Izolare în vremea coronavirusului

Ziua 1 – 25.02.2020

De aseară, a început să mă doară în gât, să-mi curgă nasul. Decid să rămân acasă azi, pentru că la biroul unde lucrez în relații publice sunt oameni care au copii sau părinți în vârstă acasă și, zilele astea, panica e mare.

După ce-mi anunț șefii, mă relaxez și îmi încep rutina: îmi fac o cafea, îmi pregătesc micul dejun și deschid știrile pe net. Am tot urmărit ce se întâmplă cu epidemia de coronavirus, dar acum sunt și atentă. Caut materiale de încredere, informări ale Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), cu explicații și cercetători și studii (cam inexistente la ora actuală). Colegii de la DoR postează pe Slack un articol cu titlul You’ll Likely Get the Coronavirus.

Excelent.

Verific tabelul cu sosiri al Aeroportului Otopeni, ca să-mi dau seama când aterizează colega mea de casă, Mădălina. Vine de la Roma. Și o să vină aici, acasă.

De două zile, lumea se uită spre Italia ca la un furuncul gata să explodeze, de parcă nu era clar de aproape două luni că o epidemie de proporțiile astea o să depășească granițele Asiei. La Otopeni, îi așteaptă pe pasageri cu formulare și termometre – foarte util în contextul în care mulți oameni sunt asimptomatici. Încep să iasă primele știri care le recomandă tuturor celor veniți din Italia să rămână acasă două săptămâni, chiar dacă nu au febră și nu au vizitat cele două regiuni din nord care sunt în carantină, Lombardia și Veneto.

Când ajunge acasă, spre prânz, Mădălina îmi spune calmă că i-au zis și ei să stea izolată. Adică ar trebui să stau și eu? Încercăm să ne sunăm medicii de familie.

Până una alta, lucrurile se precipită și după-amiază parcă a luat-o toată lumea razna. Încep să circule poze cu rafturi goale în magazine, știri cu sute de persoane în izolare voluntară și alte zeci în carantină. Panica a luat-o înaintea virusului, ceea ce mi se pare cel mai periculos.

Seara, Mădălina îl prinde pe medicul ei de familie la telefon și o aud ridicând vocea. Nu vrea să-i dea concediu medical, pentru că trebuie s-o vadă în persoană. Și dacă n-are febră, ce treabă are să stea acasă? Și, în general, de ce îl sună? „Părea că nu știe despre ce e vorba, că trebuie să-i explic eu”, mi-a zis șocată. Ca soluție temporară, agreează cu șefa ei să lucreze de acasă, ca să nu-și decimeze zilele de concediu de odihnă.

Îmi anunț șefii că mai durează cel puțin o zi incertitudinea, apoi o sfătuim pe cealaltă colegă de casă să doarmă la prietenul ei. Ne întrebăm dacă are sens să dezinfectăm toată casa, dacă e OK să mergem până la Mega.

„Măcar aici în parc, în fața blocului, cu mască pe față?”, se tânguiește Mădălina.

„Nu cred”, îi spun resemnată.

Sunt calmă, dar vreau să dau de niște oameni raționali care să-mi spună ce să fac. Chiar dacă iau virusul, nu mi-e frică de el – cazurile grave se întâmplă la persoane în vârstă care au și alte boli.

Dar mi-e frică de panică, de dezorganizare și de ignoranță.

---

Ziua 2 – 26.02.2020

Am dormit prost și încă simt o gheară în gât. O găsesc pe Mădălina în bucătărie, lucrând. Îmi pun o cafea și aștept să se facă 14:30, când trebuie să-mi sun medicul de familie.

Dau refresh la un site de știri, în așteptarea confirmării primului caz de coronavirus în România. Pare o chestiune de timp. Văd însă o știre care mă înfurie: suporterii unei echipe de fotbal l-au agresat pe un tânăr asiatic la metrou.

Aș putea să fac altceva. Aș putea să lucrez la niște proiecte freelance pe care le am în desfășurare, să dau niște telefoane, mailuri. Aș putea să scriu pentru un eseu la care lucrez de câteva luni. Aș putea să-mi pun un clip cu yoga pe YouTube și să mă dezmorțesc un pic, deși nu fac asta nici când nu sunt închisă în casă. Dar nu pot să mă concentrez la nimic.

„Nu pot spune că sufăr foarte tare, mă gândesc doar ce fac dacă rămânem fără mâncare”, le scriu prietenelor pe grupul de WhatsApp. Cu una ar urma să plec la Paris la mijloc de martie, într-un city break de ziua ei. Însă eu sunt momentan aici, în casă, iar ea locuiește la Torino, gard în gard cu cele două regiuni în carantină din nordul Italiei.

După vreo opt apeluri, aud în sfârșit vocea nazală a medicului meu de familie. Îi explic situația pe repede-nainte și nu pare îngrijorat. Îmi spune să vin imediat la cabinet pentru consult și sar cu entuziasm în duș. Fac o listă de cumpărături, pentru că cine știe când mai ajung la magazin. Îmi pun căștile, masca și ies afară la cele 19 grade Celsius și 15 minute de mers pe jos, fericită de parcă n-am văzut soarele o lună.

Mă așteptam să văd mai mulți oameni cu măști pe stradă, dar nu văd niciunul. Terasele din Dorobanți sunt pline de oameni care profită de ziua asta de primăvară virală. Abia când intru în curtea policlinicii văd o femeie cu mască chirurgicală. Sunt surprinsă să găsesc doar trei-patru oameni așteptând pe coridor – de obicei e plin. Iar la medicul meu e o singură pacientă înăuntru.

„Ne-am auzit la telefon, nu?”, mă întreabă peste câteva minute. Răspund că da și reiau povestea în timp ce mă privește încruntat, cu masca pe față. „Febră?”, mă chestionează cu brațele încrucișate. Nu. Cred. Cel puțin nu până acum. „De unde a venit colega ta de casă?”, mă întreabă de parcă nu am zis asta și la telefon. „Italia”, îi repet și văd cum și lui, și asistentei li se scurge sângele din obraji.

„Auăleu”, oftează femeia și are un schimb de priviri intense cu medicul.

„Stai pe pat”, îmi spune el scurt și ia stetoscopul.

„Stați așa, că nici nu trebuia să vină aici”, ne atenționează asistenta, iar el face un pas înapoi, de parcă și-a dat seama că are în față o bombă cu ceas. „Trebuia să mergeți direct la Direcția de Sănătate Publică (DSP) să vă luați medical de acolo, pentru că ați intrat în contact cu o persoană izolată la domiciliu”, continuă ea, vizibil enervată.

Dar am citit toate știrile de încredere, inclusiv secțiunea despre coronavirus de pe site-ul policlinicii, și peste tot zicea să vin la medicul de familie.

„Au spus la televizor. Dumneavoastră nu vă uitați la televizor?”, mi-a întors-o iritată.

Cum am reușit să fac ceva greșit încercând să fac totul ca la carte? Iar oamenii ăștia cum tratează pacienți dacă nici nu vor să-i vadă?

„Mă duc să întreb ce să facem”, spune medicul, sugerând că poate rezolvăm situația fără să mă trimită altundeva. Iese aproape fugind din cabinet și mă lasă cu asistenta care nici nu se uită la mine. Se întoarce rapid și îi spune ei, nu mie, că „putem să-i dăm medical, nu e în carantină”.

„E doar o răceală, nu?”, mă întreabă de parcă ar fi trebuit să vin cu toate răspunsurile la mine.

Se apropie într-un final și mă ascultă cu stetoscopul pe spate. „Pare curat plămânul.” Apoi îmi bagă o palețică din lemn în gât și oftează că „gâtul e roșu, e totuși roșu”. Trebuie să stau în izolare.

Se așază la calculator amândoi ca să-mi facă medicalul, dar după câteva click-uri asistenta scoate un nou „auăleu”. E clar că n-o să fim prietene. „Uitați ce scrie aici”, îi arată medicului. „Neasigurat? Neasigurat!”, îmi dă el verdictul. Nu înțeleg. Cum adică? „Adică nu ești asigurată.” N-are cum. Le spun că sunt angajată, am fost mereu angajată. E o greșeală.

„Nu putem să-ți dăm medical, e o problemă serioasă și n-avem cum s-o rezolvăm noi”, îmi spune el în timp ce încerc să mă abțin din plâns.

În următoarele 20 de minute, mă plimb de la un birou la altul la policlinică, cu șeful meu în telefon, încercând să lămuresc ceea ce s-a dovedit a fi, după niște lacrimi – ale mele – și niște ridicări de umeri – ale lor –, o eroare administrativă. De mâine o să figurez din nou ca asigurată, dar asta înseamnă un nou drum la cabinet după ce se rectifică eroarea.

E incredibil cum, o oră mai devreme, eram cât se poate de calmă.

Tot ce-ai nevoie ca să-ți pierzi mințile în perioada asta e o interacțiune cu statul.

La final, primesc o rețetă cu vitamina C și alte chestii pentru răceală. „Să nu fiți darnică”, îmi urează medicul zâmbitor înainte să ies pe ușa cabinetului.

