașul meu natal, Galați. Dar n-am reușit niciodată să vizitez. După mulți ani, eram studentă masterandă la Yale și voiam să aplic pentru o bursă de călătorie pe care o oferea universitatea. Atunci am început să mă gândesc la Slobozia și la un proiect despre copia Southfork de la Slobozia. I-am povestit lui Sherng-Lee despre locul ăsta și, practic, proiectul s-a născut în urma unei conversații într-o seară la cină. Povestea fermei de la Slobozia descrie, într-o anumită măsură, traiectoria României de înainte și de după Revoluție și atinge și multe aspecte ale traiectoriei mele personale. Am crescut în anii ‘80 și Dallas reprezintă o parte importantă din copilăria mea. M-a expus la primele imagini din Statele Unite. După atâția ani, locuiesc în Statele Unite și sunt căsătorită cu un cetățean american. Cine știe? Poate traiectoria asta a fost cumva influențată de imaginile acelea din Dallas.

Filmul este un adevărat caleidoscop de idei: dacă axa principală e dată de dualitățile capitalism/comunism și trecut/prezent, reușești să introduci și un discurs despre artă contemporană, New York ca metropolă a artei, o călătorie recentă prin România spre Coloana Infinitului cu un mic stop pe parcurs la Cimitirul Vesel, o discuție în familie în care se menționează faptul că cei mai iluștri gînditori români au avut o afiliere politică de dreapta. Ce a servit, însă, ca principiu organizator în realizarea acestui documentar?

Principiul organizator al filmului îl reprezintă ideea de basm, de mit. Filmul poate părea complicat la prima vedere, dar acțiunea principală construită în jurul personajului Mr. Here (jucat de Patrick Duffy) este, de fapt, una foarte tradițională: Mr. Here este un cavaler în căutarea sfântului graal (a Coloanei Infinitului, în cazul nostru). Pe parcurs, suntem expuși la multe alte mituri: utopia comunistă, capitalismul ca soluție salvatoare, visul american și viața în America, mistică artistului new yorkez muritor de foame. De bine sau de rău, astfel de fantezii își lasă amprenta în viețile noastre în moduri foarte concrete. Și, pe măsură ce creștem, fiecare dintre noi înlocuim vechile fantezii cu altele noi. Tema asta mi-e foarte clară acum. Dar în timp ce lucram la film—și cred că asta-i adevărat pentru mulți artiști și regizori—am lucrat intuitiv într-o anumită măsură și am avut încredere că toate fațetele astea vor duce, în final, la un rezultat coerent.

Actorul american Patrick Duffy, alias Bobby din serialul Dallas, are un rol considerabil în film. Cum l-ai convins să colaboreze la acest proiect și cum a decurs această colaborare, o surpriză cu atât mai mare cu cât Hotel Dallas nu pare a fi genul lui de film?

Filmasem și editasem o mare parte din film când l-am contactat pe Patrick. Habar nu avea cine suntem; am găsit adresa de e-mail a managerului sau pe IMDb–o bază de date prin care, pentru 10 dolari, poți obține informații despre diverși din industria hollywoodiană. A durat vreo două zile ca Patrick să vadă filmul, după care ne-a scris că e interesat să participe. Bugetul nostru a fost foarte modest, dar, desigur, voiam să-l recompensăm cumva. Ne-a spus să-i aducem o sticlă de vin. La o lună după ce și-a dat acordul, filmam cu el în Los Angeles. Patrick e un om extraordinar de călduros și modest. Dar e și un om mai complex decât imaginea lui ar sugera-o; caută „Patrick Duffy și crabul” pe YouTube. E un proiect bizar în cel mai bun sens al cuvântului!

Dacă Patrick Duffy a acceptat cu ușurință să participe în film, se poate spune același lucru despre Jeff Koons?
Jeff Koons a fost jucat de cățelul nostru, Dexter, care a și călătorit cu noi în timpul filmărilor în România. Pe el l-am plătit în morcovi și mere.

