Învingătoarele

În garsoniera de aproape 20 de metri pătrați dintr-o clădire de apartamente din Satu Mare, șase femei se așază pe scaune și fotolii. Cinci dintre ele poartă la mână o brățară din șnur roșu prin care se împletesc patru litere: GRAB. E prescurtarea de la Grup de suport pentru femei abuzate.

În fiecare joi, femeile se întâlnesc aici după ce Felicia Hrihorișan, o femeie de 44 de ani, cu părul arămiu și ochi verzi, termină munca.

Coordonează întâlnirea de azi. Știe poveștile femeilor care au venit.

Lângă ea stă Maria, care a fost violată în copilărie de partenerul mamei. În adolescență, a fost răpită, sechestrată și exploatată sexual. A trecut apoi printr-o relație abuzivă cu soțul ei, care s-a sinucis. Traumele din ultimii ani i-au adus multe probleme de sănătate, printre care și o hipertensiune.

Apoi e Iulia, soție, mamă și fiica unui tată alcoolic și violent. Acum câteva luni, tatăl ei a incendiat casa în care locuiesc toți. Atunci, Iulia a găsit grupul pe Facebook și a dat de Felicia, care i-a explicat că poate obține un ordin de protecție ca să-l îndepărteze pe tată din casă. Așa o să-și recapete liniștea pentru o perioadă. Dar Iulia nu a putut să ceară ordinul de protecție, pentru că le-a părut rău, și ei, și mamei sale, să-l dea afară din casa pe care el a clădit-o.

Pe scaunul de lângă stă Diana, și ea fiica unui tată alcoolic. După moartea mamei, nu-l mai poate vizita în casa în care au locuit împreună, pentru că o încarcă de durere.

Semicercul în care s-au așezat continuă cu Ioana. Locuiește într-un sat de lângă oraș, aproape de granița cu Ucraina. Fratele mare a abuzat-o sexual ani de zile, o traumă din cauza căreia a vrut de mai multe ori să-și ia viața. Împarte casa cu părinții și, după serviciu și navetă, îi ajută în fiecare zi la munca din curte, chiar dacă i-au spus de mai multe ori că nu și-au dorit-o pentru că s-a născut fată.

Ultima e Ghizela, o femeie care a stat nouă ani într-o relație violentă, fără să le spună nici măcar părinților cu care locuia. Soțul o viola, o punea țintă pe ușa în care arunca un cuțit și o amenința că, dacă spune cuiva ce se întâmplă, îi omoară părinții.

Felicia, fondatoarea grupului, polițistă și psihologă, a mai lucrat cu victime de-a lungul carierei, când le intervieva pentru cercetări în departamentul de analiză și prevenire a criminalității, la Inspectoratul Județean de Poliție. La întâlnirea de azi a grupului așteaptă să vadă încotro se îndreaptă discuția. Crede că mai important decât un plan bine stabilit este ca fiecare femeie să vorbească și să se simtă ascultată.

Maria e prima care ia cuvântul. Recent a mers cu trenul noaptea, într-o cușetă cu mai mulți oameni. La un moment dat, a simțit cum un bărbat o prinde de picior. A început să țipe. Bărbatul s-a scuzat spunând că a avut un coșmar. Întâmplarea a făcut-o să-și amintească de trauma din trecut, pe care încearcă să o vindece de ani buni. După călătorie, a ajuns acasă, s-a dus în camera unuia dintre copii și a început să plângă zgomotos. Oftează.

Obiceiul grupului e că, atunci când cineva din grup povestește o situație stresantă, o amintire dureroasă, o supărare, primește ajutor. De cele mai multe ori, o îmbrățișare. Așa că Felicia o întreabă pe Maria dacă ea și fetele o pot ajuta cu ceva.

„E un ajutor că pot să fiu aici”, îi răspunde femeia. În liniștea care se lasă în garsonieră, Iulia spune:

„Nici nu știu cum să zic, simțirile pe care le ai, numai tu le trăiești. Adică le povestești, dar cum treci tu prin lucruri, nimeni nu știe.”

Iulia preia narațiunea, de parcă în această garsonieră mică s-ar țese o poveste comună a femeilor. Povestește că tatăl ei a jurat la biserică că timp de cinci ani nu va mai bea. Doar că tot el spune nemulțumit că din cauza familiei a trebuit să facă jurământul. Iulia și-ar dori să nu-și crească copiii în scandal, dar simte că nu are prea multe opțiuni. Apoi, mărturisește ceva ce n-a mai povestit nimănui.