La supermarket, spre mirarea mea, rafturile sunt pline. Umplu două sacoșe cu de toate, inclusiv o mască hidratantă pentru față cu extract de rodie și două pachete de țigări, pentru că trebuie să am și eu niște bucurii în viață. Când ajung la casă, vânzătoarea se uită la mine cu un zâmbet îngăduitor, de parcă a mai venit un client din ăla panicat fără motiv.

Acasă, îi povestesc pățaniile Mădălinei, în timp ce scot produsele din plase. E descurajată și îmi tot explică de ce crede că n-are sens să stăm în izolare două săptămâni. Nu pe mine trebuie să mă convingă însă.

„Așa mi-a spus să facem, pentru că am intrat deja în contact cu tine și ai venit din Italia”, îi explic apăsat.

„Păi și ce puteam să fac?”, oftează ea și mă tem că deja se scurtcircuitează comunicarea.

Îi spun, într-un schimb de replici mai tăios decât de obicei, că nu dădeam vina pe ea, dar nici nu pare că e OK să ieșim din casă. Plec în sufragerie. Poate e o iluzie că o să ne păstrăm zenul până la finalul izolării.

Mai târziu, cere lămuriri la o linie telefonică de sfaturi medicale a unei rețele private de sănătate. „Au zis să stăm în casă și să stai și tu două săptămâni.” Aprob din cap fără urmă de mirare. „Și au zis că dacă eu sunt purtătoare, chiar dacă n-am simptome, cu siguranță ai și tu virusul deja…”, continuă.

Dau iar din cap și începe să râdă.

[Citește și (Aproape) tot ce vrei să știi despre noul coronavirus]

„Dar au zis că n-are rost să dezinfectăm casa în draci, că dacă e să avem virusul, aia e. Nu ne ajută cu nimic.” Asta mă ușurează. Nu vreau să-mi petrec următoarele două săptămâni frecând suprafețe până mi se exfoliază pielea.

Ne întoarcem împăcate în bucătărie și ne împărțim cumpărăturile.

De fapt, asta e problema. Noi între noi reușim să ne reglăm și să ne organizăm cumva, să luăm decizii împreună și acționăm responsabil. Cel puțin încercăm. Dar amândouă simțim că, odată ce interacționăm cu sistemul medical sau autoritățile sau alți oameni care pleacă urechile la zvonistică, totul se duce naibii. E un haos și-o panică și-o frustrare pe care oricât încerci să le eviți, te contaminează. Fix ca virusul.

Pe seară, autoritățile confirmă primul caz de coronavirus în România, în județul Gorj. Mă apuc să frec baia cu dezinfectant, ca să fie. Adorm pe la 3:00 dimineața.

---

Ziua 3 – 27.02.2020

Mă trezesc pe la 10, cu greu. Când intru în bucătărie, Mădălina lucrează deja de vreo oră. „Cine are tuse productivăăă?”, o salut răgușită. Coronavirusul aparent dă tuse seacă, așa că e un semn bun. „Mie îmi curge nasul”, se plânge ea. Glumește că poate e de la panică, pentru că azi-noapte i se părea că o doare și în gât. „Am vocea mai groasă azi?”, mă întreabă.

N-are nimic.

După micul dejun, ne retragem fiecare la munca ei. Încerc să nu mai intru atât de des pe site-uri de știri, pentru că am ajuns să visez ușa de la cabinetul medicului meu. Motanul aleargă un gândac puturos vreo două ore, până pică lat de oboseală. Îi invidiez concentrarea.

Mai târziu, ne reunim în bucătărie. Bem ceai și facem o nouă listă de cumpărături pe o aplicație care-ți aduce produsele din hipermarket acasă. Mădălina comandă destule fructe și legume cât să-și deschidă un stand la scara blocului. Eu adaug o sticlă de vin, mâncare umedă și nisip pentru pisici.

„Cred că abia azi realizez că noi chiar o să stăm în casă atâta timp”, spune la un moment dat.

„Și eu. Ziua de ieri a făcut totul foarte real.”

Măcar a început să plouă și nu ne mai enervăm că e frumos afară.

Pe la 3 după-amiaza, vine curierul. Punem în aplicare, hlizite și stânjenite, măsurile de protecție pe care le-am învățat de la medic și de la linia pentru sfaturi medicale la care a sunat Mădălina: ea rămâne în bucătărie cu ușa închisă, eu mă dezinfectez pe mâini și îmi pun masca pe față – mai mult ca să nu-i transmitem ceva curierului.

„E penibil?”, o întreb în timp ce deschid ușa de la intrare. „Asta e”, îmi răspund singură.

Curierul, un tip la vreo 35 de ani, reacționează defensiv când mă vede cu masca pe față. „Puteți să puneți mâna, doamnă, că n-am nimic”, începe cu exasperare și apoi turuie un monolog despre cum virusul ăsta nu omoară, și el nu-l are, și lumea e prea panicată, și nu mă aude când îi spun de vreo trei ori că nu îl suspectez pe el de ceva și că n-a zis nimeni nimic de moarte.

„Trebuia să-i spui «fraiere, facem asta pentru binele tău»”, răbufnește Mădălina.

Câteva ore mai târziu, îmi spune că a sunat-o o prietenă care s-a întors și ea recent din Italia, cu vești îngrijorătoare. Aflată tot în izolare voluntară la domiciliu, azi ar fi sunat-o cineva de la DSP s-o anunțe că dacă iese din casă riscă sancțiuni penale conform art. 352 din Codul Penal – „zădărnicirea combaterii bolilor”. Asta deși nu e în carantină.

Ne întrebăm dacă o să primim și noi acel telefon și dacă mai pot să merg mâine la medic, să-mi iau concediul medical. Mădălina încearcă să sune la DSP ca să ne luminăm, dar nu-i răspunde nimeni.

Spre seară, am prima ședință de terapie prin Skype din viața mea, cu terapeuta la care merg de ani de zile. Glumește pe seama „autocarantinei” mele și ne amuzăm de isteria creată încă dinaintea confirmării virusului, de cazul tânărului din Gorj dus la Institutul de Boli Infecțioase Matei Balș și păzit de jandarmi, de parcă e vreun suporter buclucaș la un derby. Cădem de acord că, dincolo de toate, trăim o perioadă foarte interesantă. Și total ilogică.

---

Ziua 4 – 28.02.2020

E ziua în care mă pregătesc ca o divă pentru un nou drum la medicul de familie, să-mi iau concediul medical. Îmi pun hanoracul preferat, verde-neon, și blugii ăia bleu-industrial cu talie înaltă. Mă gândesc ce să mai cumpăr când mă întorc de la cabinet. Dar îl sun pe doctor înainte, ca să mă asigur că e OK să vin, acum că figurez din nou asigurată. Îmi spune să-l sun peste o jumătate de oră, pentru că trebuie să se lămurească ce e de făcut în situația asta. Dar a mai fost în situația asta acum două zile și s-a consultat și atunci cu cineva, îi reamintesc.

Acum se consultă cu cineva mai oficial.

Cred că ce-au reținut majoritatea medicilor de familie din recomandările organismelor internaționale legate de coronavirus e să țină „izolații” cât mai departe de spitale și policlinici, ca nu cumva să răspândească virusul. Care virus, în forma lui neagravată, seamănă izbitor cu o gripă obișnuită: febră, oboseală, tuse seacă, uneori nas înfundat. Unele persoane, ca tânărul din Gorj care a devenit primul diagnosticat în România, nu au niciun fel de simptom, așa că e și greu să-ți dai seama dacă ai sau nu chestia asta de care fuge toată lumea. Între timp, el a fost declarat și vindecat, însă au apărut două cazuri noi.

Peste mai puțin de jumătate de oră, mă sună medicul – să nu vin, că vin degeaba. Nici n-are cum să-mi dea el medical, pentru că trebuie întâi o adeverință de la Direcția de Sănătate Publică (DSP). „Adică să ies din izolare ca să merg întâi la DSP și apoi să vin la dumneavoastră? Ce sens mai are izolarea asta, atunci?”, îl întreb. Nu știe ce să-mi spună și personal nu crede că ar trebui să ies din casă, dar îmi dă un număr de fix de la DSP ca să mă lămurească ei.

Sun de vreo patru ori la DSP și nu răspunde nimeni. Verific pe site și observ că nici n-au program vinerea. Mădălina îmi spune să-i amintesc medicului că acum două zile era dispus să-mi dea medical fără nicio adeverință, că oricum am viroză și roșu în fucking gât. Îl sun iar și îi spun asta. „Nu pot să fac așa ceva, nu e procedural”, îmi dă șah mat. Dar îmi mai recomandă două numere de fix și o adresă de e-mail de la DSP. „V-am oferit toate informațiile”, se apără și ne luăm rămas-bun.

Sunt plină de nervi. Voiam să fi rezolvat situația până acum, dar s-a complicat din nou. Trebuie să stau în izolare, dar nu reușesc să obțin o bază pentru a justifica chestia asta la muncă. Măcar Mădălina poate să lucreze de acasă, dar eu n-am cum, pentru că toate sistemele sunt pe desktopuri de la birou.

Îi scriem Alexandrei, tânăra întoarsă din Italia luni, care fusese sunată de DSP cu o zi în urmă și amenințată cu Codul Penal dacă iese din casă. Poate i-au zis ceva de medical. Așa ne lămurim, în sfârșit, că la finalul izolării te duci frumos la DSP, unde aparent îți eliberează o adeverință cu care te întorci la medicul de familie și primești concediu retroactiv. „Dar cum te verifică dacă chiar ai stat două săptămâni în izolare?”, se întreabă Mădălina. „Și cum dovedesc că am avut nevoie de izolare? Le arăt boarding pass-ul din Italia?”

