Între liceu și depresie

Ana* nu s-ar fi gândit niciodată că își va sărbători majoratul la Spitalul de Psihiatrie din București, cu medici, asistente și ceilalți copii cu care abia se împrietenise. Nici că va face o petrecere mică la spital, cu fluiere, pălăriuțe festive și prăjituri și că va sărbători până și cu fetele care nu prea vorbeau sau că se va amuza de seriozitatea asistentelor când îi spuneau să stingă boxa cu muzică după 22:00, că nu e discotecă la ei pe secție. Dar i-a rămas în amintire ca cea mai frumoasă zi de naștere.

Era o zi de miercuri, iar Ana avea o coroniță de prințesă pe cap și purta pantalonii de pijama ai bunicului ei, în carouri de toate culorile. Era deja a treia oară când era internată în secția V, pentru că, deși îi trecuse fobia socială și reușise să meargă pe holurile școlii cu mai multă încredere, erau dese zilele în care simțea că nu mai avea energie pentru nimic.

În primele ore la 18 ani și-a făcut singură un cadou: un bilețel pe care a scris că o să aibă grijă de ea, pe care l-a strecurat într-o cutie de bijuterii. Și de care a început să asculte din ce în ce mai des, de când s-a făcut bine.

Ana și-a început bobocia în 2015 la cel mai bun liceu din Ploiești, la clasa de matematică-informatică. Au rămas în clasă după primul semestru, 20 de elevi din aproape 30, pentru că exista o presiune uriașă de a lua note mari. Ana își amintește că, la o vizită a directorului la ei în clasă, acesta le-a subliniat că liceul lor este de elită și că rezultatele sunt foarte importante. A simțit că se uită în ochii ei când a adus vorba de asta: „A spus că speră să nu aibă nimeni media sub 9.” Se întreba zilnic dacă era în locul bun și treptat și-a dat seama că matematica și informatica nu-i plăceau deloc.

A început să aibă zile în care nu mai voia să meargă la școală. Se trezea și stătea pe marginea patului, îmbrăcată și încălțată, și se uita în gol. „Nu puteam să le spun părinților că nu pot să merg la școală. Aveam 3 în teză la mate și 5-uri multe, și îmi tot spuneau dacă nu văd ce se întâmplă cu viitorul meu. Dar nu puteam să merg să mă concentrez când eu eram așa dead inside.” Nu se înțelegea mai deloc cu colegii, nu simțea că este apropiată de nimeni și auzea des de la ei că „trage clasa în jos”.

A fost și perioada în care se certa mereu cu mama ei. „Am crezut mult timp că e în perioada aia de adolescență, dar ne certam din orice”, își amintește mama. „De multe ori întrebările mele erau de tipul: ce note ai luat la școală? sau ce ai învățat astăzi? Și nu o întrebam mai deloc ce face sau cum se simte.” Ceea ce a făcut-o pe Ana să se închidă și mai tare în ea a fost momentul în care părinții i-au spus la una din certuri că sunt dezamăgiți de ea că nu se descurcă la școală. „M-a dărâmat chestia asta, mai ales că mi-au spus în față”, își amintește Ana. Așa că de multe ori stătea în pat până la 17.00 când veneau ei și aranja casa în așa fel încât să se vadă că a scris, a mâncat și a pus și farfuria la spălat. Și de multe ori își lăsa și ghiozdanul la ușă, unde îl arunca mereu când venea de la școală. 

Ana spune că ea și-a fost cel mai mare bully, că mereu se critica și se punea la pământ. „Nu mă mai suportam, nu-mi plăcea cum arătam. Îmi spuneam tot mai des: băi, tu nu vezi că nu ești bună de nimic? Nici la școală nu-ți merge bine, nici cu ai tăi nu te înțelegi…”A mers la prima ședință cu un psiholog în martie 2016, împreună cu mama ei. „M-am dus la psiholog și mi-a zis să vin când mă hotărăsc că am ceva. Și să nu mai fiu tristă, că am 16 ani și nu am de ce.” Așa că nu s-a mai dus la el, iar mama a insistat să meargă la un alt terapeut, care s-a dovedit a fi o alegere mai bună. Avea ședințe de terapie săptămânale, dar starea ei nu se îmbunătățea.

Mama ei a aflat de absențe la finalul clasei a IX-a, când Anei i s-a făcut rău și aproape a leșinat și a chemat-o să o ia de la școală. A încercat să se pună și în locul profesorilor, că nu au știut să gestioneze asta, dar spune că ar fi vrut să o cheme la școală când au văzut că Ana are multe absențe și că de la un copil de 10 ajunsese să ia 3 în teză.