„Treptat, cum am venit la grup și cum tata s-a jurat mi-am dat seama că am trăit abuzuri și cu soțul, de 10 ani de când suntem împreună, de 11 ani. Și am conflicte cu soacra, [el] complotează cu soacra împotriva mea. Mi-am dat seama că și el a fost un fel de abuzator, cu toate că e soțul. Eu știu că povestea mea e mai minoră.”

Iulia a deschis o ușă către adevăratele ei probleme, s-a gândit Felicia. Poate că de-asta îi e greu să plece din casa tatălui, pentru că acolo, lângă părinții ei, buni sau răi, cum or fi, mai simte un strop de siguranță, pe care nu ar regăsi-o lângă soț.

În ultimul an, de când a dat drumul grupului de suport, Felicia a văzut că violența emoțională, de care poate și Iulia are parte, e greu de pus în cuvinte, pentru că multe femei au fost crescute cu ideea că te poți plânge cuiva doar dacă ești bătută, violată, în nici un caz atunci când nu există dovezi fizice ale traumei. Așa că, în liniștea din garsonieră, a spus:

„Eu cred că toate sunt importante.”

Iulia a adăugat că cel mai bine ar fi să spui ce te deranjează chiar celui care abuzează, dar ea nu știe cum:

„Pentru că nu puteam să-i spun lui tata ce aveam, de frică că a doua zi vine și bea, ne amenință, se leagă de noi. În condițiile în care e scumpă chiria, când salariile sunt atât de mici, mai ai și doi copii și e bine când te mai ajută cineva, stai și reziști, acum nu știu până când. Până o dată.”

„Pot să spun ceva?”, a întrebat-o Maria.

Ai spus la un moment dat că e bine să povestești. Da, e foarte bine, dar e una să spui povestea și să te descarci, alta să lucrezi cu povestea, să-ți vindeci traumele. Te descarci, la cine crezi tu, dar e cu totul diferit să te apuci să vindeci traumele. Rana rămâne. Nu ai pus mâna să vindeci, nu ai dezinfectat, tot supurează. Faci față, dar rănile și traumele din copilărie trebuie să le tratezi, nu să le pansezi.”

Iulia a ascultat-o gânditoare, cu ochii mici și buzele strânse.

Felicia știe că Iulia ajunge greu la grup fiindcă de multe ori nu are cu cine să-i lase pe cei mici și, dacă vine, înseamnă că simte o nevoie. Crede că până nu ai unde să locuiești în liniște, până când nu scapi de frica cu care îți trăiești zilele, până când nu ai încredere în tine și niciun suport concret, nu ai cum să te vindeci. De asta a decis să intervină și i-a spus Mariei că Iulia e încă într-o stare de urgență, pe care nu a depășit-o. „Trebuie să ajungi într-o perioadă de acalmie, de liniște ca să poți să sapi, la un confort psihologic”, a spus Felicia. Pentru ea, Iulia a fost învingătoarea acelei seri, fiindcă a depășit o limită.

După ce a absolvit liceul sanitar, Felicia a fost asistentă medicală la secția Psihiatrie Acuți a spitalului județean. Pentru că a lucrat cu pacienți cu probleme de sănătate mintală, și-a dorit să-i înțeleagă mai bine. Așa că s-a înscris la o facultate de psihologie, pe care a absolvit-o în 2000. Apoi, s-a angajat ca psihologă la Centrul Militar, unde evalua recruți, pe când serviciul militar era obligatoriu.

În 2005, a obținut postul de sociolog la Compartimentul Analiză şi Prevenire a Criminalităţii al Inspectoratului Județean de Poliție din Satu Mare, pe care acum îl și coordonează. Munca ei înseamnă să le vorbească elevilor, liceenilor, copiilor din centrele de plasament, deținuților sau altora despre cum pot fi prevenite pericolele și cum să nu comită infracțiuni.

În 2013, o crimă a făcut-o să vorbească mai mult despre violență ca să schimbe ceva în comunitate. Moartea unei fetițe de 10 ani a zguduit Satu Mare. Aceasta venea dintr-o familie săracă și avea grijă de cei doi copii ai surorii sale cu dizabilitate intelectuală. Iubitul surorii a violat-o și ucis-o pe un câmp, chiar la câteva blocuri de casa Feliciei.