N-are niciun sens și e clar că toată lumea procedează după ureche. Mădălina a auzit de persoane cărora li s-a recomandat izolare, dar merg senine la muncă. Noi încercăm să respectăm procedura, dar uneori ne întrebăm dacă suntem exagerate. Pentru că oricum autoritățile nu te susțin cu nimic în procesul ăsta. Îți pun piedici și apoi te amenință.

La televizor, managerul Institutului de Boli Infecțioase „Matei Balș”, Adrian Streinu-Cercel, le spune oamenilor că acest coronavirus e de 10 ori mai slab decât gripa sezonieră. Atunci noi de ce stăm în casă?

Alexandra îmi povestește mai târziu cum operatoarea de la DSP i-a spus că, indiferent dacă nu sunt în carantină, toți cei veniți din Italia sunt monitorizați și că s-ar putea face inclusiv vizite-surpriză la domiciliu, iar dacă nu te găsesc acasă, pac!, dosar penal. Nu se știe cine ar face aceste controale. La finalul convorbirii, pentru că Alexandra tot punea întrebări, i-a spus că nu poate sta cu ea în telefon la nesfârșit, pentru că are 2.000 de oameni de sunat în baza formularelor completate în aeroport. S-a întrebat de ce nu-i face nimeni niciun test, în loc s-o amenințe cu statul acasă, mai ales când săptămâna asta trebuia să ajungă în Olanda și și-a anulat plecarea. În același timp, un medic de la 112 la care a sunat zilele astea, când a simțit că are simptome de răceală – care între timp i-au trecut –, i-a spus să nu cumva să se prezinte la vreun spital pentru testare, să aștepte să treacă cele 14 zile.

„E stupid, cum adică, frate?”, se întreabă Mădălina.

Și hai să zicem că n-au cum să sune și să monitorizeze peste 8.000 de oameni, câți sunt în izolare la domiciliu în România. Deci mulți încalcă această izolare și își văd de viață. Să zicem că merg și eu la muncă de luni, că oricum nu mă verifică nimeni. „Colegii mei cum ar reacționa? Aș fi primită cu brațele deschise sau ar arunca cu prafuri în mine?” o întreb retoric, pentru că am citit deja amândouă știrea cu sătenii din Argeș care au protestat cu topoarele în mâini existența a două persoane carantinate în localitatea lor. Nu zic că m-ar aștepta cu topoare, dar nici nu simt că alegerea izolării e la mine.

Pe social media văd nu știu câte miștouri că izolarea e o prostie, că români prăpăstioși, că o să fie rău pentru economie, că „e doar o nouă gripă cu care trebuie să conviețuim”. Dar asta se bate cap în cap cu amenințările DSP, cu medicii care nici nu vor să te vadă, cu prieteni care anulează călătorii, cu oamenii care-și pârăsc vecinii întorși din Italia la 112, cu rafturile golite de făină și mălai și cu festivalurile internaționale anulate.

Așa că decidem să rămânem în casă. Măcar e autoprotecție față de nebunia de afară.

---

Ziua 5 – 29.02.2020

E sâmbătă, ne trezim târziu și ceva mai calme.

M-am mai împăcat și eu cu ideea izolării, mai ales după ce am vorbit aseară cu o prietenă care e medic la un spital din Londra unde sunt primiți pacienți diagnosticați cu coronavirus. „În principiu, toți care sunt diagnosticați vin la noi. N-a murit niciunul. Majoritatea au frecat WhatsApp și Netflix pe o secție la ultimul etaj al spitalului”, mi-a povestit amuzată. Crede că numărul cazurilor o să crească însă, că abia începe în Europa.

Comunitatea medicală nu s-a pus tocmai de acord în legătură cu cât de contagios este noul virus, dar e clar că cea mai frecventă metodă de răspândire este prin picături de salivă, când o persoană infectată tușește sau strănută, conform OMS. Plus că, dacă se comportă ca alte coronavirusuri, acest COVID-19 poate să reziste pe mobilă sau obiecte de la câteva ore, la câteva zile, a spus reprezentanta OMS în România, Miljana Grbic. Totuși, cam 80% din cazurile de până acum au fost forme ușoare ale bolii.

Și prietena mea din Londra a observat că, din cazurile văzute până acum, virusul nu pare să dea nici simptome la fel de grave cum poate da gripa sezonieră uneori, de la care mor o grămadă de oameni anual. Pericolul intervine pentru că e sezon de gripă și se pot combina mai multe tulpini, „o supă virală” cum a numit-o. „În schimb, dacă stai în treaba ta, cu tulpina ta și ești rezonabil de sănătos, ai șanse mici să se agraveze. Dacă ești cetățean cu bun simț, stai acasă. Eu zic că e bine că stai în izolare.” Îi spun că înseamnă mult cuvintele astea, pentru că mă simțeam un pic nebună. Izolarea voluntară se practică și în Marea Britanie, chiar dacă nu se bate apa-n piuă, și chiar se respectă, îmi povestește ea. Crede că de asta sunt doar 23 de cazuri de coronavirus acolo.

Ziua decurge liniștit. Băgăm vreo două mașini de spălat. Beau cafeaua relaxată, cu motanul sforăind sub fotoliul pe care stau. Ne gândim că, până o să ieșim din izolare, o să fie primăvară în toată regula.

„Diseară comandăm ceva bun, da?”, o întreb pe Mădălina în timp ce atârnă niște covorașe la uscat.

„Daaaa, facem o seară specială”, glumește ea.

Cel mai simpatic moment al zilei e când prietenii au drum prin zonă și se oferă să se oprească la magazin sau la farmacie pentru noi. Azi, șefa Mădălinei ne-a lăsat niște medicamente de răceală și imunitate, iar una dintre prietenele mele s-a oprit la hipermarket să ne mai cumpere provizii. Predarea-primirea se face mereu cu hlizeală, măști și miros de dezinfectant.

Momentul enervant e când intru pe social media și văd cursa statusurilor „experte”. Fiecare știe mai bine ce e de făcut, cât se exagerează, dom’ne, și-și dau ochii peste cap plini de cinism la manifestările atât de vulgare ale celor care se panichează, ale babelor care fac provizii de mălai sau ale autorităților care-și dau cu stângu-n dreptul. Circulă și un meme deja faimos: într-o jumătate de poză sunt rafturile goale ale unui magazin, unde stăteau făina și uleiul, iar în cealaltă jumătate sunt rafturile pline cu săpunuri și produse igienice.

Într-un fel înțeleg perfect reacția asta, pentru că unora le ține de cald să se creadă cei mai deștepți oameni dintr-o încăpere – cu siguranță am făcut și eu parte din categoria asta. Poate de aia mă enervează atât de mult acum. Dincolo de asta, chiar cred că dacă țara asta are o problemă, nu e doar lipsa de educație și de „chill” a maselor, ci și aroganța și autosuficiența celor care au impresia că le știu deja pe toate.

Pe seară, eu și Mădălina comandăm mâncare de la un restaurant chinezesc, pentru că de ce nu.

„Putem să ne uităm la ceva în timp ce mâncăm”, îi spun.

„Da, dar e mai bine să nu faci altceva când mănânci”, se gândește ea. Are un stil de viață foarte sănătos. Mult peste puterile mele de a trăi sănătos.

„Oh, Jesus. Bine, nu ne uităm la nimic.”

„Pe bune, savurezi mai mult mâncarea și cred că îți dă și o împlinire așa.”

„Exagerezi crezând că pot fi împlinită în acest context”, i-o întorc și ne afundăm în hohote de râs.

Cina e plăcută. Bem vin, ascultăm muzică și îmi povestește despre peripețiile cu rucsacul în spate prin Asia acum doi ani. A petrecut trei luni traversând continentul până-n Vietnam. A fost un fel de călătorie de reset a vieții, după moartea tatălui ei, care a dus-o inclusiv în China. Nu mai știe dacă a ajuns în Wuhan – provincia unde a fost identificat prima oară coronavirusul –, dar e posibil. A străbătut țara de la nord la sud, cu trenul, autocarul, autostopul și piciorul. „La începutul călătoriei eram foarte speriată, nu știam dacă sunt în stare să fac anumite lucruri, să suport anumite condiții”, mi-a spus. „Acum, aș face din nou chestia asta și cred că aș fi mult mai relaxată.”

Pe parcurs, am ajuns la discuții despre relații, lipsa de inteligență emoțională a oamenilor în Europa de Est, peripeții din liceu și gânduri despre întemeiat sau nu familii, dacă e mai bine singură sau cu cineva. Măcar izolarea asta ne face să ne cunoaștem mai bine, pentru că locuim împreună de mai puțin de jumătate de an.

---

Ziua 6 – 01.03.2020

E primăvară și primul 1 Martie fără mărțișoare, flori sau alte cadouri schimbate cu prieteni. Pe Facebook, cineva a pus o poză cu magnoliile pe cale să înflorească. Îi arăt Mădălinei și mă consolează că „o să le prindem și noi” când ieșim din izolare. De altfel, suntem bine. Eu mai am probleme cu gâtul și mă apucă tusea mai ales noaptea, iar ea a strănutat de vreo două ori toată săptămâna.

