Poziția ministrului Petrescu

Trebuia să fie ultima zi a Ioanei Petrescu ca ministru al Finanțelor. Marți seara, pe 16 decembrie 2014, noii membri din cabinetul lui Victor Ponta – al patrulea în mai puțin de trei ani – urmau să depună jurământul la Cotroceni. Ceremonia s‑a amânat însă pentru miercuri dimineața.

În acea după‑amiază, câțiva oameni din echipa de la Finanțe încă se întrebau dacă să mai vină la muncă și a doua zi. Pe holul de la primul etaj, în zona de lifturi de vizavi de biroul ministrului, aparent convertită în spațiu de fumat, așteptam pe o canapea ca Petrescu să iasă dintr‑o întâlnire. Discutam cu consiliera de presă, Mirela Luca, o femeie de 43 de ani care emană calm prin fiecare vorbă și gest. Îmi spunea că ar lucra oricât pentru Petrescu, fără să se uite la ceas, când o tânără într‑o bluză neagră cu buline albe, fără mâneci, cu pantaloni negri și cizme negre până la genunchi, a apărut de după lifturi și s‑a îndreptat spre noi. Poate pentru că era îmbrăcată mai puțin sobru ca de obicei, mi‑au trebuit câteva secunde să o recunosc. Mi‑am dat seama că e Ioana Petrescu abia după ce i‑am auzit vocea ușor pițigăiată și zglobie:

– Fii atentă, că scrie în carnețel, deci e on the record!

Părea binedispusă. S‑a trântit lângă mine pe canapea și a început să facă planuri de mers la film cu oamenii din echipă, ceva cu Moise, de Riddley Scott, nu știa titlul exact, în timp ce din urmă a venit șefa de cabinet, Raluca Tănăsescu, cu care se cunoaște din clasa I. Tănăsescu s‑a așezat pe un fotoliu șubred ce părea că se va prăbuși la prima mișcare bruscă, indiferent de greutatea la care e supus, în timp ce Petrescu vorbea într‑un ritm accelerat, sărind de la o idee la alta.

Îmi luasem ancore vizuale: mărgelele ei albe, cerceii asortați, buzele arcuite, fără ruj, alunița din partea stângă a gâtului, ceasul cu o curea albă de piele, ochii care constatam pentru prima oară că sunt albaștri. Încercam să‑mi dau seama dacă e cu adevărat atât de relaxată pe cât pare, dacă regretă că nu va mai fi ministru, dacă râde cu tot sufletul sau, de fapt, plânge pe interior.

Între timp, angajații veneau cu solicitări. O doamnă a rugat‑o să‑i semneze programul pe decembrie, să nu‑l lase în sarcina viitorului ministru. Petrescu s‑a fâstâcit, a râs, nu i‑a răspuns clar. Un băiat timid i‑a cerut să intervină pe lângă cineva, să rezolve o problemă. S‑a scuzat că nu se ocupă el, dar știa că respectiva persoană n‑ar reacționa bine.

– O să vorbesc mai sus, i‑a spus ministrul, asigurându‑l că împricinatul se va comporta altfel dacă solicitarea vine direct de la șef.

M‑a invitat apoi în birou, gata să răspundă unor întrebări pentru care spunea că fetele de la presă nu‑i pregătiseră „un punctaj”. I‑am zis că vreau să ne mai vedem și după, că ar fi doar un prim interviu.

– Oau! Ar fi una din puținele persoane care mai vrea să ne vedem și dup‑aia, exceptând cele de față, care nu se pun.

– Și jumătate de minister, a adăugat Mirela Luca.

Petrescu n‑a părut consolată.

– Ăla care o să plece!

Am întrebat‑o dacă lucrurile stau chiar așa de rău. S‑a gândit puțin.

– E un pic cam trist. E, om trăi și om vedea.

---

Petrescu a devenit prima femeie ministru de Finanțe din România în martie 2014, la vârsta de 33 de ani. Înainte să preia portofoliul, i‑a fost consilier pentru probleme fiscale lui Ponta timp de șase luni, după ce a hotărât să se întoarcă din Statele Unite, unde a stat 14 ani și a făcut facultatea și doctoratul în economie. Absolventă de Harvard, Petrescu și‑a înghețat postul de asistent la Universitatea Maryland, unde preda din 2010, pentru a reveni în România și a lucra în guvern.

Mulți au primit‑o cu așteptări mari. Tânără, din afara sistemului politic, școlită la o universitate renumită, cu un job bun în SUA, se încadra perfect în profilul tinerilor de care ne rugăm să se întoarcă acasă. A fost surpriza din cabinetul Ponta III, construit după ieșirea liberalilor de la guvernare, „pariul” pe tineri al șefului executivului, după cum a declarat el la Antena 3. Tot atunci, Ponta a admis că Petrescu nu are suficientă experiență, dar a spus că asta înseamnă și că nu are „experiența negativă din structuri birocratice”.

Pentru alții, a fost o propulsare suspectă. Ce i s‑a reproșat cel mai mult a fost lipsa de experiență, prin care unii au înțeles experiență de viață, alții experiență politică sau de lucru într‑o birocrație, alții, abilități de manager, alții experiență practică de România. I s‑a prezis că va fi „carne de tun”.

Deși nu era singurul ministru tânăr din noul cabinet, și‑a atras cele mai multe critici. La audierile din comisii a fost ironizată că folosește cuvinte în limba engleză, că nu știe cât costă o pâine, dar și pentru un articol din Ziarul Financiar care i‑a adus porecla „Miss Usturoi”. Textul a apărut cam la o lună după ce Petrescu i‑a devenit consilier lui Ponta, parte a unei serii prin care voia să popularizeze idei economice. Pornind de la o bătrână pe care a întâlnit‑o la colț de stradă vânzând usturoi, Petrescu a încurajat oamenii să‑și plătească impozitele, pentru ca statul să poată asigura condiții de viață decente celor în vârstă. „Cumpără usturoiul, pentru că ești om! Plătește impozitele, pentru că ești cetățean și ești de două ori om astfel!”, și‑a încheiat Petrescu pledoaria.