Un comentariu candid pe care îl faci la un moment dat în film este: „Voi deveni artist când voi ajunge la New York, este orașul artei”. Crezi că te-ai fi putut realiza că artist și în România?
E greu de spus. Cu siguranță România s-a schimbat mult de când m-am mutat eu la New York în 2004. Grupul de artiști reprezentați de galeria Plan B la Cluj sau cuplul Dan și Lia Perjovshi, de exemplu, s-au realizat atât pe plan autohton cât și internațional. Dar pentru mine, personal, ființa mea artistică din prezent a fost modelată foarte mult de experiența imigrației. Plecarea mea din Galați către New York a reprezentat un moment de fractură; un moment care-mi împarte viața irevocabil în „înainte” și „după”. Cred că mulți imigranți împărtășesc acest sentiment; experiența imigrării e emoționantă, transformativă, dar și traumatizantă! Eu sunt același om, dar undeva în mine există o ruptură. Niciodată nu mă voi simți ca acasă în Statele Unite și niciodată nu mă voi mai simți ca acasă în România; întotdeauna mi-e dor de acel loc în care nu pot fi. Dar prin artă cred că pot cumva vindeca această fractură.

Spre sfârșitul filmului, personajul pe care-l joc adoarme și are un vis, pentru care am folosit secvențe dintr-un film vechi cu John Wayne (Angel and the Badman/ Îngerul și băiatul rău). Deci ilustrăm acest vis cu imagini fabricate la Hollywood, dintr-un film despre mitul vestului american. Suntem proiectați, simultan, în trecut și în viitor, în vest și înapoi în est. Mă emoționez mereu când revăd secvența asta. Desigur, nu asta ar fi fost viața pe care aș fi dus-o dacă aș fi rămas în România, dar ideea aceasta de a trăi o viață alternativă prin intermediul cinematografului este foarte importantă pentru mine. Cred că cinematograful reprezintă o reacție umană naturală vis-a-vis de limitele vieții umane, iar filmele mele sunt o reacție la alegerile pe care eu le-am făcut în propria mea viață.

Un alt comentariu care îl însoțește pe precedentul este: „În New York oricine poate fi artist”. Crezi asta cu adevărat sau ai spus-o în spirit ușor auto-ironic?
Sinceră să fiu, am mari rezerve în privința New York-ului ca oraș al artiștilor. Desigur, foarte mulți artiști locuiesc și lucrează aici și încearcă să se realizeze, inclusiv noi. Eu aveam 24 de ani când m-am mutat aici. Nu provin dintr-o familie bogată și timp de mulți ani am lucrat în joburi administrative, iar seara mergeam la cursuri la facultate. (Hunter College din New York este o facultate care are profesori renumiți în lume, dar e destul de ieftină, fiind o instituție publică; acolo am studiat înainte de a merge la Yale pentru masterat.) Pe parcurs l-am cunoscut pe Sherng-Lee și am început să colaborăm. New York-ul va fi mereu un loc special pentru noi. Dar, uitându-mă spre viitor, nu sunt sigură că vom continua să locuim aici. Poate ar fi posibil să continuăm aici dacă ne axăm doar pe film. Dar orice proiect care necesită un spațiu de atelier e dificil de realizat aici; chiria pentru ateliere e exorbitantă.

Personajul „Artistul” din film este un artist newyorkez care lucrează în timpul zilei ca portar și doar noaptea în vis are timp să lucreze la proiectele lui de artă; visează lucrările, iar dimineață se trezește cu lucrarea gata terminată lângă el, ca și cum s-ar trezi lângă o iubită. „Artistul” e jucat de unul dintre colegii mei de la Yale, Mark Starling. La momentul filmării el lucra ca portar la o clădire de apartamente de lux; am filmat cu el în timpul serviciului, într-un weekend, fără să știe șefii lui. în timp ce filmam cu Mark, a obținut prima sa expoziție solo în New York. Proprietarul galeriei care i-a oferit expoziția locuia în clădirea la care Mark era portar! Proprietarul galeriei a aflat că Mark terminase la Yale, s-a oferit să se uite la portofoliul lui Mark, iar apoi i-a oferit expoziția. Cam asta e experiența artistului în New York: dificultăți și neajunsuri, dar în același timp o proximitate față de oportunități extraordinare.