Azi e zi de curățenie generală care va ține loc de sport, așa că în timp ce Mădălina termină de mâncat, mă înfig în aspirator. Ne gândeam că, fiind două, o să terminăm foarte repede, dar lipsa de activitate de până acum ne transformă în aceste distrugătoare de praf și păr de pisică, așa că ne întindem până la lăsarea întunericului.

E bine, pentru că e prima zi în care nimic nu e despre viruși, carantine și știri apocaliptice. Răscolim fiecare dulap și sertar, reorganizăm lucruri, iar eu ajung inclusiv în zona crepusculară de la mine din cameră: pe dulap. Găsim poze de când eram mici și ni le arătăm, ne amuzăm. Dau de colecția mea de CD-uri din liceu și mă uimește ce gusturi muzicale eclectice aveam – de la Korn, la Audioslave și Amy Winehouse. Pe un CD scrie „amețeală” – nu știu ce-ar putea fi, o să verific dacă mai merge.

La final, Mădălina simte că a lovit-o un tren. „Mă doare spatele aici”, îmi arată în zona omoplaților. Pe mine mă dor șoldurile și simt că dacă nu mă așez, mă ia amețeala. Nu mai vorbim nici despre izolare, nici despre viitor și ce-o să facem când scăpăm. Creierele noastre probabil ne sunt recunoscătoare. De mâine, ne întoarcem la taste, telefoane și mailuri.

---

Ziua 7 – 02.03.2020

Un început de săptămână foarte lent, cu trezit greu din somn și o surpriză neplăcută. Mă doare iar gâtul, mai tare decât în oricare dintre zilele trecute, tușesc sec și am nasul înfundat. Poate am tras prea mult de mine la curățenia generală de ieri, când am stat cu toate geamurile deschise și am transpirat ore-n șir. Oricum, nu vom ști nimic sigur atâta vreme cât nu mă testează nimeni. Și nu mă va testa nimeni fără febră mare, ceea ce nu am deocamdată.

Încercăm să ne lămurim când ni se termină izolarea, pentru că Mădălinei i-au spus în aeroport să stea 12 zile acasă, pe când orice altă autoritate națională sau medicală spune 14 zile. Ea ar vrea totuși să iasă în weekend, când s-ar împlini 12 zile, dar îi spun să nu aștepte clarificare sau permisiune de la mine, că nici eu nu știu ce să fac. Mai ales acum.

După puțin timp, Mădălina vine la mine în cameră și-mi spune că ea nu mai suportă incertitudinea asta și că vrea să știe ce să facă. Adevărul e că zilele astea ne-am bazat mai mult pe bunul nostru simț și informații cârpite din diverse surse decât pe un ghidaj coerent al celor plătiți să controleze epidemii. Are nevoie de aer, așa că iese pe balcon și deschide larg un geam de care rămâne sprijinită câteva minute. „Trebuie să stau aici puțin, am o mică ieșire”, îmi spune râzând nervos și o înțeleg perfect.

La prânz dorm mult pentru că mă simt foarte moleșită. Evit social media pentru că, așa cum scriam zilele trecute, mi se pare un focar de zvonistică și cinism. Mă gândesc că dacă nu mai citesc nimic despre virusul ăsta sau cât de incompetente sunt autoritățile, rămân liniștită până la finalul izolării și apoi îmi văd de viață. Dar nu mai sunt atât de sigură că asta e cea mai bună soluție, când starea mea se înrăutățește în a doua jumătate a perioadei de izolare.

---

Ziua 8 – 03.03.2020

Azi-noapte aproape nu am dormit deloc din cauza tusei, însă nu am febră. Cea mai ridicată temperatură zilele astea a fost 37,1. Sau cel puțin asta arată termometrul digital pe care nu l-am mai folosit de vreun an. Mădălinei îi curge un pic nasul, dar poate nu e nimic.

Cred că ce mă deranjează cel mai tare, pe lângă răceala asta care nici măcar nu pot să zic că e foarte gravă, e că nu pare că o să găsesc nicăieri un răspuns concret la întrebarea „cât de tare ar trebui să ne îngrijoreze epidemia de coronavirus?”. De fapt, ne pregătim să-i spunem pandemie pentru că azi a ajuns în vreo 70 de țări și viteza de răspândire a virusului pare în creștere în Europa dacă ne uităm la numărul de cazuri noi pe zi.

Așa că decid să mă pun din nou pe citit, dar nu chestii din România – care, sincer, mi se pare depășită la nivel medical și cultural. Lecții învățate din China, acolo unde a apărut virusul în decembrie, doctori care au văzut bolnavi, cercetători care au urmărit cum se propagă virusul în lume și tot așa. Vreau să înțeleg cum diferențiez panica absurdă și generalizată, de o îngrijorare rezonabilă, urmată de măsuri adecvate. Pentru că stau și mă uit la școlile închise și evenimentele anulate și mă întreb dacă astfel de măsuri ni se par unora exagerate sau generatoare de panică doar pentru că nu ne-a educat nimeni ce înseamnă o reacție responsabilă în asemenea cazuri.

O scurtă recapitulare.

La final de decembrie apare în China această „pneumonie de origine necunoscută” în provincia Hubei, cu 44 de bolnavi până la începutul anului. Nu pare mult, pentru că Hubei are aproape 60 de milioane de locuitori. Pe 1 ianuarie, piața de pește și alte produse animale Huanan din orașul Wuhan (19 milioane de locuitori) e închisă după ce e identificată drept focar din care a pornit infecția. Pentru că, da, coronavirusul a făcut un salt existențial de la animale la oameni. Deși Azorel al tău nu poate lua acum de la tine, să ne calmăm.

Pe 8 ianuarie, China identifică COVID-19, adică noul coronavirus. Pe 15 ianuarie, autoritățile instituie nivelul 1 de urgență, cel mai ridicat. Partea tristă e că, până la acel punct, diverși medici au încercat să tragă semnalul de alarmă, însă situația pare că a fost mușamalizată la nivel local. Pe 21 ianuarie se confirmă că virusul există și în alte părți ale Chinei.

În punctul ăsta, deja avem o problemă. Pe 25 ianuarie se sărbătorește Anul Nou Chinezesc, care e această mega-sărbătoare, cu mega-petreceri în stradă și cu mulți oameni care călătoresc să se reunească cu familiile lor. Această mini-migrație internă e deja în desfășurare pe 21-22 ianuarie, când niște domni din niște birouri importante din Beijing probabil se iau cu mâinile de cap și decid să dea stingerea în Wuhan. Pe 23 ianuarie orașul este plasat sub carantină și sunt anulate evenimentele publice. Ce folos, spun jurnaliștii, că vreo 30.000 de oameni pleacă zilnic din Wuhan spre alte destinații. La o săptămână după, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) declară o urgență de proporții internaționale.

De aici încolo, cam știm ce s-a întâmplat: virusul s-a extins în toată Asia, iar în acest moment Coreea de Sud e una dintre cele mai afectate țări pe lângă China. Până pe 3 martie, virusul ajunsese pe șase din șapte continente. În unele țări are o prezență mai slabă – ca în Europa, încă –, iar în altele pare scăpat de sub control – hello, Iran. Iar articolele mai de doamne-ajută par să sugereze că, dacă situația nu e muuult mai rea, e pentru că anumite țări au aplicat acele măsuri care par draconice la prima vedere: închiderea spațiilor publice, anularea evenimentelor internaționale, restricții de călătorie, carantină extinsă, izolări la domiciliu și tot așa. Iar în țări precum Iran, cu sisteme medicale precare și autorități iresponsabile, vedem o epidemie furibundă, cu 8% din clasa politică infectată, cu un număr nerealist de cazuri raportate și cu o rată de mortalitate mai mare decât oriunde în lume – oamenii de știință estimează între 5 și 18%. Pentru comparație, gripa sezonieră omoară sub 1% dintre bolnavi, deci asemănarea insistentă a celor doi viruși e ca atunci când mătușa ta de 60 de ani compară deceniile petrecute de ea ca secretară la aceeași instituție cu cele trei joburi pe care le-ai avut numai săptămâna asta ca freelancer. Sigur, toate sunt joburi, dar cam atât.

Revenind.

Dincolo de tot research-ul pe care îl tot fac, nu pot să nu mă gândesc că totul ar fi mult mai clar dacă ne-ar fi testat cineva pe mine și pe Mădălina pentru coronavirus.

Astfel, nu ne-am număra strănuturile și poate nu aș sta toată ziua să mă gândesc cum mi se va schimba munca din cauza pandemiei iminente. Dar aici lucrurile devin un pic mai mocirloase. E neclar ce capacitate de testare au țările din zona asta, inclusiv România.

Ministerul Sănătății spune că a cumpărat kit-urile de testare recomandate de OMS, că are vreo 22.500 și că le-a distribuit spitalelor din Iași, Timișoara, Constanța, Cluj și București. Până azi, au fost făcute în jur de 500 de teste, în contextul în care sunt peste 10.000 de persoane izolate la domiciliu în țară. Italia, cu o populație de trei ori mai mare decât a României, a făcut în jur de 20.000 de teste și oricum sunt depășiți de situație. Nu mai vorbesc de China și Coreea de Sud, țări mult mai mari, cu milioane, respectiv sute de mii de teste.