A reușit să termine clasa a IX-a, dar când s-a întors în toamnă la școală, a început să se simtă din nou rău. Nu putea să doarmă nopțile, dar dormea aproape toată ziua. Nu stătea pe telefon sau la televizor, ci stătea doar cu ochii în tavan și se gândea că nu e suficientă și că nu face nimic bine, nu mai citea nimic și slăbise foarte mult. La școală îi devenise din ce în ce mai greu să meargă, nu suporta să stea pe holuri, era mereu o presiune să ia note mari, nu avea prieteni și se săturase să audă răutăți de genul „S-a îmbrăcat cu blugii ăia de două ori” sau „Ce de haine îți cumpără mama ta și tu nici nu dai pe la școală”. Se ascundea în baie când erau ore. 

Luna noiembrie a fost ultima în care Ana a mai mers la școală. A cântărit bine decizia cu părinții ei și a hotărât să nu se mai ducă la liceu. Credeau că este capabilă să recupereze toate testele la care a lipsit și știau că s-ar fi descurcat, dar au simțit că forțează lucrurile și că i-ar fi fost greu Anei atât fizic, cât și psihic. „Nu m-a întrebat nimeni ce face Ana, vreun profesor sau coleg. Nici nu au vorbit cu ea din câte îmi amintesc”, spune mama. „Pentru că au văzut abandonul Anei ca pe un lucru negativ și nu s-au gândit că ea chiar nu era bine emoțional.”

În decembrie 2016 a mers pentru prima dată la spitalul de psihiatrie din București, după ce psihologul ei le-a spus părinților că are nevoie de internare pentru că se simte în continuare rău, iar Ana începuse să aibă gânduri suicidare. Le-a trimis un mesaj prin care îi atenționa că vor trebui să fie responsabili și să-și asume ce se va întâmpla cu Ana, dacă nu devin conștienți că nu e bine emoțional. Au mers cu o zi înainte la cumpărături, Ana și-a cumpărat pijamale și și-a făcut un bagaj mic, cu gândul că o vor ține internată o zi: „Că nu sunt eu de așa ceva”.

I-a fost frică de spital, mai ales că intrase și pe forumurile online care descriau totul ca pe un film de groază. Când a intrat cu părinții ei la secția V de la psihiatrie, erau toți pereții pictați cu imagini din Winnie the Pooh sau curcubeie. În cabinet erau și medici rezidenți, iar psihiatrul a întrebat-o direct dacă a avut gânduri suicidare și dacă ăsta este motivul pentru care se află acolo. Iar atunci Ana a simțit că nu-i mai poate minți și a spus că da. „În sfârșit am simțit că o să fiu ajutată și o să-mi dau voie să primesc ajutor.”

În salon erau cam 15 copii, majoritatea de vârsta ei. „Și s-au așezat pe patul meu și m-au întrebat: Și tu ești de aici? Și atunci chiar mă gândeam: Mamă, ce atitudine, care e faza? Dar au venit apoi toți și am început să ne spunem povestea. M-am simțit ca în tabără.” Dimineața aveau ședințe de terapie cu psihiatrul și psihologul și apoi stăteau unii cu ceilalți și povesteau sau se jucau. „Degeaba te internezi singur, trebuie să fii în comunitatea aia, pe mine asta m-a ajutat.” Atunci i s-au prescris și antidepresive, dar și antipsihotice, medicamente mai puternice, care o făceau să nu se mai gândească la fel de intens la haosul din mintea ei. Anei nu-i venea să creadă cât de normal era să fii internat, să te simți rău și să fie și ceilalți ca tine.

După ce a renunțat să meargă la școală, și-a ocupat timpul cu mersul la sală. Cât timp colegii ei erau la ore, ea făcea sport. Și-a luat un cățel, a început să facă teatru, pentru că își pusese pasiunea pe pauză, s-a dus la școala de duminică de la UNATC și s-a reapucat de balet. A început să aibă primele spectacole de teatru, apoi de balet, și devenea din ce în ce mai blândă cu ea. „Și acum îmi pare foarte rău când mă gândesc la Ana cea mică și singură. Și dacă aș putea să mă întorc și să-i zic ceva, i-aș spune că o să fie bine. Și să bea multă apă.”