După acea crimă, departamentul Feliciei s-a alăturat unei campanii publice împotriva pedofiliei, organizată de două femei din comunitate. Violența sexuală era un subiect tabu atunci, spune Felicia. Nici ea, ca polițistă de prevenire, nici alți profesioniști din oraș nu mai vorbiseră despre asta.

Felicia, alături de colega ei din departament și alți psihologi, a vorbit în zeci de școli și licee din județ. Le-a explicat copiilor și adolescenților ce înseamnă abuzul sexual; că și persoanele cunoscute, chiar din familie, îți pot face rău; care atingeri sunt permise și care nu. S-a gândit și la fiul și fiica ei, care atunci aveau opt, respectiv cinci ani. „Dacă copiii mei rămân în zona asta de opacitate, de secretomanie, cum îi cresc? La loterie – poate întâlnesc sau poate nu întâlnesc astfel de situații?”.

Felicia spune că la finalul întâlnirilor din școli au fost copii care au dezvăluit pe bilețele anonime că au fost abuzați. A învățat atunci că, pentru a schimba lucrurile, fiecare dintre noi poate face ceva și că cea mai importantă resursă sunt oamenii.

În 2016, Felicia a văzut în programa Institutului de Studii pentru Ordine Publică, școala ofițerilor de poliție, un curs despre prevenirea violenței de gen și cea sexuală. A aplicat imediat. Nici în liceu, și nici la facultate nu învățase despre fenomenul violenței.

Ca sociolog în cadrul Poliției, făcuse interviuri cu victime, agresori și polițiști care au investigat cazuri de violență în familie. Văzuse victime care veneau la interviuri alături de agresorii lor. Chiar dacă suferiseră zeci de ani de abuzuri extreme, asupra lor și a copiilor lor, ajungeau în situația în care, după ce scăpaseră în sfârșit de agresori, li se făcea milă de aceștia, fie pentru că se plângeau că nu au unde locui, că sunt bolnavi, că nu are cine să-i îngrijească.

Își văzuse unii colegi polițiști care învinovățeau victimele, le ignorau sau chiar le descurajau să depună plângere penală. Știa că o astfel de atitudine nu e corectă, dar nu putea construi argumente puternice ca să-și convingă colegii. Îi lipsea documentarea.

După cursul de la București, a simțit că i se ia o ceață de pe ochi. A înțeles că principalul argument este, de fapt, unul foarte simplu: legea e aceeași pentru toți, nu poate fi aplicată diferit „în funcție de cine merită și cine nu merită să fie tratată ca victimă”.

Felicia crede că acel curs a fost o bornă în cariera ei, pentru că a făcut-o să-și dea seama „cât de necesară este educația tinerilor pentru a nu deveni victime”. A fost momentul în care și-a făcut o misiune din a vorbi despre violență, fiindcă pentru a cere ajutor când ești abuzat e nevoie să recunoști.

Cursul a fost predat de Camelia Proca, directoarea Asociației pentru Libertate și Egalitate de Gen din Sibiu (ALEG). De atunci, Felicia a început să se uite atent la ce face organizația. Din 2004, ALEG lucrează în școli și licee, ajutându-i pe tineri să înțeleagă mai multe despre egalitatea de gen și violență în familie. Oferă consiliere psihologică victimelor din Sibiu, dar și celor din alte orașe, online sau la telefon.

În 2014, asociația a inițiat rețeaua „Rupem tăcerea despre violența sexuală”, o coaliție de ONG-uri care încearcă să pună pe agenda publică problema violenței se- xuale și revictimizarea de care au parte femeile care îndrăznesc să reclame un act de violență sexuală. De când a aflat de organizație, Felicia a alergat în fiecare an, alături de soț, copii și alți prieteni, la maratonul internațio- nal de la Sibiu pentru cauzele ALEG.

În 2017, Felicia a inițiat o campanie de informare în licee pentru prevenirea violenței sexuale. I-a spus „Iubește inteligent”, după titlul unei cărți pentru adolescenți. I-a fost teamă, spune râzând, că șeful nu i-o va accepta cu un așa nume. („Dacă o să zică ce treabă are Poliția cu «iubitul inteligent?»”). „Nu doar că am deschis o cutie neagră, tocmai noi, controversata poliție, dar, ce e la fel de important, am reușit să colaborăm activ cu alte 15 instituții locale și cu ONG-uri”, spune ea. Le-a vorbit tinerilor din 11 licee și cinci centre de plasament despre consimțământ sexual, ce mesaje de la prieteni online sunt acceptabile, ce să facă când se simt în pericol.