Iar Coreea de Sud a impresionat întreaga lume când și-a dezvoltat un sistem de testare drive-thru: oamenii se prezintă în mașinile personale, în parcări carantinate unde niște doctori mega-blindați le fac testul, apoi îi trimit înapoi acasă la izolare și în două zile îi anunță rezultatul. Nimeni nu stă pe holurile spitalelor. Nimeni nu ia alte infecții. Sigur, Coreea de Sud iese în mod constant în topul țărilor cu cel mai mare IQ al populației și cu cei mai buni oameni de știință.

Să trecem mai departe. 

Comparativ, în Iran vedem zi după zi cum autoritățile încearcă să minimizeze impactul coronavirusului, iar apoi sunt obligate să dezvăluie noi și noi cazuri pentru că epidemia e scăpată de sub control. De altfel, 23 dintre cei 290 de parlamentari iranieni au fost testați pozitiv. Un consilier al liderului țării a murit. Vice-ministrul sănătății mai avea puțin și leșina în timpul unei declarații de presă în care susținea că totul e super. Așa arată o țară depășită de situație și de mândrie goală, care nu vrea să-și asume ceva de proporțiile astea și iată consecințele: chirurgul general al țării, Behrouz Kalidari, a rupt tăcerea și a avertizat că vreo 12.000 de oameni ar putea avea virusul și nu știu de el. Estimările oamenilor de știință canadieni sunt și mai grave – ei se tem că ar putea fi 18.000 de persoane infectate. Sunt curioasă cum ar arăta o astfel de simulare pe România.

Știu doar că nici eu, nici Mădălina, nici Alexandra (tânăra care a fost amenințată de DSP cu dosar penal dacă iese din izolare) n-am fost testate și chiar am fost încurajate să nu ne prezentăm pentru testare – îmi închipui că nu suntem singurele cazuri.

---

Ziua 9 – 04.03.2020

A treia zi în care simptomele persistă. Am reușit însă să dorm azi-noapte, după un cocktail de siropuri, pastile pentru tuse, codeină și paracetamol. Însă în timpul unei discuții cu Mădălina, îmi pierd vocea aproape complet și mă apucă o criză de tușit. Altceva, adică febră, n-am. Dar stau și mă întreb care e totuși spectrul simptomelor când e vorba de coronavirus. Și dacă e un virus atât de light și neamenințător, are sens să ne strofocăm atâta ca să împiedicăm epidemia? Adică nu e ca o epidemie de zbatere a pleoapei? Ce mare lucru?

Vi-l prezint pe noul meu prieten cel mai bun, John Campbell din Marea Britanie. Pe scurt, e un medic pensionat care are un canal de YouTube unde postează filmulețe cu el explicând diverse fenomene medicale. Iar de vreo lună și jumătate, postează zeci de clipuri despre coronavirus – update-uri la nivel global, explicații despre carantină și autoizolare, demonstrații de spălat corect pe mâini (da, și eu credeam că știu cum s-o fac) și tot ce apare nou în jurnalele de specialitate despre acest virus. Inclusiv Forbes a scris despre el că „tratează panica izvorâtă din miturile despre coronavirus”.

Iar astăzi m-am uitat la vreo 20 de clipuri a câte 15-20 de minute fiecare pe canalul său.

Ce am aflat?

• Chestia asta o să fie declarată, aproape sigur, pandemie – adică o epidemie care traversează continente. Asta spun și medicii de top din SUA.
• În jur de 30% din populația globului va fi infectată în primul an dacă vorbim de o pandemie.
• Nu știm, de fapt, care e perioada de incubație a virusului. Se vehiculează această perioadă de 14 zile. Primele simptome pot să apară însă între două și 20 de zile de la infectare. O medie ar fi undeva la 12,5 zile, dar nu e o regulă. Informațiile vin de la unul dintre cele mai prestigioase jurnale medicale, The Lancet.
• Un studiu de caz din același jurnal arată că simptomele pot să varieze destul de mult. Un pacient de 32 de ani din Asia a început să aibă simptome la câteva zile după ce s-a întors din China, însă avea numai tuse. În ziua 11 a apărut febra, iar aceasta a persistat numai două zile. Pacientul s-a însănătoșit.
• Parcursul bolii ar fi următorul: de la pacientul zero se ajunge la apogeul epidemiei într-o anumită regiune în două-trei luni, apoi în alte două-trei luni vedem declinul virusului. Deci nici vorbă să încheiem circul în mai, când vine căldura. Există indicații că s-ar putea transmite mai greu când e foarte cald afară, dar nu e nimic confirmat.
• Nu e foarte clar cum se transmite virusul, potrivit The Lancet. Cea mai frecventă metodă identificată până acum pare a fi particule de salivă de la cei care tușesc sau strănută, dar sunt oameni de știință care avertizează că cel mai probabil are și o componentă mai slabă de transmitere prin aer. Plus prin materii fecale, ceea ce e fermecător.
• Campbell explică comparațiile cu SARS (Sindromul Acut Respirator Sever) care s-a transmis în vreo 38 de țări în 2002-2003 și cu MERS (Sindromul Respirator din Orientul Mijlociu) din 2012, ambele cauzate de coronavirusuri. Rata mortalității la SARS era în jur de 10%, iar la MERS aproximativ 35%. Însă pentru noul coronavirus e incertă rata reală a mortalității. Astăzi, OMS a estimat-o la 3,4%, adică oricum mult mai mare decât la gripa sezonieră (sub 1%).
• O tendință a guvernelor confruntate cu această epidemie a fost – surpriză! – să reacționeze în loc să fie proactive. China și-a învățat rapid lecția și a introdus carantine foarte stricte, care acum par să dea roade. Numărul cazurilor noi scade de trei zile consecutiv acolo. Coreea de Sud e brici de la începutul epidemiei și probabil o să fie o poveste de succes. Lecțiile astea trebuie băgate la cap de Europa și SUA.
• În acest moment, conform Laboratorului Național Los Alamos din SUA, fiecare om infectat va transmite boala, în medie, altor doi-trei oameni. Dar această rată de transmitere nu e intrinsecă virusului, ci depinde de măsurile de control luate. De exemplu, la începutul epidemiei în China, când virusul nu era luat în serios, rata de transmitere ajunsese pe la 6,6. Astăzi, a scăzut la 2,6 persoane la nivel mondial, pentru că țări precum China și Coreea de Sud au înțeles că măsurile de control fac diferența.
• În Italia, pacientul zero sau „super-spreader”, nu a fost în China. Acesta s-a prezentat la spital cu simptome de gripă și a fost trimis acasă pentru că doctorii nu credeau că poate avea COVID-19 dacă nu a călătorit în Asia. L-au testat după ce acesta s-a mai întors de trei ori la spital în următoarele zile, cu simptome din ce în ce mai grave. Între timp, a infectat-o pe soția lui însărcinată și probabil pe mulți alții.

În fine, canalul lui de YouTube e un loc bun și ceva mai lucid de unde poți să urmărești ce se mai întâmplă. (Iar un loc bun de urmărit evoluția cazurilor în lume e site-ul celor de la Johns Hopkins din State.) Doar să reținem că „lucid”, zilele astea, nu e neapărat egal cu o atitudine de ignorare sau minimizare a situației.

La noi, însă, e clară direcția. Alexandra mi-a povestit azi că a sunat la DSP să se intereseze despre concediul medical și persoana care i-a răspuns a întrebat-o de ce mai stă acasă dacă nu e răcită. Asta după ce, dacă ții minte, joi o sunase cineva tot de la DSP s-o amenințe cu dosar penal dacă părăsește locuința înainte de împlinirea celor 14 zile de izolare.

Mi-e evident că nu poți să ai nicio bază în autoritățile de aici, ceea ce e destul de trist.

Pe seară, Mădălina apare la ușa camerei mele cu o veste interesantă: are simptome de răceală, o doare un pic în gât și are o migrenă. Calme, picăm de acord ca mâine dimineață să sunăm la doctor dacă simptomele ni se înrăutățesc peste noapte.

---

Ziua 10 – 05.03.2020

Știam că n-are cum să fie o zi bună. Nici nu se poate altfel când, după încă o noapte de tușit în pernă, mă trezește din somn propriul strănut.

Când merg în bucătărie, Mădălina, care și-a revenit din începutul de răceală, îmi spune, încercând să pară calmă, că ar trebui să sun la doctor pentru că au trezit-o din somn crizele mele de tuse, deși avea dopuri de urechi. Iar camerele noastre nu sunt perete în perete.

Știu că trebuie să sun, dar intru în comportamentul meu de anxioasă, adică evit momentul. Oricât de mult m-am documentat și oricât de calmă am fost până acum, nu vreau nici să fiu depistată pozitiv. Mai ales, nu vreau să ajung într-un spital aflat în haos sau să interacționez iar cu oameni din sistem care habar n-au ce să facă. Așa că mai trec câteva ore, fac un duș, mă spăl pe cap, îmi fac unghiile. Cum făcea bunica înainte să meargă la spital, doar că nu mi-am făcut și un băgăjel. Mădălina râde de mine și îi explic că ăsta e procesul meu.