Venirea ei la Finanțe i‑a luat prin surprindere și pe politicieni. Ziarul Gândul a citat la acea vreme PSD‑iști care spuneau că e vorba de o improvizație sau de o întoarcere „în epoca lui Bombonel, când Năstase și‑a retras toți miniștrii din Guvern înainte să candideze la prezidențiale” (Ponta urma să candideze în noiembrie și era cotat cu șanse bune, la fel ca Adrian Năstase în 2004). Primarul social‑democrat al Constanței, Radu Mazăre, a spus că nu‑i cunoaște pe noii membri ai guvernului și că le‑a aflat numele la telefon, în timp ce, în tabăra cealaltă, Mihai Răzvan Ungureanu, artizanul guvernului de tineri demis prin moțiune de cenzură în 2012, la nici trei luni de la instalare, a declarat că se așteaptă ca „Petrescu să ridice de două ori vocea ușor în Guvern, șoptind la urechea lui Ponta cam ce ar trebui să se facă și apoi, precum soarta unui ghiocel printre mărăcini politici”, să sfârșească „sufocată de privirile încruntate ale greilor guvernului”.

În timp ce Ponta se declara „uns pe suflet” de lecția de economie pe care Petrescu i‑ar fi dat‑o într‑un seminar, pe când era consilier, fostului ministru de Finanțe PDL, Gheorghe Ialomițeanu, Adriana Săftoiu îi reproșa în Adevărul tonul arțăgos din acea discuție și spunea că toți cei de față au tăcut doar pentru că Petrescu ar fi spus enormități.

Traian Băsescu, inamicul declarat al lui Ponta, a fost printre puținii care i‑au acordat încredere. A spus într‑un interviu că „o să le pună pielea pe băț” angajaților și, deși a subliniat că Petrescu nu condusese vreo instituție până atunci, a adăugat că e un test al cărui rezultat se va afla abia peste trei‑patru luni. La trei luni și jumătate de la acea declarație, Băsescu a făcut publică înregistrarea video de la Cotroceni care a îngenuncheat‑o pe Petrescu.

---

Ioana Maria Petrescu s‑a născut pe 1 iulie 1980 în București. Despre ziua respectivă știe că era extrem de caldă, nu exista aer condiționat, iar mama a născut‑o prin cezariană, după un travaliu de 48 de ore. Când mi‑a spus că a avut „capul prea mare”, s‑a uitat spre consiliera de presă și a râs, sugerând că, dacă ar putea, și‑ar retrage cuvintele. „Din mutra Mirelei, asta a fost too much information.”

E singurul copil al Luminiței și al lui Marin Petrescu, despre care presa a scris că ar fi apropiați ai PSD‑ului sau că tatăl ar fi directorul Oficiului Registrului Național al Informațiilor de Stat, numit pe vremea lui Adrian Năstase (în realitate, directorul ORNISS e Marius Petrescu). Ioana spune că părinții n‑au nicio legătură cu politica, că‑s foști ingineri cercetători care, la 65, respectiv 68 de ani, sunt acum la pensie. Încearcă să‑i țină departe de presă și nu a acceptat sub nicio formă să le iau un interviu.

Știe că părinții au stabilit că dacă ar fi fost băiat ar fi chemat‑o Horia, iar dacă era fată, Ioana. E Maria după al doilea nume al mamei, al bunicii și al nașei. „Pe toată lumea o cheamă Maria la noi în familie.” Toată lumea a strigat‑o însă Ioana. Și în SUA a insistat să i se spună așa. Prima ei amintire e de la trei ani, din Turda, unde copilărise mama. Pe vremea aceea aveau o Dacie, iar Petrescu își amintește că, îmbrăcată într‑o rochie albă, a luat un scaun cât ea de mare, l‑a tras în fața mașinii, s‑a așezat pe el, iar părinții i‑au făcut poză. Spune că a crescut‑o bunica, pentru care nu exista ceva mai important decât educația, având în vedere că fusese nevoită să renunțe la școală în clasa a IV‑a, când a fost trimisă să muncească.

Și părinții au încurajat‑o, pe fondul frustrării că n‑au putut face doctorate în comunism pentru că nu aveau „dosar politic”.

A fost întotdeauna bună la matematică și a participat la olimpiade, dar a pasionat‑o economia, pentru că e mai aplicată, cu implicații mai clare în viața reală. A învățat cu ușurință limbi străine – engleză, italiană, germană și puțină spaniolă și japoneză. În liceu a mers la o clasă de real de la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București. O colegă își amintește că nu era genul care să chiulească de la ore, să iasă la biliard. Era foarte serioasă, inteligentă și introvertită. Diriginte i‑a fost un profesor de matematică, care locuia vizavi de liceu și care le dăduse elevilor cheia de la casă, să împrumute cărți din bibliotecă. El i‑a trezit dorința să studieze în afară, pentru că invita din când în când foști elevi la clasă, unii dintre ei studenți la Harvard.

Petrescu spune că a vrut să plece pentru că era ceva inedit și simțea că nu se putea realiza în România. A aplicat la multe universități, a dat teste în Bulgaria și a trimis documentele de înscriere prin poștă. A ales SUA pentru că avea nevoie de bursă integrală, iar în Marea Britanie puține universități o ofereau. Părinții au susținut‑o, deși nu „le‑a picat bine” că pleacă. „Le‑a fost destul de greu”, mi‑a spus. „Pe urmă și‑au dat seama că era mult mai bine și voiau să rămân acolo.”

A fost acceptată, în 1999, la Colegiul Wellesley, în Massachusetts. A fost fascinată de numărul mare de opțiuni, iar când i s‑a pus în față catalogul de cursuri, s‑a simțit ca într‑un magazin de bomboane. A ales, printre altele, cursuri despre filmele japoneze, religii din Africa, teatru grec, sculptură italiană. A trebuit să învețe repede să se descurce singură și să se adapteze la un mod de predare diferit. „Ţi se cerea să scrii, dar să scrii cumva părerea ta, deci nu să regurgitezi niște fapte.”