La începutul lui 2018, Felicia a văzut că ALEG lucrează la o rețea a învingătoarelor violenței în familie. Rețeaua urma să fie formată din co- munități locale ale învingătoarelor violenței care să ajute alte femei aflate în situații de abuz, oferindu-le informații, dar și încredere și suport moral, vitale pentru femei abuzate care se simt lipsite de putere și nu știu cum să pună capăt situației în care se află.

Felicia s-a gândit că ar funcționa și la Satu Mare un grup de sprijin pentru femei abuzate. A întrebat pe Facebook câțiva cunoscuți dacă ar vrea să se implice în asta.

La începutul primăverii lui 2018 i-a dat drumul, cu ajutorul unor oameni din comunitate care s-au alăturat ideii: o psihoterapeută, o prietenă dintr-o organizație neguvernamentală – una dintre inițiatoarele campaniei împotriva pedofiliei – și un instructor de arte marțiale.

GRAB înseamnă, de fapt, mai multe forme de ajutor. Este grupul de suport de joi după-amiaza, la care poate veni orice femeie care simte că trece printr-un abuz. Chiar dacă Felicia și colega ei psiholog, Andrea Veres, își propun o temă (de exemplu, „Iubirea de sine”) pentru fiecare întâlnire, e greu și chiar inutil să dezbată un subiect ales, fiindcă femeile vin cu poveștile și cu întrebările lor. Așa că au decis ca grupul să fie locul unde aceste femei să fie ascultate. Pe lângă grupul de joi, mai funcționează un grup de sprijin, care se întâlnește online, și în care terapeuta ajută femeile care nu mai sunt în situații urgente de abuz să lucreze cu traumele lor. Apoi, mai este cursul de auto-apărare – 12 ședințe gratuite de arte marțiale – pentru cele care vor să fie pregătite să intervină în eventuale situații de abuz.

Într-o sală de clasă de la Colegiul Tehnic „Elisa Zamfirescu”, Felicia le vorbește unor liceeni de la clasele de cosmetică, design vestimentar și mecanică auto. Este a 22-a întâlnire din campania „Violența invizibilă”, pe care a inițiat-o la inspectorat anul trecut, ca să explice elevilor și tinerilor din centrele de plasament despre nuanțele violenței în familie. E pregătită de fiecare dată cu o prezentare PowerPoint, filmulețe, întrebări care să provoace dezbateri, iar uneori, la final, le prezintă o invitată surpriză.

Este îmbrăcată într-un tricou fuchsia cu logoul GRAB, pe care-l preferă în astfel de momente în locul costumului bleumarin de polițistă. Le-a spus că, de dimineață, un coleg de la birou i-a zis că el este bancherul familiei, chiar și cardul soției stă la el. I-a întrebat pe copii dacă li se pare un abuz. Unii au tăcut, câțiva au spus „da”, iar alții au spus că dacă soția e de acord cu asta, atunci nu este abuz.

Felicia le explică tipurile de violență împotriva femeilor: fizică sau emoțională în familie/cuplu, economică, spirituală, sexuală sau culturală. Le-a dat exemple din cultura populară de afirmații care produc inegalitate de gen: „femeile nu se pricep la afaceri” sau „femeia trebuie să fie frumoasă, bărbatul un pic mai frumos ca dracu’” și citate ale unor persoane publice cum ar fi cel din 1998 al jurnalistului Cristian Tudor Popescu:

„Femeile, de fapt, nu gândesc. Cu excepţiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaștri, ele mimează gândirea omenească”. Unii dintre liceeni au zâmbit, iar alții au râs.

Le arată statistici ale Agenției Europene pentru Drepturi Fundamentale: în România, 87% din cazurile de violență nu sunt raportate și 30% dintre femei spun că au fost agresate fizic sau sexual după vârsta de 15 ani. Când ajunge la violență sexuală, le pune un filmuleț, făcut de o agenție britanică de poliție, care explică consimțământul sexual comparându-l cu o invitație la ceai. E mai simplu să înțelegi, de exemplu, că dacă inviți pe cineva să bea ceai cu tine și îți spune „da”, dar, între timp, se răzgândește și nu bea, nu trebuie să-l forțezi să bea ceaiul.