O să sun, dar mai încolo.

„Ah, atunci am timp și eu să-mi fac o mâncărică de mazăre?”, mă întreabă.

„Perfect, sun după ce faci mazărea.”

Până la urmă, pe la 17:30, dau buzna în bucătărie, acolo unde e biroul temporar al Mădălinei și mă trântesc pe scaun cu telefonul în mână. Mă mai dau un pic de ceasul morții, mă dau ușor cu capul de masă, recunosc ceva ce mie îmi vine foarte greu („mi-e frică!”), Mădălina mă încurajează și formez în sfârșit „112”, așa cum sunt sfătuiți toți cei care sunt în izolare la domiciliu și dezvoltă simptome. 

Răspunde o voce de femeie și încep să-i povestesc tot ce-am repetat în capul meu: „Sunt în izolare la domiciliu de pe 25 februarie, colega mea de casă a venit de la Roma, eu eram deja un pic răcită încă de atunci, dar apoi mi-a trecut și de luni se întâmplă iar, dar mai agresiv. Tuse seacă. Curs nasul. Strănut. Nu, nu am febră. Ușoară migrenă”.

Femeia a fost amabilă, mi-a luat numele și adresa, apoi a zis că-mi face legătura la „colega”. Am repetat aceeași poveste și pentru colega, m-a întrebat dacă am nevoie de asistență de urgență și am bânguit că „nu…cred…adică v-am sunat pentru că așa ni s-a spus să facem și pentru că totuși tușesc foarte rău”. „Da, da, foarte bine”, a spus și m-a întrebat din nou ce simptome am. Apoi a spus că mi-a notat totul în fișă – nu știam că o să am și o fișă – și că o să trimită un echipaj. Mi-a închis și am rămas cu ochii mari și telefonul în mână.

„O să trimită un echipaj”, îi repet Mădălinei.

„Serios? Auăleu. Nu mă așteptam să trimită un echipaj.”

„Nici eu. Mă așteptam să mă ignore”, îi mărturisesc.

Din acel moment, a început vria. M-am îmbrăcat, m-am pieptănat, m-am gândit în ce m-aș încălța. Mădălina s-a închis în baie ca să se pregătească. Am început să dezbatem diversele scenarii: dacă ne iau la Balș să ne testeze și iese negativ, dacă iese pozitiv, ce se întâmplă cu pisica, ce se întâmplă dacă vin îmbrăcați ca ăia de la dezinsecție și ne duc la ambulanță într-o izoletă (acea targă acoperită pe care au și scăpat-o zilele trecute la Suceava).

Însă trece o oră, trec două, ne tot uităm de pe balcon la strada pe care abia trece vreo mașină și nu se întâmplă nimic. Până la urmă, mă sună un număr de fix. E o femeie care se prezintă ca membră a echipajului de ambulanță. Mă pune să reiau din nou povestea – fișa aia completată s-o fi pierdut între timp? Îi spun că tușesc, dar nu am febră și când aude asta începe să râdă. Rămân un pic blocată, nu-mi dau seama dacă își bate joc de mine sau pur și simplu râde de disperare, că e depășită de situație.

„Nu știu ce să vă zic, doamnă, asta e situația. Trebuia să vă anunț, nu?”, mă înfig în ea. „Da, clar, nu zic. Și de unde a venit colega de casă, din Roma? Mamă, să vedeți acum ce pustiu e orașul, că fratele meu locuiește acolo”, începe să-mi povestească. „Aha”, tot repet, un pic dezorientată. Nu așa mă așteptam să decurgă conversația, dar măcar mi-e mai clar că nu își bătea joc de mine. Cred că voia să râdă cu mine. Îmi spune că o să îi spună medicului de pe ambulanță povestea și mă ține la curent.

Pe la 21:00, sună interfonul și sărim ca arse. „Nu pot să cred”, șoptește în timp ce fuge să-și pună masca cu floricele cumpărată din Vietnam și să se dezinfecteze pe mâini. Fac același lucru, deschid ușa larg și apare o femeie la vreo 45 de ani, tunsă scurt, în costum portocaliu cu albastru și cu mască albă pe față. Dar nu are costum de grădinar, din acelea care aparent nu te protejează nici de purici. Nu are nici izoletă, pare că a venit singură.

„Hello”, mă salută și intră în casă.

„Bună seara”, îi răspund și îi fac semn să intre în sufragerie. Ne așezăm într-un cerc inconștient – eu pe canapea, Mădălina sprijinită de bibliotecă, iar femeia, pe al cărui costum e o etichetă cu „medic”, în picioare lângă un fotoliu. Îi fac semn să ia loc, dar nu vrea.

„Așa, deci care e povestea?” mă întreabă și îmi vine să mă dau cu capul de cadrul din lemn al canapelei. Îi fac cel mai scurt rezumat arătând spre Mădălina: „Ea a venit din Roma, eu eram acasă răcită, așa că am rămas amândouă acasă. Mi-a trecut, a revenit, azi e a patra zi de tuse, n-am febră, ea n-are nimic”.

Mă ascultă cu stetoscopul și spune că am „plămâni de fumător” – ceea ce, nu știu, presupun că nu e ideal. Îi spun că fumez de 15 ani și conchide veselă că „atunci de la asta e”. Se uită și-n gât și observă că, într-adevăr, sunt niște „secreții” acolo și pare că aș avea gripă.

„Dar sunt vaccinată antigripal”, îi spun încruntată.

„Ei, bine, dar trebuia să vă vaccinați de prin septembrie-octombrie ca să produceți anticorpi”, răspunde și îi spun că m-am vaccinat în noiembrie, adică totuși au trecut peste trei luni.

Pare binevoitoare și-mi spune că, dacă ar fi după ea, ar recomanda să mi se facă testul pentru COVID-19 și nu numai – inclusiv cele pentru gripă de tip A și B, care circulă tot în perioada asta. „Dar noi nu avem teste pe ambulanță, nu ne-au dat”, ridică din umeri. „Și asta e. Dacă mă întrebați pe mine, în cazul unei epidemii e normal să poți să mergi acasă la om să-i faci testul, nu să-l pui pe drumuri și să umpli spitale, că dacă n-are nimic la venire, sigur ia ceva la plecare. Nici nu v-aș sfătui să mergeți la Balș”, continuă medicul.

Îmi mai spune că sunt alte teste pe care pot să mi le fac inclusiv la privat sau la medicul de familie – teste de sânge normale care vor indica dacă ceva e în neregulă. Dar asta înseamnă să ies din izolare neștiind sigur dacă nu o să contaminez o policlinică întreagă. E clar că n-are cum să iasă ceva logic și eficient din situația asta.

„Nici noi nu știm”, spune femeia. „E un virus nou, sunt o grămadă de probleme și cu testele – au fost fals negative care apoi au ieșit pozitive, oameni aparent vindecați care apoi au recidivat. Nici dacă-ți faci testul se pare că nu știi 100%”, îmi explică. Dau din cap, pentru că am auzit și eu situații de genul ăsta.

Mădălina dă semne de plictiseală odată ce intrăm în zona de trivia, așa că iese din sufragerie întrebându-ne: „Nu mai aveți nevoie de mine, da?”. „Dumneavoastră nu aveți nimic, niciun simptom?”, o întreabă. Răspunde că nu, are un sistem imunitar la care lucrează de vreo doi ani și începe să enumere toate pastilele naturiste sau nu pe care le-a luat. „Așa, foarte bine”, aprobă medicul și se uită la mine. „Vitamina C, lichide”, îmi spune. Și să încerc totuși să sun la linia TelVerde ca să văd cum aș putea să-mi fac un test de coronavirus la Balș.

Înainte să plece, își amintește ceva și se întoarce spre mine. „Și dacă cumva ajungeți să fiți testată pozitiv, vă las numărul meu de mobil – mă sunați și pe mine să mă anunțați? Că, atunci, ar trebui și eu să…”, nu termină propoziția și facem schimb de numere. „Sănătate!” îmi urează și iese pe ușă.

După ce râd un pic, vorbesc pe Facebook cu un tânăr care, de câteva zile, postează o grămadă de informații despre evoluția virusului în lume, citând surse științifice și articole mai de calitate decât am văzut circulând pe interneții autohtoni. A făcut și un grup numit „Corona pe genunchi”, în care el și alți prieteni răspândiți prin toată lumea, din diverse domenii gen sociologie sau inteligență artificială, împărtășesc ce au mai descoperit și critică România pentru că nu face suficiente să limiteze răspândirea coronavirusului.

„E Kafka la țambal”, îmi spune după ce-i povestesc pățania mea cu ambulanța și mă încurajează să postez pe grup experiența. Până la urmă, o postează el pe Facebook, fără să-mi divulge identitatea.

Are 34 de ani și face un master în drept european la SNSPA, dar a lucrat până acum în politici publice. A colaborat cu USR și PLUS câteva luni, dar i s-a părut că toate inițiativele lor erau mai mult mișcări de PR și nu exista un interes real pentru ce voia el să facă. Spune că s-a întors în țară după ce și-a terminat studiile în Olanda cu gândul că poate să contribuie la un viitor mai bun, însă ultimii ani l-au dezamăgit. De altfel, aflu că a devenit celebru în presă după ce i-a reproșat președintelui Iohannis că nu a invitat jurnaliști care pun întrebări incomode la dezbaterea de la BCU din toamnă. „Mă rog, mie nu mi s-a părut mare chestie, dar a tot rulat pe televiziuni”, completează.