Și‑a luat slujbe în campus: i‑a ajutat pe studenții care aveau probleme la matematică, a predat italiană și a lucrat la biroul care strângea donații pentru colegiu. O colegă își amintește că era foarte activă în organizația studenților străini și avea mulți prieteni, pentru că era întotdeauna veselă și plină de energie. Nu a văzut‑o niciodată lipsind de la cursuri.

Întrebându‑se ce să facă mai departe, i‑a cerut sfatul mamei, care i‑a răspuns fără ezitare: „Te duci cât de mult te plătesc ăștia să faci studii, atât te duci!”. A aplicat la doctorat la Harvard, unde s‑a specializat pe finanțe publice și economia securității naționale, un domeniu nou la acea vreme, instituit de Martin Feldstein, unul dintre cei mai influenți economiști americani, care i‑a fost și coordonator de lucrare. Spune că i‑a fost greu între colegi extrem de inteligenți și de ambițioși. „Gluma era că tot timpul la Harvard te simți ca un tâmpit pentru că toată lumea e mai inteligentă decât tine. Cumva întotdeauna ai la ce aspira mult mai sus.”

Câțiva colegi se raportau la fel la ea. Spun că era o studentă foarte deșteaptă și motivată, tot timpul dispusă să discute ideile de la cursuri și să le explice celorlalți. O descriu drept amabilă și generoasă și zic că vorbea des de România și despre posibilitatea de a se întoarce acasă. „Din tot ce știu despre ea, e un economist excelent”, spune unul dintre profesorii ei, Gregory Mankiw. Unui alt profesor, David Johnson, pentru care Petrescu a ținut niște cursuri de economie, i s‑a părut dedicată și profesionistă.

După Harvard, Petrescu a făcut un postdoctorat la American Enterprise Institute, un grup de reflecție conservator din Washington, DC. Avea biroul vizavi de cel al fostului vicepreședinte Dick Cheney și i‑a plăcut să asiste la dezbaterile de acolo. Peste doi ani, când i s‑a încheiat programul, a candidat pentru un post de asistent la Universitatea Maryland. E mândră că l‑a câștigat într‑o perioadă de recesiune, în care mulți studenți erau disperați să‑și găsească de lucru și concurau câte 500‑1.000 pentru un loc. A predat cursuri despre economii în dezvoltare și în tranziție, despre analiză microeconomică și aplicarea ei în politici publice (vizând, de exemplu, evaziunea fiscală).

Crede că a reușit să răzbească pentru că e muncitoare și nu se lasă păgubașă. „Sunt sigură că am făcut mai bine decât mulți mai inteligenți decât mine la Harvard, dar care poate nu erau atât de consecvenți. Dom’le, greșești o dată, de două ori, de 10 ori, de 50 de ori, te dai cu capul de toți pereții, dar termini ce ai de făcut.”

---

Ca să intri în biroul ministrului de Finanțe, treci printr‑o cameră cu mochetă verde și tapet cu model auriu. Pe o masă de sticlă sunt câteva ziare împăturite, unul peste altul. Lângă ea, fotolii negre de piele. În colț e un televizor cu tub pe care rulează un post de știri fără sonor. Biroul e o încăpere lungă, cu lambriuri maro și obiectele rânduite de‑a lungul pereților. În stânga e o masă de lemn, cu scaune de‑o parte și de alta, la care Petrescu obișnuia să‑și primească invitații. În spatele ei, un televizor LCD. De partea cealaltă, fotolii deschise la culoare și o masă măruntă cu un buchet de flori de rămas bun. În colț, biroul propriu‑zis al ministrului, cu steagul României în spate și un tablou de Nicolae Grigorescu deasupra. Printre jaluzelele de la ferestrele mari, Palatul Parlamentului se revarsă în încăpere.

Când m‑a primit la ea, Petrescu s‑a așezat, cu fața spre geam, la masa de lemn pe care erau câteva foi, pixuri, un set de chei, o banană. Și‑a pus pe masă telefonul, un iPhone cu carcasă roz. Vizavi de ea stăteau consiliera de presă și șefa de cabinet. (Toate întâlnirile pe care le‑am avut cu Petrescu au fost mediate; a fost mereu însoțită măcar de o consilieră de imagine, chiar și după ce nu a mai fost ministru.) Am întrebat‑o cum a decis să vină înapoi în România.

A început povestea de la întâlnirea cu Ponta, în februarie 2012. Ponta, care pe‑atunci nu era încă prim-ministru, a făcut o vizită la Washington și a avut în program o întâlnire cu experți de la American Enterprise Institute. Petrescu nu mai lucra acolo, dar o rugase să vină fostul șef, cel care i‑a dat prima slujbă și pe care spune că îl respectă foarte mult. („Dacă el a insistat, m‑am dus.”) Spune că discuția cu Ponta a fost constructivă. El a zis ce ar vrea să facă, ce probleme sunt și a cerut opinii.

„I‑am zis mai multe chestii. Că‑ți place, că nu‑ți place, cam ăsta‑i adevărul… cu subtilitatea mea binecunoscută.”

Râde, iar șefa de cabinet completează că e „mirifică”, sugerând că Petrescu nu e subtilă deloc.

La sfârșitul întâlnirii, Ponta i‑a propus să lucreze pentru el. (Deși inițial mi‑a transmis că e de acord să povestească despre Petrescu pe e‑mail, Ponta nu a mai răspuns la întrebări.) Oferta a venit din senin și Petrescu a refuzat‑o. Avea postul la universitate, îi era bine. După trei săptămâni, a convins‑o totuși să vină în România să mai stea de vorbă. I‑a plătit biletul de avion.

De‑atunci, au rămas în legătură pe e‑mail. Ori îi semnala ea anumite lucruri legate de finanțe (n‑a precizat ce anume), ori îi scria el să‑i ceară sfatul. Spune că s‑a implicat pentru că a vrut să fie de ajutor și nu e genul care să critice de pe margine. „Era interesant. Câteodată mergea, vedeai că se schimbă ceva, câteodată era prea târziu.”