O dată la o lună și jumătate participau și părinții ei la ședințe de terapie și ajungeau să vorbească despre relația dintre ei, despre teama Anei de a merge la școală și că nu merită nimic, dar și despre ce pot face ei ca să o ajute. „A fost foarte greu, au fost lucruri pe care nu le înțelegeam, nu aveam cunoștințe și a trebuit să învăț și să schimb și felul meu de a fi”, spune mama. „Comunicarea mea era mai dură, mai dictatorială, referitoare la curățenie sau la note. Nu că nu mă interesa, dar nu știam cum să întreb cum s-a simțit Ana astăzi, ea ca om. Nu ce a făcut, unde a fost, ce voluntariate a bifat”, povestește mama Anei.

A reluat clasa a X-a în septembrie 2017, la un alt liceu. S-a dus cu gândul că o să aibă mult mai multă încredere în ea: „M-am dus cu buchetul de flori și am întrebat încrezătoare: Aici e clasa a X-a? Și s-au uitat toți așa, că: Mamă, cine e asta, a venit aici să ce?”, spune Ana în timp ce își aranjează la mâneci un sacou mov electric. Își amintește că a întrebat-o cineva cum de are atât de multă încredere în ea și de unde a apărut. Dar ea se gândea cum în interiorul ei murea de anxietate.

Câteva luni a mers la școală, se obișnuise puțin și cu holurile liceului, dar în mai 2018 s-a internat pentru a doua oară. Începuse din nou să nu se simtă bine, să aibă zile în care să nu se poată ridica din pat. A stat tot o săptămână. Participa la grupuri de suport, povestea cu un medic rezident, care uneori stătea și peste program ca să o ajute și care a învățat-o să fie mai îngăduitoare cu ea.

A continuat să facă teatru la o trupă din Ploiești, locul în care a simțit că poate să fie ea, să glumească, să-i facă pe ceilalți să râdă, să se accepte și să-și accepte corpul. Când este la cursuri, simte că poate să facă tot ce vrea, că e ca o joacă pe care o face cu ea. Iar profesorul care îi coordonează îi îndrumă să fie cât de „ei” pot. Fac ateliere de mișcare și teatru de gest, iar în trupă sunt oameni de diferite vârste: „Mă simt acasă, este locul meu safe, fac asta pentru că a fost și este singurul lucru din viața mea care a făcut sens. M-a ținut mereu în picioare, oricât de rău m-aș fi simțit”, povestește ea. „Am văzut că este lucrul pentru care se mobilizează 100%”, spune și mama. „Se trezește la orice oră, merge pe jos, merge cu trenul până în București uneori. Că ninge, că plouă, nu contează.”

Ana a împlinit 18 ani toamna trecută, dar încă preferă să se uite la desene, să asculte High School Musical, Miley Cyrus ori piese heavy metal înainte de a merge la școală. Când și-a sărbătorit majoratul la spital, era internată pentru a treia oară pentru că erau din nou zile în care nu avea energie, ceea ce o speria. Acum, încă la 18 ani, Ana este o tipă înaltă, tunsă scurt, cu părul creț natural, care se încalță mai mereu cu un pantof de-un fel și unul de-un fel, dar ambii cu sclipici. Anul ăsta și-a depășit recordul de prezențe la școală și a fost mândră că nu s-a luat după primul instinct de a se cuibări la loc în pat, după ce suna alarma. A ajuns să aibă 19 absențe la finalul clasei a XI-a, deși în urmă cu un an avea aproape 120.

A purtat coroniță cu trandafiri albi și roz la finalul clasei a XI-a, cu toate că a avut 9 la purtare din cauza absențelor, pentru că a vrut să se răsplătească pentru perioada în care s-a simțit rău și a reușit să-i facă față. „Nu am luat niciodată premiu, mereu am luat mențiune și m-a certat mama, deși aveam media 9,85.” Simte că are resurse, că se poate pune singură pe picioare și se încurajează că va trage de ea să facă lucruri, chiar dacă e vorba despre mersul la sală sau la teatru. Creierul ei îi mai trimite mesaje „perverse” prin care îi spune să stea acasă, să lenevească, dar nu îl mai ascultă la fel ca înainte. Are încredere că va reuși să termine liceul și abia așteaptă să meargă la facultate, la teatru sau la psihologie: „Mi-am propus ca anul viitor să merg cu limuzina la școală, dau o petrecere, nu știu. Că sunt fericită că am putut face asta.”

Ana simte că a tăcut atât de mult timp și abia acum învață să-și ia și ea apărarea. La școală lumea îi spune că îi „cad scântei din pantofi” și simte că s-a integrat foarte bine printre ceilalți. A început să se înțeleagă mai bine cu părinții și vorbesc mai mult, chiar dacă mai are unele rețineri față de ei.