Iar de când a aflat că virusul a apărut în Italia, spune că „s-a refugiat” înapoi în Olanda, unde are cetățenie, asigurare medicală și unde locuiește mama lui. Simt nevoia să mai pun câteva întrebări până mă lămuresc că, da, el chiar a plecat din România pentru că s-a confirmat existența virusului în Europa și nu are de gând să se întoarcă foarte curând.

„Dap, stau aici în timpul ăsta. Am în continuare lucrurile în România, am plecat cu un ghiozdan”, îmi povestește în timp de lărgim chatul pentru a-i include pe cei trei prieteni ai lui cu care a creat grupul de Facebook despre coronavirus.

„Ți se părea că dacă te prinde [epidemia] aici ai belit-o sau cum?” insist.

„Dap”, răspunde simplu. „Ca sistem social. Cum va reacționa lumea. Cum vor reacționa spitalele. Tot. Nu voiam să fiu acolo. Olanda e un loc în care lucrurile sunt proceduralizate. Nu e totul ad hoc ca în România. Am vrut să fiu într-o societate unde să știu ce am de făcut.”

Intervine și Octav, un masterand de 24 de ani la sociologie în Marea Britanie, care spune că, deși el probabil n-ar fi plecat din țară pentru că „e mai pe supraviețuire, îi place riscul”, crede că Laurențiu a luat decizia potrivită. „Aș fi recomandat asta absolut oricui ar fi putut.” Clarifică și Laurențiu că se referea la cineva în situația lui, cu cetățenie străină (iar pentru cea olandeză, a renunțat la cetățenia română). „Normal că, dacă ești român, unde să fugi?”

Îi întreb cum se asigură, mai ales în perioada asta tulbure, că nu contribuie la panică pe tema coronavirusului, ci la luciditate. „Cum știi că n-ai luat-o tu pe câmpii?”

„Păi nu am luat-o pe câmpii pentru că noi doar încercăm conștientizarea riscului și adoptarea unor proceduri ca în țările mai civilizate. Nu sugerăm să ne închidem în beci”, scrie Paul.

În punctul ăsta, Laurențiu îl adaugă în chat pe prietenul lor Miron, student în anul III la medicină în București, ca să-mi povestească de la fața locului cum arată lipsa de luciditate.

„Ar trebui să pot să-ți spun despre ce vorbim, ultimele noutăți despre COVID, cum ne pregătim. Dar nu se întâmplă nimic de genul ăsta, e un subiect tabu, zici că nu există”, începe el. Povestește că zilele trecute, li s-a prezentat un caz ipotetic la stagiul de pneumologie pe care-l face anul ăsta: tuse, febră, dispnee. „Adică fix simptomele CDC [Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor din SUA] pentru COVID.” Iar în timp ce colegii lui încercau să ghicească diagnosticul și toată lumea evita subiectul, el a propus coronavirus.

„Și toată lumea a râs.”

În România, spune el, toți de la Adrian Streinu Cercel, șeful Institutului de Boli Infecțioase „Matei Balș”, și până la profesorii de la medicină sunt în tabăra „asta e doar o gripă” și nu merită luată în seamă. Se uită la letalitatea de 3,4% și consideră că nu e mult, pentru că nu fac un calcul simplu să vadă câte victime ar însemna asta într-o țară ca România.

Ar fi vreo 600.000 de oameni, am făcut eu calculul.

Mai spune că acea letalitate de 2-3% în China (care a crescut odată cu ajungerea virusului în Europa) a fost obținută cu mulți bani, personal, echipamente și pregătire mai bune decât are România – practic Miron oglindește ce spunea și John Campbell, doctorul britanic care vorbește despre coronavirus pe YouTube, despre cum letalitatea nu e intrinsecă virusului, ci depinde de măsurile de control luate.

„Chinezii au construit două spitale de peste 2.000 de paturi în 10 zile sau ceva de genul ăsta, dotate corespunzător”, mai spune el. Pe când la stagiul de pneumologie unde e el, studenții și medicii nu au măști („de obicei avem, e penurie doar acum”) sau alte echipamente de protecție. „Adică dacă nimeresc într-un salon cu cineva cu COVID, iau și eu. Până aflu că am luat, îi îmbolnăvesc și pe alții.”

Testarea e altă problemă, îmi confirmă el. La noi se face testul RT-PCR, adică un test genetic de identificare a ARN-ului viral, a corpului virusului. Testul ăsta e scump și durează măcar o zi până dă un rezultat. Plus că îți trebuie un laborator dotat, nu poți să te duci acasă la oameni și să-l faci – așa mă lămuresc și de ce nu va fi posibil să avem genul de testări mobile în masă despre care am scris zilele trecute.

„Nu poți să faci screening cu ele, cum fac coreenii câte 10.000 pe zi”, pentru că acela e un test serologic care îți caută anticorpii produși de corpul tău la contactul cu virusul. Nu are aceeași exactitate, dar e mult mai ieftin și rapid, deci ți-ar arăta o dimensiune mai aproape de realitate a epidemiei. E diferența dintre testare activă – ceea ce fac coreenii – și testare pasivă – ceea ce fac autoritățile române, adică așteaptă să ajungă la spital cele mai grave cazuri.

„Nu zic că trebuie să fim alarmiști sau speriați”, îmi spune Miron, „dar e iresponsabil să nu ne punem întrebarea dacă nu sunt mai multe cazuri decât cele cinci identificate.” (Între timp, până duminică dimineață fuseseră identificate 13 cazuri în România.)

Miron mai atrage atenția că numărul de cazuri noi identificate în afara Chinei s-a tot dublat o dată la trei zile, în medie. Dacă iei 13.000 de cazuri, câte erau până azi și le dublezi o dată sau de două ori, nu pare atât de mult. Dar să continui să faci asta timp de trei săptămâni ar însemna aproape două milioane de cazuri. Iar pentru cei care spun că gripa sezonieră omoară mai mulți oameni, Miron amintește că în Italia au murit azi 28 de persoane din cauza COVID-19, pe când gripa sezonieră a ucis 30 de oameni într-o săptămână întreagă.

„Și înca ceva straniu: în Italia, minsterul sănătății raportează 414 oameni vindecați pentru 3.858 de persoane infectate, deci 3.444  de persoane în prezent pozitive pentru virus. În timp ce la noi deja majoritatea sunt vindecați? Ce facem noi așa bine?”

E trecut de miezul nopții și a fost o zi lungă, cu multă adrenalină și multe informații. Pe rând, ne luăm cu toții rămas-bun și cădem de acord să ținem legătura. Nu știu ce să înțeleg din ziua asta, în afară de faptul că epidemia asta e peste capacitățile României.

---

Ziua 11 – 06.03.2020

Așa cum m-a sfătuit prietena mea de pe ambulanță, azi sun la linia TelVerde a Institutului Național de Sănătate Publică (INSP) ca să întreb cine are acces la testarea pentru coronavirus. Îmi răspunde o doamnă care, după ce-mi ascultă povestea pe care am învățat s-o recit în maxim 10 secunde, îmi spune că „în acest moment, nu se fac teste la cerere”. Adică nu vei fi testat decât dacă suni la 112, ești considerat o urgență, vine un echipaj cu izoletă și te duce la Matei Balș. „Totuși, aveți vocea modificată…”, îmi spune cu empatie în timp ce tușesc în telefon. Mă sfătuiește ca, dacă simptomele continuă, să sun din nou la 112 și să mă țin de capul lor, cu sau fără febră.

O întreb și de faimoasa adeverință pe care ți-o dă DSP ca dovadă că ai stat în izolare și pe care o poți folosi ca să-ți iei concediu medical retroactiv. „Trebuia să sunați deja la DSP ca să vă trimită un formular de completat pe mail”, îmi spune îngrijorată și îi explic că am sunat de nu știu câte ori, dar n-a răspuns nimeni. Nu pare surprinsă. „Sunați într-una, insistați și explicați-le situația, că altfel n-o să vă puteți lua concediu.”

Zis și făcut. Sun la DSP Sector 1 și, într-un final, îmi răspunde cineva. Tot o femeie. Recit povestea și mă oprește la partea cu „colega de casă venită din Roma”.

„Roma. Păi, doamnă, Roma nu mai e pe lista locurilor periculoase, a fost scoasă zilele trecute. Avem o hartă pe site, nu vă uitați acolo?” mă repede. Îi spun că nu am văzut o asemenea hartă pe site-ul DSP – chiar m-am uitat – și că atâta vreme cât medicii de familie, angajatorii, cei de la TelVerde și medicul de la ambulanță ne-au spus și mie, și Mădălinei să stăm în izolare două săptămâni, asta am făcut. De altfel, Mădălinei i-au spus asta cei de la aeroport, la intrarea în țară.

„Cei de la aeroport”, repetă cu dispreț. „Și medicii de familie, și ambulanța. Da, minunat”, îmi râde în telefon. E clar că oamenii ăștia nu vorbesc între ei. Îi explic că, atâta vreme cât Roma era pe lista sensibilă și a tot fost până când ea susține că au scos-o, adică pe 2 martie, iar eu am început să am simptome de răceală și medicii mi-a spus să-mi continui izolarea, mi se pare normal să ni se elibereze acea adeverință.