Au continuat așa cam un an și jumătate. Inițial, nici nu se gândea să lase slujba din SUA, dar între timp a ajuns la concluzia că avea un impact prea mic în România, pentru că‑i lipseau toate datele. Și‑a dat seama că teoria spune ceva, dar nu poate fi aplicată neapărat în realitate, inclusiv pentru că există „constrângeri politice”. În vara lui 2013, după ce a aflat de la universitate că poate să‑și înghețe postul, a venit din nou în țară, iar Ponta i‑a oferit funcția de consilier. Și‑a vândut mobila din apartamentul închiriat în SUA, după ce a calculat că depozitarea ei pe o perioadă îndelungată ar costa‑o mai mult decât valora. S‑a gândit că o să stea cam un an în România, dar a luat în calcul și o perioadă mai lungă.

Când și‑a căutat apartament în București, a fost surprinsă că lumea nu voia să înregistreze contractul de închiriere la Fisc. După vreo săptămână‑două, a găsit pe cineva dispus să declare toată suma. Au împărțit impozitul, dar spune că n‑a avut o problemă cu asta, pentru că e legal. Nu menționează șocuri culturale în afara unor discuții filozofice pe care nu crede că le‑ar fi purtat în SUA.

Postul de consilier nu l‑a acceptat cu o țintă anume în minte sau cu un plan pus la punct, ci cu ideea că ar putea ajuta cumva. I‑a plăcut, pentru că nu‑i spunea nimeni ce să facă – identifica probleme și încerca să le rezolve. „Dacă vedeai o problemă, găseai o soluție și ajungeai la premier cu ea și te auzea, atunci se rezolva. Era o chestie neașteptat de bună.”

Și‑a organizat întâlniri cu mediul de afaceri, de unde a cules propuneri legate de taxa pe valoare adăugată, cum ar fi schimbarea sistemului de TVA la încasare, care era obligatoriu („o mare prostie”) și de la începutul lui 2014 a devenit opțional. A sugerat și limitarea plăților în numerar pe care le pot face firmele, pentru a reduce evaziunea fiscală (plățile prin bănci sunt mai ușor de urmărit), idee pe care a transformat‑o ulterior, când a devenit ministru, în proiect de lege și care este dezbătută acum de Parlament.

Propunerea să fie ministru de Finanțe, jumătate de an mai târziu, a venit tot din senin. Intervieva candidați cu care să lucreze într‑un program cu Banca Mondială, când consiliera lui Ponta a chemat‑o la premier. „Foarte secret totul, ca să nu se știe cu cine a vorbit și când a vorbit.” Nu a avut mult timp de gândire. A dat răspunsul cam într‑un minut și jumătate și spune că nu‑i pare rău.

„Și dacă stăteam să mă mai gândesc, cred că asta aș fi zis. O astfel de propunere nu ți se oferă de multe ori în viață. Dacă vrei să ai posibilitatea să faci ceva și dai cu piciorul la o astfel de propunere, atunci înseamnă că poate nu vrei să faci ceva.”

Dacă n‑ar fi acceptat, crede că ar fi regretat ulterior.

„Nu e singura dată în viață când anumite lucruri vin poate nu neapărat la vârsta sau în timpul în care ai vrea ele să vină. Nu poți să zici: E, lasă, dar dacă‑mi mai propui tu în vreo 10‑15 ani, las’ c‑o să zic eu da, că de fapt nu știi dacă acest lucru se mai întâmplă. Dacă vrei să faci ceva și ți se oferă o astfel de oportunitate, cred că trebuie s‑o iei.”

---

Ca ministru, Petrescu a ieșit în evidență în special prin gafele de comunicare. Presa i‑a taxat cu aviditate repetițiile ca „grup de lucru care lucrează”, „acciza calculată luând în calcul”, angajatorul „să angajeze mai mulți angajați”, folosirea cuvintelor în engleză, bâlbele și lipsa de dicție (într‑o conferință s‑a chinuit să pronunțe „eficientiza”). Pe net, oamenii s‑au dezlănțuit. Au făcut‑o „incompetentă”, „proastă”, „praf”, „retardată”, „tuta secolului”, „tuta supremă”. Dacă îi cauți numele pe Google, unul dintre rezultatele sugerate e „Ioana Petrescu proastă”.

Vocea ascuțită a făcut‑o uneori să pară nesigură. Pusă în defensivă, încerca să contracareze, dar, plusând, părea că se răstește. La pupitru arăta uneori ca o elevă care și‑a făcut temele zi de zi și, scoasă la tablă, nu înțelege de ce profesorul nu‑i dă nota 10.

A spus că nu e treaba guvernului să creeze slujbe, că proiectul de cod fiscal e în dezbatere publică, deși nu era pe site‑ul Ministerului, a dat de înțeles că fără acciza suplimentară de șapte eurocenți pe care urma să o introducă la combustibil nu s‑ar putea plăti pensii și salarii, fiind contrazisă ulterior de alți membri din Guvern. S‑a încurcat în cifre sau nu le‑a știut. Vorbind de reducerea TVA la pâine a spus că „e îmbucurător că oamenii mănâncă pâine și foarte mulți oameni săraci consumă acest aliment”. Când Ponta a ținut un discurs la Adunarea Generală ONU de la New York, a fost surprinsă de camere făcând poze cu telefonul mobil în sală, în timp ce, lângă ea, alte oficialități române păreau să asculte discursul cu seriozitate.

Ponta s‑a văzut nevoit de mai multe ori să‑i sară în apărare. La câteva conferințe de presă, când vedea că jurnaliștii o pun în încurcătură, întreba dacă vor să‑l audă și pe el vorbind, că altfel pleacă și îi lasă s‑o „chinuiască”. La un moment dat, a spus că n‑are cum să explice ea „în cuvinte foarte simple lucruri complicate”: „Încearcă și ea, săraca! Ce să facem, eu sunt traducătorul.”

