[Interviu] Regizoarea Tatjana Bozic, despre documentar și autodocumentare

„Când lucrezi la film nu te gândești că ai un țel înalt de atins, te concentrezi mai degrabă pe a face”, spune regizoarea croată Tatjana Bozic, pe care am întâlnit-o la București într-o zi ploiasă, la sfârșitul lunii noiembrie. Venise de mai puțin de o oră de la Galați, unde filmul său, Happily Ever After, fusese proiectat în cadrul proiectului KineDok și am stat de vorbă între un prânz vegetarian într-un restaurant tradițional românesc, lucrul la un nou scenariu și proiecția de seară din Capitală. Documentarul vorbește despre căutările prin sine și prin universul fostelor relații.

Probabil filmezi mult și ai început să înregistrezi părți din viața de zi cu zi în urmă cu ceva timp, deoarece vedem în film o mulțime de material de arhivă.

Da, dar e așa pentru că am studiat jurnalism, jurnalism de televiziune și apoi am făcut școala de film, prin urmare era oarecum natural să am o cameră. De asta filmam, nu plănuiam atunci să fac un film.

Eu credeam că poate păstrai un fel de jurnal video. Când ai decis totuși să faci acest film?

Adevărul e că mai întâi am vrut să fac un film, trăiam în Croația și încă nu-l cunoscusem pe Rogier. Voiam să fac un film despre foștii mei parteneri și am mers la un masterclass pentru dezvoltarea proiectului, ceva european, și acolo l-am întâlnit și mi-a citit scenariul, așa că știa că, în cazul în care voi face ceva cu femeia aceasta, eu voi apărea în film, deci asta era ca un fel de premiu, un loz, știi? Eram la început, ne-am sărutat și apoi el, pentru că și el este realizator de film, a luat o cameră și a spus „filmează asta, cine știe, poate vei avea nevoie”. Prin urmare, s-a implicat imediat și de fiecare dată când filmam, spre exemplu când am rămas însărcinată, el a fost cel care a spus „oh, ar trebui să filmezi asta”. Deci el a fost partea mai rațională care se gândea la faptul că trebuie să colectez material și nu eu, pentru că eu eram îndrăgostită și nu mă gândeam la film în acel moment.

Cum faci un pitch pentru un film ca acesta? Pentru că, nu-i așa, ai nevoie de fonduri, ai nevoie să convingi oamenii să-ți acorde fonduri.

Da, se întâmpla foarte des ca oamenii, un profesor sau cineva din comisie, să mă întrebe „și, ai reușit între timp să-ți rezolvi problema?”. Dacă răspundeam afirmativ, mi-ar fi spus „oh, nu poți face filmul”, pentru că nu poți să realizezi un film pentru ceva pentru care ți-ai pierdut interesul. Trebuie ca parțial să fii neștiutor, să ai ce descoperi. În schimb, dacă aș fi spus nu, mi-ar fi răspuns că „draga mea, atunci poate ar fi bine să începi terapia”, deci n-a fost niciodată, a fost destul de… De asemenea, în scenariu, când citești acum scenariile pe care le-am scris atunci poți vedea că apărea deja acest element al universalității. Nimeni nu va da bani pentru… cine sunt eu? De ce ai vrea să urmărești un film despre viața mea amoroasă și nu despre a ta, știi? Așa că a fost întotdeauna provocarea de a aduce această poveste, care este una personală, mică, la un nivel mai înalt, așa cum se întâmplă în realizarea oricărui film. Orice ficțiune este de asemenea despre asta. Presupun că elementul care a convins am fost eu și felul în care vorbesc, faptul că puteam fi un personaj, plus prezența recognoscibilă a universalității în text.

Filmul este despre trecut, amintire și asistăm la această intersecție a amintirilor tale cu amintirile lor, adevărul tău întâlnește adevărul lor. Cum reacționezi la el, când tu îți amintești trecutul într-un anumit fel? Cum se simte întâlnirea cu aceste versiuni foarte diferite de trecutul pe care tu ți-l știai?

Știi, în secret am fost convinsă că știu ce urmează ca ei să-mi spună și de aia am putut merge, de aia l-am putut scrie. Deja eram pe calea cunoașterii sinelui, cum să spun, fac terapie, citesc cărți, meditez, fac yoga, lucruri menite pentru a mă cunoaște, așa că am crezut că acest proiect va fi unul amuzant, un film fericit pentru femei, asta am crezut. Apoi am mers acolo, aveam o cameră sau echipa sau o cameră mică, iar ei spuneau lucruri, că eram neputincioasă, că nu am făcut aia, că am stricat totul, că eram fascistă, aveam camera și mă gândeam, ha, ce material bun am aici și nu că oh, mă poate răni. Totuși, mai ales când eram cu Pavel, pentru că el a fost, atunci a fost foarte emoționant, când camera nu era pornită, acelea sunt lucrurile cu care m-am întors acasă, pe care le-am prețuit. Ce s-a păstrat pe cameră a fost mai mult pentru cameră, dar mai degrabă… am experimentat prin intermediul ei și apoi, în camera de montaj, în special pentru că am montat aproape tot filmul de una singură. Stăteam în camera de montaj, plângând, singură și parcurgând materialul, abia atunci auzeam ce îmi spuneau, știi?