Până la urmă, s-a înduplecat și mi-a trimis pe mail o declarație pe proprie răspundere că am fost într-o zonă cu risc și că am efectuat izolarea voluntară 14 zile. „În ziua încheierii izolării, ne-o trimiteți completată și vă dăm adeverința”, m-a asigurat. Deși, având în vedere că declarația e doar pentru persoanele care au călătorit în zone cu risc, nu și pentru cele care au intrat în contact sau locuiesc în aceeași casă cu ele, mi-e greu să cred că nu va trebui să repet eforturile de convingere și marți, când trimit documentul înapoi.

La prânz, intru din nou pe chat-ul cu Laurențiu, Miron și Octav, unde între timp a apărut și Paul. El e „un inginer modest”, cum se prezintă, care locuiește de câțiva ani în Tokyo și lucrează în „inteligență artificială, analiză de date, consultanță în diverse domenii și diverse industrii”. Spune că știa de virus de pe vremea când era doar un zvon și auzise de doctori arestați în Wuhan pentru că vorbeau despre asta fără acordul autorităților. Când îl întreb despre grupul de Facebook pe care l-au creat, îmi spune că ei sunt „niște cetățeni de rând un pic îngrijorați de o situație periculoasă” și că încearcă să pună cap la cap informațiile pe care nu le primesc de la „cei de la care le-am așteptat cu încredere”.

Spune că în Japonia autoritățile au adoptat inițial același discurs ca și la noi, anume că asta e un soi de gripă. Au întârziat impunerea unor restricții de călătorie, astfel că destul de mulți oameni au fost infectați în urma interacțiunilor cu turiștii chinezi. „Norocul japonezilor e că, în ciuda apatiei și a incapacității autorităților de a lua măsuri, populația poartă măști foarte des când au gripă, ca să nu îi infecteze pe alții si uneori doar ca să se adăpostească de frig. Combinat cu lipsa de contact fizic în viața de zi cu zi (oamenii se salută făcând plecăciuni), se creează un mediu în care virusul răspândește ceva mai greu.”

Cultura disciplinei are un impact mare. În clădirea de birouri de lângă cea în care lucrează una dintre prietenele lui Paul, o persoană a fost diagnosticată cu coronavirus, așa că sediul s-a închis pentru dezinfectare aproape o săptămână. Iar firmele din jur au decis să-și lase angajații să muncească de acasă pe cât posibil. 

Paul mai știe povești din Taiwan și Thailanda, unde are cunoscuți, și deși autoritățile nu au reacționat ideal nicăieri, pare că se trezesc și încep să facă pașii necesari – controlarea zborurilor, controlarea stocului de măști de protecție, app-uri pentru informarea populației, firme care livrează mâncare gratuită celor care sunt izolați la domiciliu, dezinfectarea sediilor de companii. „Reacțiile diferă și în Asia, factorii fiind mulți și interacțiunea lor complexă. Dar la cum abordează o bună parte din țările europene problema, (inclusiv România), o să fie o primăvara greoaie”, e de părere Paul.

Închei ziua mai liniștită, sincer. Mi se pare că am făcut tot ce puteam ca să-mi dau seama ce înseamnă o reacție responsabilă în săptămânile astea, să mă informez, să vorbesc cu alți oameni informați și să comunic cu autoritățile, să mă lămuresc cum pot să-mi pun chestiunile administrative în ordine (adeverințe, concediu, etc.).

Mai mult nu am ce să fac.

Sper doar ca, în trei-patru zile cât mai ține izolarea, să-mi treaca tusea sau gripa sau ce-o fi și să pot să mă întorc în lume fără să pun pe nimeni în pericol.

---

Ziua 12 – 07.03.2020

Adevărul e că, pe măsură ce se apropie finalul izolării, îmi crește și entuziasmul. Abia aștept să ies din casă, să mă bucur de vremea caldă, să văd oameni. O prietenă m-a întrebat aseară dacă nu vin la un meci de handbal azi și mi-a fost mai greu decât în zilele trecute s-o refuz. Chiar dacă DSP ar fi ridicat din umeri.

Mi-am băut cafeaua pe balcon, cu geamul larg deschis, o carte bună și motanul deja disperat că nu mai plecăm de-acasă. I-am invadat toate locurile preferate, dă peste noi prin casă în mod constant, suntem un real deranj. Citesc un articol din The New York Times despre cum trebuie să decurgă izolarea la domiciliu și sunt destul de mândră că am făcut aproape totul așa cum trebuie – minus partea în care eu și Mădălina ar fi trebuit să ne separăm una de alta, dar împărțim totuși baia, bucătăria și sufrageria, nu văd cum ar fi funcționat. Asta e, ne-am asumat amândouă.

Mai găsesc un articol superb ilustrat și plin de informații utile despre cum se formează clustere de infecție, de la piața de pește din Wuhan, la un hotel din Singapore, o masă în familie în Hong Kong, vasul de croazieră Diamond Princess acostat în Japonia, orașul Qom din Iran, până la regiunile Lombardia și Veneto din Italia. Poți să refaci circuitul coronavirusului prin lume și să vezi cât de imprevizivil este, de fapt.

Apropo de imprevizibil, azi a fost ziua cu cele mai multe decese cauzate de coronavirus în Italia: 49 în 24 de ore. Asta urcă rata letalității la 4,25% în Italia, cea mai mare din lume – dacă nu punem la socoteală țările care manipulează rapoartele (hello again, Iran). Tot azi, cazurile de îmbolnăvire au ajuns la peste 100.000 la nivel mondial, adică atingem un prag psihologic ușor mai stresant. Sigur, sunt și 57.000 de persoane însănătoșite, deci nu e totul oribil. (Doar să reținem că există acele teste care ies fals negativ și trebuie repetate de câteva ori ca să te asiguri că Gigel nu se întoarce în spital.)

Ca să completăm platouașul informativ, doctorul Campbell ne livrează update-ul zilnic pe tema coronavirusului în timp ce-și curăță tastatura calculatorului – ador. Este tatăl pe care-l merităm. Și este foarte nemulțumit că săptămâna viitoare se ține un festival în Gloucestershire, ceva legat de cai, unde vor fi 250.000 de oameni. „Vi se pare proactiv?”, întreabă serios spre cameră ridicând sprâncenele a dezamăgire. „Nu cred”, își răspunde singur și desigur că are dreptate. La final, declară că ciocnirea coatelor în semn de salut este o alternativă super la strânsul mâinilor, și că e „cool”. E o glumă de tată, nu vă speriați.

The Financial Times se întreabă cum o să schimbe COVID-19 felul în care ne trăim viețile și are cel mai bun intro pe care l-am citit în ultima vreme, pe care o să-l las în engleză: „You can find anything in Heathrow airport if you walk far enough. Near Terminal 2, past the bus station, under a flyover, you can even find God”. Cam cât o să ne schimbe viețile acest virus, vă las să citiți și să trăiți.

Spre seară se confirmă și inevitabilul – primul caz de coronavirus în București, la un tip care avea cu totul alte simptome (am scris zilele trecute de problema cu fecalele, da?) și care venise din această regiune ne-periculoasă, Roma, la două zile după ce a venit și Mădălina acasă. Cred că DSP o să actualizeze harta aia.

(Duminică dimineață, alte două decizii monopolizează televizoarele. Autoritățile italiene au plasat 16 milioane de oameni din nordul țării în carantină până pe 3 aprilie. În plus, autoritățile române au interzis activitățile care implică participarea a peste 1.000 de persoane. Încet-încet, ne trezim și în Europa.)

„Eu una mă bucur că se tot dovedește că nu sunt nebună”, îi spun Mădălinei.

„Cred că mai bine erai nebună decât să se întâmple ceva”, îmi răspunde mai puțin entuziasmată.

Dar, pentru moment, suntem bine. Eu încă tușesc, dar nu-mi mai curge nasul. Și tușesc mai ales noaptea, când Mădălina susține că toate afecțiunile se agravează. Poate de asta i se spune „noaptea minții”.

Închei jurnalul aici și o să tot urmăresc ce se întâmplă cu epidemia în România, dar o să fiu ușurată s-o fac în afara casei. Așa că dacă aveți anecdote, surse, informații sau link-uri utile de împărtășit, mă găsiți, ca întotdeauna, la ioana@decatorevista.ro.

A voastră, din fotoliu.

---

Jurnalul Ioanei va continua în acest spațiu în zilele care urmează. Dacă vrei să înțelegi mai multe despre Coronavirus, consumă informații în mod responsabil și din surse care au autoritate. Îți recomandăm:
• Secțiunea despre Coronavirus de pe site-ul OMS
• Contributors.ro: Speriați de viruși, pe bună dreptate. Cum gândim în cazul epidemiilor?
• PressOne: Coronavirusul: cum ne afectează, de fapt, epidemia COVID-19
• Alex Doppelgänger: Pandemii, conspirații, informații
• The Atlantic: You’ll Likely Get the Coronavirus

Dacă ai întrebări despre noul coronavirus, poți cere lămuriri la linia Telverde 0800 800 358 a Institutului Național de Sănătate Publică.