Petrescu a evitat să răspundă unor întrebări ale jurnaliștilor și a lăsat impresia că fuge de ei. Într‑o conferință, după ce Ponta a spus că o lasă să explice o măsură, s‑a retras spre ieșire odată cu el, în ciuda vociferărilor presei. Ce‑i drept, premierul îi făcuse semn că poate să plece.

Consiliera ei actuală de imagine, Mălina Gonț, care are 29 de ani și a lucrat anterior în televiziune, spune că Petrescu avea trac de cameră și că n‑a înțeles mult timp de ce jurnaliștii sunt „așa de răi”. Din câte știe, problemele de comunicare au venit pe fond de oboseală acută, de lucru foarte mult, de ieșiri publice „care nu aveau neapărat o fundamentare foarte mare în spate, pentru că s‑a dorit întâi promovarea unor lucruri și abia apoi stabilirea lor în detaliu”.

Petrescu evită să discute deschis despre acest subiect. În general, nu crede că a greșit. I se par ridicole criticile legate de cum s‑a îmbrăcat la parada de Ziua Națională, spre exemplu, când, într‑o mare de oficialități – bărbați în negru, mai exact –, s‑a afișat într‑un palton vernil, cu o căciulă albă pe cap, care îi dădea un aer copilăresc. Spune că nu poartă căciulă de obicei, dar atunci ningea și temperatura era pe minus, așa că nu voia să‑i „înghețe toate cele”. Nu înțelege de ce‑ar fi trebuit să fie în negru, având în vedere că era un moment festiv, nu o înmormântare.

Petrescu e totuși atentă la aparențe. E pasionată de pantofi, în special de cei cu tocuri de 10 centimetri. Deși are 1,73 m, îi preferă pentru că o fac mai înaltă și decât mulți bărbați, ceea ce crede că îi dă un avantaj psihologic. Ţine atât de mult la pantofi încât, la venirea în România, nu și i‑a trimis ca pe celelalte lucruri, prin poștă, ci i‑a îngrămădit într‑o valiză pe care a luat‑o cu ea în avion. A adus doar perechile pe care le iubește; restul o așteaptă în biroul din SUA, pe lângă haine, cărți și DVD‑uri, în total vreo 25 de cutii. E atentă și la siluetă. Bea Cola Zero, iar când am întrebat‑o cum a schimbat‑o funcția de ministru, s‑a ridicat și a tras de pantaloni. „Dom’le, am slăbit mult. Nu, pe bune, ăștia uită‑te cum stau… Erau foarte ficși. Dieta MFP (Ministerul Finanțelor Publice)! O recomand, funcționează.”

Înțelege că partea de comunicare e importantă, dar spune că a reprezentat doar 1% din munca de ministru. Când vorbește de comunicare, în general se referă la anunțarea unor măsuri către populație sau acordarea unor interviuri jurnaliștilor, nu la cum arată sau cum vorbește. Nu pare să fi fost foarte preocupată de cum e percepută. (La o întâlnire cu membri ai comunității de români din SUA a mers relaxată, cu punga de cumpărături după ea.) Ţine însă cont de sfaturi și vrea să învețe, că‑i vorba de cum e bine să stea în fața camerei sau ce nu trebuie să zică în discuții oficiale. Umblă constant cu un carnețel verde în care ia notițe.

În conversațiile cu cei din cabinet, când povestește ceva ce o surprinde scapă câte un „Jesus!”, care sună a „giiizăs”, cu lungimea „i”‑ului proporțională cu mirarea. Cineva care a interacționat cu ea cât era ministru mi‑a spus că i s‑a părut „la faza descoperirii de paradoxuri”, nu la cea a „construcției de rutină”. Nu vrea să spună lucruri de care nu e sigură sau în care nu crede. A refuzat mesaje pregătite de biroul de presă pentru că i se părea că nu i se potrivesc.

Crede că a fost atât de criticată, în general, și pentru că e femeie și tânără, că proiecte ale unui bărbat mai în vârstă n‑ar fi fost catalogate drept idei „de gâgă”, cum i s‑a întâmplat ei. Pe de altă parte, s‑a așteptat ca oamenii să stea cu lupa pe ea. Știe că unii abia așteaptă să zică: „Ei, s‑a dus la Harvard! S‑a dus pe dracu’, că‑i mai proastă decât mine”.

---

Când e criticată sau trebuie să ia o decizie, Petrescu vrea argumente. Dacă argumentele pro și contra cântăresc egal, merge pe instinct. Poate fi impulsivă. În momente de criză, câteodată se enervează și spune „Aoleu! Aoleu! Iarăși, uite ce se‑ntâmplă!”. Alte dăți e calmă: „Hai, lasă, c‑o rezolvăm”. Colegi din cabinetul de la Finanțe spun că se încăpățâna să schimbe lucrurile în bine și că se dăruia cu totul.

Vorbește despre măsurile în care a investit timp și energie ca o mamă despre copiii ei: reducerea contribuțiilor sociale cu 5%, eliminarea impozitului pe profitul reinvestit și a 92 de taxe (multe aparținând altor ministere), „spațiul virtual privat”, prin care oricine își poate face cont pe site‑ul administrației financiare pentru a afla dacă are datorii și returnarea către transportatori a patru eurocenți din acciza suplimentară la combustibil. „Nu știu cum o fi să naști, dar nu poa’ să fie mai greu decât rambursarea asta de acciză!”, mi‑a spus. „Trebuie o întreagă echipă, muncă de convingere, negocieri și să insiști și să insiști.” O bucură și că a reușit să păstreze acordul de împrumut cu Fondul Monetar Internațional, despre care spune că au fost multe momente în care nu știa dacă va mai exista.

Ce nu i‑a ieșit, și o zice fără nicio secundă de ezitare, sunt noile coduri fiscale, care ar trebui să modernizeze sistemul actual. („Plâng pe mormântul lor.”) A scris noi proiecte de lege în acest sens, pe care le‑a pus în dezbatere la sfârșit de iunie, așa cum i‑a promis premierului, deși spune că el n‑a crezut că o să reușească în termen. Adaugă că au fost „îngropate” în două săptămâni. „Atâta muncă enormă, țuști, omorâtă!” Ponta i‑a cerut să le retragă de pe site după critici legate de impozite suplimentare pe clădiri și mașini.