La un moment dat este în film acest citat care mie mi-a plăcut mult: „Ei mă cunosc, poate mă urăsc, dar să-mi spună adevărul”. A fost ceea ce ai căutat și ceea ce ai primit?

Scenariul e detaliat și bine scris și totuși, filmul a prins viață pentru că a ajuns mai în profunzime decât scenariul, mai în profunzime decât ne-am imaginat. Vreau să spun că am avut indicii că va fi așa, dar să intre atât în profunzime nimeni nu s-a așteptat. Am avut o versiune a filmului foarte bună, care le-a plăcut oamenilor, dar era mult mai superficială, „oh, mi-am sunat un iubit și am învățat asta, apoi am sunat altul și am aflat asta”, mult mai… nu mergea pe toate căile astea secundare precum familia, mama mea, lucrurile care fac filmul o experiență cumva mai completă. Știi, asta… să treci prin asta și să faci alegeri. Prima versiune pe care am arătat-o era una bună, avea două ore și nu știu, cinci minute și după vizionare finanțatorii erau plânși, distribuitorului i-a plăcut, toată lumea era roșie la față din cauza a prea multă emoție, care făcea filmul nedigerabil. Versiunea asta e uau, chiar e uau, e mult mai bogată, mi-a luat încă patru luni să-mi tai inima și să scot toate părțile alea bune pentru a face filmul digerabil. În acel timp în mod special am fost ajutată de producătorul meu, care e creditat și ca editor, deoarece este și el realizator de film și m-a putut susține în facerea alegerilor, a avut încredere în mine, lucram cam așa: cădeam de acord asupra a ceea ce e de făcut cu, nu știu, să spunem Frank și apoi mă lăsa trei, cinci zile, timp în care eu montam. Am avut atât de mult material, au fost 300 de ore de filmări, iar eu eram singura care îl cunoștea, deci era un fel de proces de asociere. Montam, îl făceam prea lung și prea sincer…, lucram câte două zile împreună și îl făceam mai scurt, mai concis.

Ne arăți filmul ăsta care încorporează o serie de valori universale, simți că ești responsabilă pentru lecția pe care o dai celor care îl privesc, pentru felul în care poate că îi ajuți să învețe ceva despre ei înșiși? Responsabilă nu în sens rău, mă gândesc că poate, spre exemplu, te-au contactat oamenii pentru că au fost foarte impresionați de film, poate unii ți-au spus că le-ai schimbat viața. S-a întâmplat asta?  

Da. Premisa mea a fost, deci premisa este cea care stă, cea la care întreg filmul ar trebui să răspundă. Și premisa acestui film a fost „dacă vrei să fii fericit, trebuie să te uiți către tine”, să nu dai vina pe ceilalți. Aceasta a fost linia pe care am urmărit-o. Nu o învinovăți pe mamă că te-a părăsit, nu învinovăți iubiții că te-au înșelat și tot așa, uită-te la tine. Orice s-ar spune, oricare ar fi povestea lor, responsabilitatea mea, partea mea, viața mea este să mă îmbunătățesc, să mă ajut să cresc. Deci dacă a fost vreodată dorința de un fel de mesaj trimis prin acest film, cred că am reușit ceea ce mi-am dorit, privește-te pe tine, sapă în tine. Și ce s-a întâmplat după film a fost că, știi, împreună cu Kinedok a mers în patru țări, apoi Slovenia, Olanda, a avut premiera în cinematografe, Franța urmează acum și am mers la o mulțime de festivaluri, iar cam peste tot era cineva, de obicei o femeie sau un grup de femei, care mă îmbrățișau și se crea o legătură, îmi spuneau că „hei, am și eu o poveste similară, înțeleg foarte bine ce spui”. În momentul în care lucrezi la film nu cred că te gândești că ai un țel înalt de atins, te concentrezi mai degrabă pe a face, așa că faci, faci, faci. Când îl scrii, așa cum fac acum cu noul meu film, te gândești și la asta, că orice rezultat al muncii va fi resimțit ca a fi nefolositor dacă nu servește. Cred că nevoia noastră de bază e să fim folositori pentru ceilalți, viața nu are nici o însemnătate dacă ceea ce faci, faci doar pentru tine, dacă nu ajută lumea să fie un loc mai bun, dacă nu atinge inima cuiva, asta ne dorim cu toții când lucrăm. Pentru a atinge inimi presupune să o deschizi pe a ta, și prin deschiderea inimii tale poți găsi noi idei sau poate frumusețe, ceva pozitiv. Oamenii vin la mine, cu care poate m-am împrietenit pe Facebook și ne întâlnim apoi, poate ne găzduim reciproc ca și cum ne-am ști de ani de zile, genul ăsta de legătură este creată.