M-a amuzat nespus clipul în care Larry Hagman menționează că a întâlnit un român care i-a mulțumit pentru faptul că a salvat România din comunism.
E fantastic că el de fapt spune „Îți mulțumesc, J.R.!”, deci nu-i mulțumește lui Larry Hagman, ci personajului fictiv pe care Larry Hagman îl joacă în Dallas. Clipul se potrivește de minune cu tematica filmului nostru.

Domnul Ilie este personificarea variantei românești a capitalismului, un fel de JR al României, însă nu eziți să te arăți critică față de această realitate. Cum ai trăit tu perioada după revoluție, la ce vârstă ai plecat din țară și cum ai menținut contactul cu România în această perioadă?
Am plecat din România în 2004, la 24 de ani. Am încă multe rude și prieteni în România și încerc să revin o dată la doi ani. Părinții mei locuiesc în Galați, în același apartament de pe vremea comunistă în care am crescut și eu. Și, ca mulți oameni de vârsta lor, trăiesc din pensii adecvate tot pentru vremurile comuniste, în timp ce prețurile la produse și servicii au crescut. Pe de altă parte, o bună prietenă de-a mea din liceu este acum o femeie de afaceri de succes în București și probabil câștigă mult mai mult decât mine și Sherng-Lee împreună. De fiecare dată când revin, țara s-a schimbat un pic, dar și eu m-am schimbat. Primul film pe care l-am realizat în România este un film de scurt metraj numit Fiica Risipitoare—titlul fiind o aluzie la parabola biblică, deoarece așa am perceput eu situația mea ca artist care se întoarce în România pentru inspirație. Și la urma urmei, ce drept avem noi să reprezentăm România?

Cred că într-o mare măsură de aceea lucrările noastre sunt atât de experimentale și personale ca stil; datorită acestor întrebări pe care ni le punem legate de cum să reprezentăm acest material și de relația noastră cu acest material. Așa numitul Nou Val al cinematografului românesc a generat unii dintre cei mai buni regizori din lume ai cinematografului de tip realist; multe dintre filmele lor sunt filmele mele preferate, dar dacă eu și Sherng-Lee am fi încercat să realizăm un portret realist al României, sunt convinsă că rezultatul ar fi fost neautentic prin comparație. A trebuit să dezvoltăm stilul nostru propriu care să reflecte sensibilitățile noastre și experiențele noastre.

Din punct de vedere tehnic, modul în care ai manevrat camera da filmului o fluiditate vizuală care facilitează trecerea agilă de la o idee la altă. Cum ai conceput acest look? Mi-au plăcut foarte mult acele aerial shots de la final.
Look-ul a fost determinat de decizia, luată de la început, de a-l identifica pe Mr. Here (personajul lui Patrick) cu perspectiva camerei. Când celelalte personaje se adresează camerei, i se adresează lui, iar vocea lui Patrick le răspunde din off-screen. Decizia asta a influențat multe dintre compozițiile „planimetrice” din film (http://www.davidbordwell./blog/2007/01/16/shot-consciousness/); nu eram familiari cu acest termen la momentul filmărilor și le numisem „compoziții gen Wes Anderson”, deoarece el folosește genul ăsta de compoziții frontale și centrate, care amintesc de pictura renascentistă. Ideea perspectivei lui Mr. Here e interesantă pentru că el nu e un om obișnuit. El este stafia unui personaj fictiv, o întruchipare cinematografică; este un personaj, dar în același timp el chiar este camera de filmat. Datorită acestei funcții duble, am avut foarte multă libertate în ceea ce privește manevrarea camerei. Când personajele din scena cinei de Crăciun vorbesc despre natura circulară a timpului, camera începe să se rotească în jurul mesei. Mr. Here percepe cum timpul se scurge, uneori cu încetinitorul, alteori în revers, sau în jump-cut-uri; plutește prin spațiu ca să obțină o perspectivă de ansamblu. Iar în scenele de la final, zboară!

***

Dana Knight a studiat limbi străine la Iași și biomedicină, film și media în Londra. În prezent trăiește în New York, Londra și Berlin și este scenarist și jurnalist freelancer. A scris, printre altele, pentru The Independent Film Magazine, Dazed&Confused, VICE și pentru IDEAS | FILM, propria ei revistă online.