Dacă a fost sau nu un ministru bun nu pare să existe un consens în rândul celor care i‑au analizat activitatea sau au interacționat cu ea. Unii analiști spun că a promovat măsuri și bune și rele, alții, că a eșuat. Printre proiectele cu impact pozitiv ar fi crearea spațiului virtual privat, care este un început de modernizare a administrației fiscale, și reducerile de taxe, pentru care oameni de afaceri au considerat‑o, la un moment dat, cel mai performant ministru din cabinetul Ponta III. Printre cele negative sunt taxa pe construcții speciale, acciza suplimentară la carburanți și prezentarea târzie a bugetului pe 2015. Eșecurile sunt puse de analiști pe seama lipsei de experiență practică a lui Petrescu și de voință politică la nivelul guvernului.

Mai mulți oameni care au întâlnit‑o ca ministru spun că li s‑a părut bine pregătită teoretic, dar imatură. O descriu drept „un copil bun”, care‑și făcea temele conștiincios înainte de discuții și se implica în ele („comunică mai bine dacă nu e o cameră de luat vederi”). Sindicaliștii care îi reprezintă pe funcționarii publici spun că o interesau problemele angajaților și nu a aprobat mutarea sediului ANAF după ce a vizitat noua clădire și a constatat că nu sunt condiții bune de lucru. Se plâng totuși că a păstrat modul împământenit de a dezbate proiecte mai mult de fațadă. Marius Nistor, liderul Federației Sindicatelor din Educație „Spiru Haret”, care a purtat negocieri „cu asperități” cu Petrescu, spune că în cele din urmă a avut cu cine să discute. „M‑am săturat de miniștri de Finanțe hârșiți în politica dâmbovițeană. O prefer pe doamna Petrescu.” (Când am întrebat‑o ce abilitate a câștigat ca ministru, a zis „negociere cu sindicatele”.)

Impresia generală pe care a lăsat‑o e că se străduia să facă lucruri și muncea fără probleme până târziu în noapte, poate chiar încerca să facă mai multe decât putea duce. Era directă în discuții și părea să spună ce crede, lucru pe care unii l‑au apreciat. E unul dintre motivele pentru care președintele Consiliului de Afaceri Româno‑American, Eric Stewart, care reprezintă firme din SUA ce investesc în România, a descris‑o drept foarte „americană” și dornică de a găsi soluții. Altora li s‑a părut că ignora codul de conduită din întâlnirile oficiale, motiv pentru care o persoană care i‑a stat în preajmă la unele discuții (și care a dorit să rămână anonimă) a spus despre ea că e „o companie agreabilă pentru ieșit la cafea”, dar că, în context oficial, „nu inspiră aceeași atracție”.

Cineva din mediul de afaceri care a interacționat cu ea de mai multe ori, dar n‑a vrut să fie identificat, spune că Petrescu avea intenții bune, dar a ajuns prea devreme ministru. „Dacă va avea răbdare să acumuleze experiență, probabil va fi un ministru foarte bun a doua oară.” Când am întrebat dacă a greșit acceptând postul, omul a oftat. „E‑o greșeală pe care în locul ei o făceam cu toții. Probabil că la 34 de ani o făceam cu multă poftă și eu.”

Petrescu spune că i‑a fost cel mai greu să facă lucrurile pe care le credea corecte, să ia cele mai bune decizii, fără să‑și facă prea mulți dușmani, navigând printr‑o zonă în care nu avea „greutate politică”. „Trebuie să ai foarte mult curaj să spui nu la niște lucruri și da la altele și să împingi un proiect pe care vrei să‑l faci.”

S‑a lovit de birocrație, de teancuri zilnice de documente pe care trebuia să le semneze, „unul mai creti… mai puțin interesant decât altul”. Dă exemplul unui act prin care a trebuit să transfere din domeniul public al statului în domeniul privat al statului armăsari pentru împerechere, armăsari care mai târziu au fost întorși în domeniul public „din motiv de uzură”. Documentele menționau doar „bunuri mobile” și, cercetând, cei din cabinet au constatat că erau, de fapt, cai. Spune că s‑a străduit să analizeze toate hârtiile pe care le avea de semnat, dar că i s‑a părut timp prețios pierdut. „Chestia cu citește atent tot ce semnezi, poa’ să spună doar cineva care n‑a fost ministru.”

Constant a trebuit să găsească soluții la probleme care stăteau să explodeze și a simțit că nu are timp să gândească pe termen lung decât în weekend. Recunoaște că munca de ministru a fost o provocare, dar nu crede că a făcut greșeli mari.

„Altfel cum te dezvolți? Cum crești, dacă tot timpul faci niște lucruri cu care ești deja obișnuit și le poți face față din prima? Ca atunci când te duci la sală și tragi la fiare, vezi că te dor mușchii, ți se întind, ți se dezvoltă, dar, dacă nu simți chestia asta, înseamnă că nu‑i dezvolți, faci ceva cu care corpul e deja obișnuit.”

---

Momentul care i‑a marcat cel mai mult imaginea a fost înregistrarea de la Cotroceni făcută publică de președintele Băsescu în vara lui 2014, în care ea, alături de Ponta, încearcă să justifice scăderea CAS‑ului cu 5%. A fost un cutremur atât de mare încât, prezentând realizările din prima parte a mandatului, șefa ei de cabinet, Raluca Tănăsescu, spune: „Dup‑aia a venit Cotroceniul și s‑a dus dracu’ totul!”.
Era o măsură despre care se discuta de multă vreme, dorită de mediul de afaceri și promovată în special de partidele de dreapta. Cu câteva luni înainte de prezidențiale, a fost interpretată însă inevitabil în cheie electorală. Nici companiile n‑au susținut‑o deschis în acea perioadă, de teamă că o reducere a taxei ar putea fi urmată, după alegeri, de alte poveri fiscale.