Dacă citești sinopsisul filmului probabil că te gândești că vei privi ceva despre relațiile femeilor cu bărbații, dar apoi ajungi să-l vezi și, pentru mine cel puțin, filmul e mai degrabă despre femei, feminitate, poate maternitate și abia apoi femei în relație cu bărbații. E puțin înșelător, ceea ce vezi e destul de diferit și mai împlinitor.

Da, pentru că acesta este primul nivel, cel despre relațiile dintre femei și bărbați, partea amuzantă a filmului. Și partea asta amuzantă e cea pe care am inclus-o în trailer și în sinopsis, este cea la care publicul larg poate reacționa. Iar eu am considerat întotdeauna că filmul vorbește despre emanciparea interioară. Emanciparea aceasta socială, economică este foarte importantă, vorbeam ieri la proiecția de la Galați despre motivele pentru care e posibil că femeile din țările aflate în tranziție să rămână în relații nepotrivite, precum și bărbații o fac. E din cauza faptului că nu ne permitem să ne separăm, de asta rămâi, pe când la polul opus se află Olanda, dar și Suedia, spre exemplu, unde 50% din populație trăiește singură și moare singură, uneori sunt morți de doi ani și nimeni nu știe de ei. A existat ideea asta de a construi o societate de indivizi independenți care nu ar trebui să depindă de părinți, de părinți care nu ar trebui să depindă de copii, partenerii care cu siguranță nu ar trebui să depindă unul de celălalt. Rămâne ceva atât de mic de atins, cel care ne ține împreună, ceea ce e oribil, fapt care nu mă face să îmi doresc să urmez total forma asta de emancipare pe care Vestul a mers. Dar mi-aș dori și ca noi, cei din Europa de Est să spunem, să ne găsim propriul drum clădit pe niște lucruri bune, pozitive, pe a fi împreună sau cu adevărat îndrăgostiți și nu consumați de propria noastră independență, știi, pe care o văd cel mai des la femeile olandeze.

Cum faci în procesul creativ să separi viața ta privată de film?

În principal, filmul este un film, nu spui adevărul și adevărul de asemenea nu e scopul, am înțeles eu. Dar este un film și uneori oamenii îmi spun: „oh, am sentimentul că te cunosc”, și o fac și e adevărat, dar știți acea parte din mine pe care o pun în film, și, din nou, e un film. Pentru mine e vorba în principal de munca mea, știi, e munca mea.

Cred că trebuie să fie puțin înșelător, pentru tine, dar și pentru noi. E întotdeauna tipul ăsta de incertitudine.

Bine, îmi place că are sentimentul unui film de ficțiune, că e puțin pe marginea cu ficțiunea. Deși nimic nu e o minciună, nu e nici o scenă pe care am aranjat-o și regizat-o într-un anumit fel, precum în filmele de ficțiune, dar, pentru că are sentimentul ăsta, a fost nominalizat la Rotterdam și a fost proiectat în câteva festivaluri de film de ficțiune, într-un fel atrăgea atenția. Desigur că a mers în multe festivaluri de documentare, dar are această linie de dezvoltare care se aseamănă cu cea din filmele de ficțiune clasice. E amuzant că am mers la acel atelier la care l-am întâlnit și pe Rogier, acolo desigur că am învățat despre clasicii, cei 12 pași de dezvoltare dramaturgică, știi, călătoria eroului. Și îmi amintesc camera de montaj, încercând să implementez asta, apoi având impresia că totul e o tâmpenie și aruncând la gunoi idea. Iar apoi, când privesc filmul, descopăr că urmează absolut perfect acești pași și că funcționează. Poate că trebuie să îi uiți ca să îi poți implementa, pentru că trebuie să îți asculți inima.

KineDok este o rețea unică de cluburi de film care reunește fanii și realizatorii de documentare creative. În cadrul ediției pilot din perioada iulie-decembrie 2015, 12 documentare din Europa Centrală și de Est au fost proiectate în peste 100 de spații neconvenționale din țările participante: Republica Cehă, România, Slovacia, Ungaria și Croația. KineDok va continua în 2016 în aceleași țări și se va extinde în Polonia și Norvegia. Proiectul va conține o serie de alte 15 filme documentare ce vor fi distribuite începând cu luna martie. În România, KineDok este organizat de Asociația One World Romania.