La psiholog continuă să meargă, din când în când, dar în București, pentru că psihologul s-a mutat acolo. Vara asta a oprit și tratamentul medicamentos pentru că psihiatrul i-a spus că se va descurca și fără. În fiecare seară se pune în pat și se gândește la un aspect fizic frumos al ei: că are încheieturi frumoase sau că are degete lungi.

Deși îi spune lumea că în ultima perioadă vorbește mai mult, ea crede că vorbește cât trebuie și că va vorbi și mai mult dacă va fi nevoie. Și-a promis că nu se va mai lăsa călcată de nimeni în picioare: „Când eram mică îmi era frică de ploaie, dar acum mă simt ca un fulger, că face foarte multă lumină brusc, dar apoi dispare”, spune ea. „Și tot apare la un moment dat, când nu te aștepți.”

*Numele a fost schimbat pentru a proteja identitatea adolescentei.

Psiholog: Depresia la adolescență 

Unul din cinci adolescenți poate suferi la un moment dat de depresie, până la vârsta de 18 ani. Fie că e  depresie clinică, diagnosticată de un medic psihiatru (se manifestă intens pe o perioadă de două săptămâni, în fiecare zi), sau distimie (o stare deprimantă constantă, a cărei intensitate nu este la fel de mare și se întinde pe o perioadă de minim un an), depresia e cauzată de modul în care interpretăm o situație în raport cu gândurile inflexibile, catastrofale, absolutiste, în care nu mai există nicio speranță de viitor.

Gândurile genul „nu trebuia să mi se întâmple asta”, „nu pot să accept asta” sau „este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla”, „mai rău de atât nu se poate” predispun la depresie. Modurile acestea de gândire sunt stimulate mai ales de mediu: te părăsește prietenul, te cerți cu părinții, nu te simți înțeles, nu ești șef de promoție sau ești repetent.

„La copii și adolescenți e diferit pentru că trebuie să ne gândim la modul în care ei își construiesc cognițiile pornind de la familie. Dacă ai în familie un părinte care mereu îți spune că trebuie să faci asta, trebuie să iei 10, că datoria ta este să înveți, că ești un prost, că doar tu nu ai prieteni, atunci ajung să aibă o gândire negativă, pentru că iau modele de la părinți”, spune Anca Dobrean, psihoterapeut cognitiv-comportamental, doctor în Departamentul de Psihologie Clinică și Psihoterapie, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

De asemenea, depresia poate să modifice funcționarea de zi cu zi a unui tânăr: nu mai iese cu prietenii, întârzie la școală, nu mai are scopuri pe care să le atingă. De exemplu, o persoană care era conștiincioasă, care învăța și căreia îi plăcea să facă sport sau să cânte la chitară nu mai vrea să facă nimic din toate astea.

Adolescenții și copiii trebuie să conștientizeze că ei sunt singurii care se pot salva și vindeca, iar terapia este esențială în procesul de conștientizare, spune psihologul. Că indiferent de situațiile sau evenimentele prin care trec, certuri cu prietenii, mutări de la școală, alegerea facultății, tot ei cu ei rămân, ei pot schimba modul de gândire și pot lucra în așa fel încât să-și schimbe și emoțiile. Și mai mult decât atât, să analizeze ce le place cu adevărat, ce îi face fericiți și unde își pot atinge potențialul maxim.

Psihologul spune că esențial ar fi un screening al depresiei în școli – să existe o scală cu câteva întrebări prin intermediul cărora să se facă o evaluare pentru a se depista riscul de depresie. „E o investiție de 15 minute, mai ales dacă le faci online, o poți face la ora de dirigenție. Școala ar trebui să-și conștientizeze misiunea și să se uite și la emoții, pentru că suntem oameni prin emoțiile pe care le avem. Nimeni nu ne învață de ce simțim, cum simțim, cine suntem, cine ne sunt prietenii”, adaugă psihologul. Și în plus, și părinții trebuie să-și analizeze discursul, să fie mai înțelegători și să-și întrebe copiii la ce se gândesc, în mod descriptiv. „Copiii cu depresie sunt copii bolnavi, cum îi ducem să-i tratăm de otită trebuie să mergem să-i tratăm și de depresie.”

Dacă simți că treci printr-o perioadă grea, poți apela la Teajut.ro, o platformă de consiliere psihologică online gratuită, care acordă suport pentru anumite situații sau perioade grele prin care treci. Atât tinerii, cât și adulții își pot scrie problemele prin care trec (timiditate, dificultăți de concentrare, dificultăți în comunicare, gânduri catastrofale, probleme cu familia sau la școală, gânduri suicidare) și primesc ajutor din partea unor specialiști în domeniu. Răspunsurile vor fi primite prin e-mail.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.