E ceea ce a reproșat și Băsescu, care în imaginile de la Cotroceni întreabă, ca un diriginte hotărât să dea o notă mică la purtare, cum va fi acoperit deficitul cauzat de reducerea taxei. În fața lui, pe post de elevi care nu cred c‑au greșit cu ceva, stau Petrescu și Ponta. Ea are în brațe un iPad, peste care scoate din geantă niște foi, pe care le ține apoi ca într‑o îmbrățișare. Din felul în care se uită din când în când la Ponta și zâmbește sau își mușcă buza de jos, pare să se simtă într‑o repetiție a unui spectacol de teatru.

Prima oară când președintele i se adresează direct, menționând niște cifre, Petrescu dă ochii peste cap.
– Domnule președinte, în primul rând măsura CAS este o măsură extraordinar de bună și pentru mediul de afaceri, dar și pentru angajatori. O susțin din totul sufletul, mai ales că acum a trecut și prin Parlament.
Băsescu se aude chicotind. Urmează un dialog în care, după ce Ponta îi face semn lui Petrescu că nu e cazul să intre în joc, președintele se arată dezamăgit de „declarații” și „lozinci”.
– Roubini e economist de Harvard, mă așteptam la argumente de genul lui.

Timp de aproape un sfert de oră, Băsescu o chestionează pe Petrescu, care îi răspunde cu generalități și nu‑i oferă datele cerute, în timp ce Ponta ascultă sprijinit în cot sau cu ochii în tavan. Imaginile au fost tocate mult timp. Petrescu a fost criticată pentru „prestația penibilă”. A ajuns subiect de timesnewroman.ro și a fost ironizată și de Elena Băsescu că „habar nu are de economie sau de finanțe”. Cristian Tudor Popescu a comparat momentul cu un „dublu viol”. Alții au scris că Petrescu a făcut de fapt „Școala de Corecție Harvard”, că ar fi „capra noastră ispășitoare” și că, alături de Ponta, a jucat în Tăcerea mieilor. A fost certată că și‑a ținut geanta pe jos, lângă scaun, și că a purtat pantofi animal print, care ar fi costat 500 de euro. Pe net au apărut imagini cu ea și Ponta privind în sus pe care scria „privește cerul…” și GIF‑uri cu Ponta făcându‑i semn să nu se bage și mesajul „Să‑i arăt și notele mele de la BAC?”, „Nu… BAC-ul nu contează.”

Tot președintele a fost mai îngăduitor cu ea. Într‑un interviu din acea vreme, Băsescu a spus că și‑a dat seama din discuție că Petrescu are o pregătire teoretică temeinică. „Marea problemă a dânsei este lipsa de practică. A venit prea repede direct în funcția de ministru fără să fi administrat o companie întâi.” Băsescu a spus că nu crede c‑ar trebui schimbată din funcție și a dat de înțeles că lupta lui a fost cu Ponta de fapt. „Ea a fost un om folosit de premier și aruncată în gura lupului.”

Petrescu spune că nu a vrut să se bage într‑o dispută „între două personaje foarte importante care și‑au ales cumva CAS‑ul să fie acea luptă politică”. „Nici unul, nici altul nu credea că e o măsură proastă. Acolo era doar un show politic.”

Crede că președintele a greșit făcând publică discuția fără acordul celorlalți, că dacă s‑ar fi întâmplat în SUA ar fi declanșat un scandal imens. Spune că n‑a zis nicio prostie și că nu era la un seminar la ASE ca să explice despre CAS. Pe de altă parte, încă i se pare o luptă absurdă, iar când spune asta pare să se raporteze la sistemul politic american, unde diferențele de ideologie între partide sunt mai clare. „Nu s‑a dus premierul acolo să explice de ce e bine să crească salariile, că atunci aș fi înțeles. S‑a dus să explice de ce o măsură de dreapta e bună unui președinte care vine dintr‑un partid de dreapta.”

I se pare hilar că episodul a fost tocat timp de două săptămâni și că abordarea a fost că „proasta de la Harvard nu știe ce vorbește”. În același timp, a fost marcată de efectele asupra celor din jur, oameni din minister cărora li s‑a făcut rău, o colegă de la presă care a ajuns la spital și nu mai lucrează acum în instituție, părinții cât pe ce să facă atac de cord, pe care i‑a rugat apoi să renunțe la cablul TV, dar nu a reușit să‑i convingă.

Șefa ei de cabinet spune că s‑a tras concluzia că Petrescu e proastă pentru că n‑a zis nimic, deși erau alte explicații. „E o chestie de finețe a jocului politic intern, care n‑ar trebui să apară. Tocmai de aia acele înregistrări nu se dau.”

Petrescu spune că a trecut ușor peste moment, că mai greu a fost să‑și apere proiectul privind reducerea CAS, care a fost cât pe ce să nu mai fie pus în practică. „Atât de mult era presiunea negativă pe acest CAS încât, pe bună dreptate, oameni politici nu voiau să și‑l mai însușească.” O deranjează că, inclusiv la final de mandat, tot despre episodul Cotroceni se vorbea. În cele din urmă spune însă că o „doare profund undeva”.

„Nu candidez la ceva, mi‑am făcut treaba, chestia asta a fost o chestie minusculă, care clar n‑a fost comunicată cum trebuie, a fost răstălmăcită. Ceea ce‑am făcut va rămâne.”

---

Peste câteva luni, la 1 octombrie, reducerea CAS a devenit realitate. În noiembrie, Victor Ponta a pierdut însă alegerile, într‑un vot de blam care a arătat că premierul a reușit să se facă antipatic unei părți importante a populației. Petrescu i‑a fost loială până la capăt, deși măsurile pe care le‑a promovat au fost mai degrabă de dreapta. (L‑a susținut și în campanie, chiar dacă luptele politice o făceau să spună de multe ori „nu știu” în interviuri.)
În tăvălugul politic care a urmat, Petrescu a fost remaniată.

S‑a întors pe postul de consilier, unde acum supervizează un program cu Banca Mondială care urmărește reformarea administrației publice. Programul a început anul trecut, iar Petrescu urma să‑l coordoneze înainte să fie numită ministru. Conduce o echipă de două persoane, dintre care una îi este consilieră de imagine.

