Ionel Chiurtu

Iubea să călătorească, să gătească pentru familie și să joace table cu soția. Avea 63 de ani când s-a stins de COVID-19.

De Anca Vancu
Fotografii de Raluca Mărgescu
10 februarie 2022

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Borcanele din fotografie i-au aparținut lui Ionel și le-am primit de la familie pentru a le include în articol. 

Cu două zile înainte să se îmbolnăvească, Ionel a invitat-o la dans pe soția lui, Carmen. Erau împreună la o nuntă și, deși nu-i plăcea să danseze, îi mai făcea uneori pe plac soției care era inima petrecerilor. Când a auzit că începe „Brașoveanca”, dansul lor popular preferat, a știut că e unul dintre acele momente. La final, el i-a sărutat mâna așa cum făcea de fiecare dată, fără ca vreunul dintre ei să-și poată imagina că e pentru ultima oară.

Ca în dansul ăsta, lipiți unul de celălalt, s-a clădit și relația lor de 33 de ani.

S-au cunoscut într-o seară de august, în ’88, la Galați, la un restaurant unde el fusese invitat s-o cunoască pe sora ei mai mare. A stat însă toată seară cu ochii pe Carmen, fermecat de pofta cu care dansa și de felul ei îndrăzneț de a fi, de faptul că „n-avea jenă să meargă la bar și să-și comande 50 de grame de coniac”, cum i-a spus mai târziu. Carmen a remarcat că Ionel era un bărbat foarte frumos. Ea avea atunci 25 de ani, era educatoare și nu știa ce-și dorește, Ionel avea 30 și era hotărât s-o cucerească.

Câteva luni au fost prieteni. Carmen a aflat atunci despre copilăria lui petrecută în comuna Gropeni din județul Brăila, situată pe malul Dunării. Odată, când avea 7-8 ani, era să se înece  – i-a rămas capul prins în noroi; noroc cu un prieten care l-a tras de-acolo la timp. Și-ar fi dorit să joace fotbal. Tatăl său nici n-a vrut să audă, așa că l-a trimis la școală să se facă strungar. Nu i-a plăcut acolo și a renunțat. Armata a făcut-o la Buzău și a fost „plină de aventuri”: a sărit cu parașuta, acolo a început să-i placă să gătească și a fost lăudat pentru că trăgea bine cu stânga.

A lucrat toată viața ca dispecer la Combinatul Siderurgic din Galați, locul care lui Carmen i-a provocat mereu fiori, pentru că tatăl ei a murit acolo într-un accident de muncă.

Ei i-au plăcut sinceritatea lui și cum o privea. „Niciodată nu m-am simțit o femeie frumoasă – până când l-am cunoscut pe Nelu’”, cum îl alinta ea. Îi dădea sentimentul că are o rezolvare la orice problemă, iar asta o făcea să se simtă mereu în siguranță în preajma lui. El a încurajat-o să urmeze un program de master și, mai târziu, să dea examenul prin care a devenit director de grădiniță.

Aveau totuși firi diferite – ea era plină de viață și sociabilă, el mai gelos –, drept pentru care mai apăreau și scântei, însă cu timpul au învățat să se înțeleagă. Când s-au căsătorit, în ’89, și-au făcut o promisiune de care s-au ținut: „Orice ar fi, nu ne culcăm niciodată supărați”. Chiar dacă îi prindea uneori 2 noaptea discutând o problemă de cuplu, dacă el o strângea în brațe înainte să adoarmă era semn că sunt împăcați. După un an de căsnicie, s-a născut prima lor fiică, Adriana, iar opt ani mai târziu, au avut-o pe Ana Maria.

Călătoriile au fost pasiunea lor comună. În fiecare an își luau o lună vacanță și călătoreau prin țară. Făceau „circuit”, cum spuneau ei, la părinții lui, apoi la rudele lui Carmen din Cugir, unde lui Ionel îi plăcea să meargă prin pădurile din jur ca să culeagă ciuperci. Vizitau peșteri, cetăți medievale, biserici fortificate din Transilvania, mănăstiri din Maramureș și încheiau plimbările cu câteva zile la mare – pe care el le aștepta cel mai mult. De șase ani mergeau și la Mănăstirea Prislop, care devenise locul special al lui Ionel. „Acolo simțea el o energie aparte”. Tot de acolo cumpăra brelocuri-suvenir cu Arsenie Boca, pentru el și prieteni. Nu era o persoană foarte credincioasă, dar, spune Carmen, în ultimii ani devenise mai blajin.

În 2007, când avea aproape 50 de ani, a putut ieși la pensie anticipat, ceea ce i-a permis să se ocupe mai mult de fiica cea mică, să o însoțească în cantonamentele ei cu echipa de hochei, iar mai târziu de prima nepoțică.

Îi plăcea să joace table cu Carmen ore-n șir. După ce ea venea de la serviciu, să se plimbe împreună pe faleză. Când a aflat că e diabetic a vrut să aibă grijă cum mănâncă și și-a făcut de lucru în bucătărie. A devenit bucuria lui cea mai mare să fie „chef”-ul evenimentelor festive din familie. Se inspira de pe Paprika, dintr-un almanah mai vechi cu rețete pe care-l aveau în casă și de pe internet. Gătea mâncăruri românești, sarmale, icre, prăjituri de casă, dar și cozonacul „fără frământare” al Jamilei. Ciorba de pește era preferata lui.

Ciorbă de pește a gătit și înainte să ajungă la spital.

Ionel a început să se simtă rău într-o marți, la două zile după nunta la care fusese cu Carmen. După o serie de nopți de febră și tuse, Carmen a chemat ambulanța. Medicii l-au confirmat pozitiv cu COVID-19. Lui Carmen testul i-a ieșit negativ. Erau amândoi vaccinați. Ionel a fost internat duminica la Spitalul General Căi Ferate din Galați și, în fiecare zi, îi transmitea soției prin apel video că e îngrijit bine, dar că se simte tot mai rău. Era începutul valului patru al pandemiei, spitalele erau aglomerate, iar paturile de la ATI, de care ar fi avut și el nevoie, insuficiente. S-a stins după o săptămână.

De la geamul casei lor, Carmen privește mașina pe care și-o cumpăraseră cu doi ani în urmă, cu care sperau să meargă în multe călătorii. Își promite că o să mai încerce o dată să dea de permis, să poată merge la Porțile de Fier, în călătoria pe care o plănuiseră s-o facă în 2022. Când se uită la rafturile din debara cu afinată, dulceață cu rubarbă și la borcanele cu ciuperci culese de el glumește că acum trebuie să învețe să gătească mai serios. În camera lor, Carmen a așezat un tablou cu ultima lor fotografie, un selfie de la nunta la care au fost împreună, în care ea are o rochie verde crud și el un papion asortat, cum obișnuiau să poarte la petreceri. L-a așezat în așa fel încât să-l poată privi și vorbi cu el când adoarme și când se trezește.

 „Noapte bună, iubitule”, „Bună dimineața, iubitule”.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.