Liceenii chicotesc când le spune că a cere iubitului sau iubitei parolele telefonului sau conturilor de social media este semn de abuz. Râde și ea alături de ei, dar apoi e fermă: „Acolo se pun bazele unei relații abuzive”.

Când își pregătește prezentarea pentru liceeni, se gândește că adesea în adolescență confundăm iubirea cu controlul. Până la abuz mai e doar un pas, pentru că „trece iubirea, rămâne controlul. Mi-ar plăcea ca ei să se simtă liberi. Să se iubească suficient de mult încât să nu accepte relații abuzive. Să recunoască abuzul din fașă, nu doar sub forma bătăii sau a violului. Să știe că iubirea adevărată nu se condiționează, nici de sex, nici de consumul de substanțe, nici de izolarea de prieteni ori de familie, nici de banii pe care-i poate oferi partenerul”.

Spre final, Felicia îi întreabă pe liceeni de ce cred ei că victimele nu pleacă dintr-o relație abuzivă.

„Victima greșește?”, continuă ea.

„Cred că da”, răspunde una dintre fete.

„Oare mamele voastre au plecat de la prima palmă? Oare de ce nu e atât de ușor?”

Multe fețe o privesc tăcute. Așa că tot ea le răspunde:

„Pentru că ți-ai construit o familie. Ai o casă, o mașină, multe lucruri care te leagă.”

Le vorbește și despre GRAB, le dă contactele grupului și îi invită dacă ei sau cineva apropiat are nevoie de ajutor. Și, la final, le-o prezintă pe Ghizela, una dintre femeile din grup. A adus-o pentru că povestea ei îi poate învăța pe tineri pe de o parte că violența nu este ceva abstract care li se întâmplă altora și, pe de altă parte, că poți ieși din relații abuzive.

Îmbrăcată în tricou cu logoul GRAB și blugi, Ghizela se așază timid într-un colț al sălii și începe să vorbească. Are 35 de ani și, pe cât e de slabă, pe atât de puternice sunt cuvintele pe care le alege. Are emoții, ca de fiecare dată când își spune povestea unor necunoscuți. Povestește cum soțul o viola adesea și o punea țintă în mijlocul ușii în care înfigea cuțite. Pentru că bărbatul o amenința că, dacă vorbește, îi va ucide părinții, Ghizela a tăcut multă vreme. A prins curaj să iasă din relație abia după ce tatăl ei a murit. A divorțat și la scurtă vreme s-a mutat, împreună cu copilul, din alt județ în Satu Mare, unde a cunoscut un alt bărbat. Au trecut șapte ani de atunci, este căsătorită și are alți trei copii.

Ghizela vrea să vorbească public despre cum a ieșit din relația abuzivă pentru că știe că așa va ajuta și alte femei. „În România sunt multe femei abuzate care preferă să tacă și să nu vorbească, nici după ce s-au despărțit. Și vreau să le dau un impuls să vorbească, să spună, să nu tacă, să caute ajutor, să se destăinuie, să nu măture mizeria sub covor, că până la urmă nu e rușine.”

Felicia spune că puterea Ghizelei e mare lucru. „Un om așa de simplu… și totuși, a reușit să conștientizeze, să neutralizeze răul primit, să-și ierte fostul partener abuziv, să-i vorbească frumos copilului despre tatăl lui.

De fiecare dată când vorbește mai aduce încă un element nou, își mai amintește ceva. Și cu fiecare întâlnire vorbește cu mai multă detașare de suferință și parcă cu mai multă dorință ca experiența ei să fie de ajutor și de nerepetat pentru altele.” Felicia crede că Ghizela este o învingătoare.

De învingătoare ca Ghizela și de persoane-resursă ca Felicia este nevoie ca ALEG să formeze comunități locale de femei care au ieșit din relații abuzive și pot încuraja și alte femei, care stau acum în violență. Camelia Proca, directoarea ALEG, spune că „în România, victimele violenței domestice sunt asociate cu nehotărâre, slăbiciune, cu o serie de trăsături negative. Există o oarecare doză de blamare a victimei, chiar și în rândul femeilor, nu doar în rândul polițiștilor sau altor specialiști. Sunt chiar femei care au trecut prin violență și care totuși judecă aspru alte femei. Aici e o chestiune de teamă de a fi judecată și cred că pe multe le descurajează să apară public.”