Are postul înghețat la Maryland până în septembrie. Dacă mai vrea, poate prelungi perioada cu maxim un an. Consiliera ei Mălina Gonț spune că are senzația că Petrescu ar putea pleca oricând din țară, dar crede că va rămâne pentru a duce la capăt programul cu Banca Mondială. Gonț mai spune că anul acesta Petrescu a primit o ofertă bună de lucru în afara României, care i‑ar fi adus „bani, faimă și recunoaștere internațională”, pe care a refuzat‑o însă.

Petrescu nu vrea să dea indicii privind ce va face mai departe. În ciuda unor aparente deschideri pe parcursul interacțiunii noastre, a rămas rezervată. Nu m‑a lăsat să mă apropii, să înțeleg cine e dincolo de birou.

La un moment dat m‑a întrebat pe e‑mail dacă pot să termin articolul fără să ne mai întâlnim. A fost de acord apoi să‑mi mai răspundă la niște întrebări pe net, dar, când i‑am scris, n‑a mai dat niciun semn. Îmi imaginez că reacționează la insistențele mele cum a făcut când, în timp ce‑i luam un interviu, o altă jurnalistă i‑a trimis mesaje pe telefon și a izbucnit către consilieră: „Ce Dumnezeu mă tot întreabă? Scuze, tot presa. Deci tot de‑ai tăi”.

Ultima oară când ne‑am văzut, a acceptat să discutăm puțin off the record. Printre altele, mi‑a spus că părinții o încurajează să plece din țară. (În cele din urmă, a zis că pot să menționez asta în articol.) Mi‑a povestit că, recent, în timpul unei vizite în Londra, și‑a sunat tatăl să‑i spună că vremea e frumoasă și întâlnirile au mers bine, iar el a întrebat‑o dacă asta înseamnă că va rămâne acolo.

În ultimele luni am cunoscut mai mulți tineri care au studiat în străinătate și se gândesc să se întoarcă acasă, în special cei din SUA, unde există o cultură care te îndeamnă să faci voluntariat și să îți folosești experiența în scop util. Sunt tineri profesioniști care nu se desprind de România, care au trăit ultimii ani de frământări politice și sociale mai puternic poate decât unii dintre cei care au rămas în țară. Sunt oameni pe la 30 de ani, care vor să se implice, inclusiv în politică, care simt că e datoria lor să pună osul la treabă, dar încă mai caută sau se tem că vor da cu piciorul unor oportunități personale din afara țării. Toți au urmărit cu maximă atenție traseul lui Petrescu la întoarcerea în București.

Mulți empatizează cu ea. Înțeleg șocul cultural, cum e să fii aruncat într‑un mediu pe care nu‑l înțelegi. Unii cred că a fost folosită de Ponta pentru a obține capital de imagine. O critică pentru că n‑ar avea calități de lider și de comunicare, că a acceptat un portofoliu mai mare decât putea duce, lucruri care i‑ar fi creat o imagine negativă pe care o văd resfrângându‑se și asupra lor.

Unii spun că e curajoasă c‑a rezistat tuturor atacurilor și cred că a rămas doar ca să‑și termine proiectele sau să le ducă cât mai aproape de sfârșit. O tânără care n‑a vrut să fie citată, deși a lăudat‑o pe Petrescu, mi‑a mărturisit că nu vrea să‑i fie asociat numele cu al ei în caz că totuși se va întoarce în țară.

---

Peste Palatul Parlamentului s‑a lăsat întunericul, iar în biroul lui Petrescu de la Finanțe, în ultima ei seară ca ministru, s‑au aprins luminile, în timp ce pe holuri pașii s‑au rărit. Am întrebat‑o cum a aflat că n‑o să mai fie ministru. A‑nceput să deschidă și să închidă pixul pe care‑l avea în mână. Clic. Clic. Clic.
– Ăăă. Am avut o discuție cu premierul.

Pentru prima oară, vocea aproape că i‑a devenit șoptită.

– Mi‑a explicat care este planul politic. A fost o decizie politică, evident, și am înțeles chestia asta.
Clic.
– Ţi‑a reproșat ceva?
Clic.
– Nu, nu. Dar… postul ăsta evident nu e pe viață, deci nu se aștepta nimeni că te‑a pus aici și nu te mai scoate. Acum acesta este contextul, am înțeles. S‑a luat o decizie politică ca miniștrii să fie politici, să fie membri ai Parlamentului, în contextul actual asta a fost decizia… (clic clic) care a trebuit să se ia. Eu am înțeles lucrul ăsta. Nu te aștepți niciodată să (clic clic) stai forever într‑un astfel de loc. Sincer, la început, nici nu credeam că o să stau mai mult de o lună, două. Nu‑mi imaginam că o să rezist nouă luni.
– De ce?
Clic. Clic.
– O dată că nu m‑am așteptat de la început să fiu ministru… nu știu cum să spun. Au fost mai mulți miniștri care au rezistat câteva luni, deci nu că n‑aveai istorie recentă care să spună că se poate să se‑ntâmple lucrul ăsta.
Am întrebat‑o ce vrea mai departe.
– Să dorm. S‑ar putea să, you know, we go crazy și să mergem la un film azi. Poate chiar 3D. Și mâine s‑ar putea chiar și coafor. N‑aș băga mâna în foc, sincer vorbind, dar nu se știe. Sper că va fi mai mult timp să mă gândesc un pic la ce‑o să fac pe viitor.

A spus că vrea să petreacă și un pic de „quality time” și de „giugiuleală” cu Beastie, motanul gri tigrat pe care l‑a primit cadou de la șefa de cabinet, ale cărui zgârieturi erau vizibile pe mâinile ei.
– Mai vrei să stai în România?
A oftat adânc.
– Nu știu. Deci nu știu, dacă mă întrebi acuma… nu știu. Dar o să mă gândesc după ce dorm. Facem toate într‑o anumită ordine.
Clic.