ALEG muncește acum să construiască o rețea de grupuri de sprijin cu rol terapeutic, în care femeile care au depășit relații abuzive, cum este Ghizela, să devină persoane-resursă pentru cele aflate încă în procesul de eliberare de violență și efectele ei.

Ar fi ideal ca fiecare oraș să aibă un astfel de grup, dar e nevoie ca oameni din comunitate să-l creeze. În Satu Mare, spune Proca, e o situație ideală fiindcă Felicia l-a creat deja, a găsit un sediu și câțiva profesioniști, care ajută la nevoie. În curând, GRAB va deveni parte din rețeaua locală de grupuri de suport a ALEG. Pe harta rețelei sunt acum active grupuri în Sibiu, Brașov și București, create cu ajutorul altor organizații civice. (Un astfel de grup va exista în curând și în Cluj.)

Proiectul Rețelei învingătoarelor este adaptat după modelul spaniol creat acum 13 ani de activista Ana Bella Estevez, o supraviețuitoare a violenței în familie. După ce și-a părăsit soțul care era cât pe ce să o omoare, femeia și-a rupt certificatul de victimă pe care îl primise de la stat și-n urma căruia primise o indemnizație de 300 de euro, spunându-și că va face ceva ca să arate că astfel de femei nu sunt în niciun caz victime. A creat grupuri de sprijin pentru supraviețuitoare, a vorbit în școli despre puterea femeilor care ies din relații abuzive și a convins companii să angajeze femei supraviețuitoare în joburi part-time, care să le ajute să-și recapete independența. Modelul lui Estevez este aplicat și în Mexic, Canada și SUA, iar ea a devenit bursieră a fundației internaționale Ashoka, care ajută antreprenori sociali să inoveze în domeniile lor.

ALEG a decis să schimbe cuvântul „supraviețuitoare” cu „învingătoare” pentru că, spune Proca, prima variantă te duce cu gândul la dezastre. Femeile care ies din relații abuzive „au o rezistență ieșită din comun, o forță pe care, dacă ele ajung să o folosească nu pentru a răbda, ci pentru a se elibera de violență, și ulterior pentru a ajuta alte femei, poate fi de neînvins”. Proca crede că în România, o țară cu o cultură slab feministă și unde schimbările legislative în zona violenței de familie au fost făcute nu la presiunea societății, ci la presiunea ONG-urilor și a directivelor europene după intrarea în Uniune, e greu ca astfel de inițiative să vină mereu chiar din partea femeilor care au trecut prin violență. De aceea, efortul profesioniștilor ca Felicia e important și ar putea funcționa ca model și în alte orașe.

La GRAB vin săptămânal între patru și șapte femei (În total, anul acesta, 10 femei au trecut pe la grup, iar 35 de fete și femei au urmat cursul gratuit de auto-apărare). Pe grupul de Facebook s-au alăturat 30 de femei. Mai important este ce schimbări a adus grupul în viața unor femei, crede Felicia.

Amalya este o fată transgender de 18 ani, pe care a întâlnit-o într-un liceu. În broșura despre violență pe care Felicia a dat-o adolescenților de la acea clasă, Amalya a găsit un capitol în care se vorbea despre abuzul împotriva persoanelor LGBT. A simțit că Felicia e un om bun, care emana acceptare, așa că a prins curaj și i-a scris în acea seară pe Facebook. I-a povestit despre abuzurile de acasă după ce le-a mărturisit părinților că este transgender. Când a venit la grupul de suport, s-a simțit pentru prima oară acceptată ca fată. I-a adus multă putere să știe că nu e singura cu probleme acasă. În primăvară, cu câteva luni înainte să împlinească 18 ani, s-a mutat de acasă și stă acum într-un apartament închiriat. Își dorește ca după liceu să plece la facultate în Canada, ca să studieze Cibernetica. Ioanei, care locuiește într-o comună de lângă Satu Mare, i-a fost greu să vorbească despre incest prima oară când s-a alăturat fetelor. Pentru ea, grupul a devenit o ancoră. Când fostul prieten a strâns-o de gât acum câteva luni, a știut din prima că trebuie să-l părăsească, pentru că acum știe din discuțiile de joia că după primul incident violent vine și al doilea. Ioana spune că cele mai bune lecții pe care le-a învățat sunt: „nu ești singură”, „caută ajutor”, „pune limite”.

Ghizela și o altă femeie din grup sunt pe cale să revină la școală, ca să-și termine liceul. Decizii ca acestea sunt succese, spune Felicia, care o fac să fie mândră. „Nu ne trebuie succese răsunătoare, daca viața lor o ia pe un făgaș bun și reușesc, explicit sau implicit, să fie modele pentru alte femei, deja e mai mult decât ne-am așteptat să obținem în câteva luni.”

Felicia își dorește ca, în viitor, GRAB să ofere și ateliere de gestionare a furiei, dezvoltare personală sau teatru de improvizație. În octombrie, Felicia vrea să creeze o rețea de suport în licee, prin care să învețe câte o fată din fiecare clasă să recunoască situații de abuz la colegele lor și să devină persoane de legătură pentru GRAB, „fiindcă e clar că noi nu putem fi peste tot”, spune ea, „și că abuzuri vor fi și după plecarea noastră de la liceele prin care trecem. În plus, fetele astea ar putea iniția cu sprijinul nostru proiecte în clase sau școală, în care să aducă în atenția colegilor formele de abuz și modalitățile de «scăpare» din situațiile abuzive”.

Numele femeilor din grupul de sprijin au fost modificate pentru a le proteja, în afară de cel al Ghizelei, care este de câțiva ani în siguranță și își spune public povestea. Femeile și-au dat acordul pentru a fi fotografiate.

---

Acest articol a fost documentat și scris folosind lentila jurnalismului despre soluții. Am sumarizat mai jos care sunt problema și soluțiile și cum te poți implica și tu, dacă vrei să ajuți.

Care e problema?

Femeile care trec prin relații abuzive reușesc cu greu să iasă din ele. Potrivit studiilor, o femeie încearcă să se separe de partenerul agresiv în medie de șapte ori până reușește. Femeile sunt judecate din această cauză nu doar de prieteni sau cunoscuți, ci uneori și de profesioniștii care lucrează în zona violenței domestice. Fenomenul este în continuare un subiect tabu și, pentru că nu se vorbește despre el, nu-l putem preveni și nu putem ajuta prea multe femei.

Care e soluția?

Rețele locale comunitare create în jurul unor femei care au ieșit din relații violente, care să ajute și să încurajeze alte femei să recunoască abuzul, să-l raporteze și să ceară ajutor. Suportul psihologic pentru femei care trec prin experiența de violență este esențial și este o verigă lipsă în sistemul public de ajutor actual.

La modul ideal, ce impact ar avea?

Ana Bella Estevez, cea care a creat acest model, spune că o femeie învingătoare a violenței în familie care decide să vorbească despre cum a reușit poate ajuta alte trei femei să iasă din relații abuzive. Totodată, cu cât mai multe femei recunosc un abuz, cu atât cresc șansele ca violențele să fie raportate și, ideal, pedepsite.

Care sunt limitările ei?

În România suntem obișnuiți să nu vorbim despre ce se întâmplă rău în familie („rufele se spală în familie”), fiind crescuți cu rușine, frică și ideea că suntem judecați de alții. Până acum sunt puține femei care au decis să vorbească public despre violență în familie. Învingătoarele nu pot să se substituie instituțiilor statului, ajutorul sistemului public fiind în continuare elementar pentru a preveni violența asupra femeilor.

Unde pot afla mai multe?

Iată aici descrierea Rețelei învingătoarelor a ALEG, platforma online #Șieureușesc, unde mai multe femei și-au spus povestea în diferite formate (audio, video, scris). Aici găsești pagina de Facebook a GRAB. Iată un reportaj Recorder de la o întâlnire a grupului de suport din Brașov.

Eu ce aș putea să fac?

Dacă vrei să creezi o comunitate de învingătoare în localitatea ta sau să dai o mână de ajutor (inclusiv financiară sau locativă) uneia deja existente în Sibiu, Brașov și București sau celor în lucru, la Satu Mare sau Cluj, le poți scrie celor de la ALEG.

Documentarea acestui text a fost susținută parțial de un grant din partea AVON România, companie care contribuie la lupta împotriva violenței în familie prin finanțări de proiecte dedicate, centre de adăpost și campanii de educare.