John Freeman despre interviuri şi David Foster Wallace

În ultimii cincisprezece ani, John Freeman a intervievat mulți scriitori. În acest eseu, vorbește despre cum e să fie, la rândul lui, luat la întrebări de unii dintre aceștia, și despre ce-a aflat despre ei, din întrebările pe care i le-au pus.

Traducere de Anca Bărbulescu

ACUM nouă ani mă plimbam pe Fifth Avenue cu David Foster Wallace. Voia să știe ce impresie îmi lăsase The Names. Acolo era cheia, spunea el – vorbea de opera lui Don DeLillo ca de un seif care-și conținea propriul cod. Era o vreme de căciulă și mănuși. Wallace purta un pulover mov. De unde-mi cumpărasem paltonul? m-a întrebat. Foarte frumos palton, a remarcat el. Arăta ca din James Bond. Mai fusesem aici?

Tocmai intrasem în restaurantul Japonica, un local cu sushi din University Place. Îl intervievam, iar Wallace deja era cu câteva întrebări înaintea aproape tuturor autorilor despre care scrisesem până atunci. De obicei nici cei mai curioși nu-i pun întrebări jurnalistului. Nici nu e nevoie. În fond, despre ei e interviul.

Dar Wallace părea să gândească la modul interogativ. Era înalt și puțin transpirat, arăta de parcă tocmai venise de la jogging. Dar părea hotărât să nu intimideze. Semăna cu o felină mare care-și scotea ghearele pe rând, întrebare cu întrebare. Uite, vezi, n-am de gând să-ți fac probleme.

Dar odată ce am intrat în ritm – vorbea într-un stil propulsiv, alimentat cu cofeină – a tot recurs la întrebări. Scrisesem vreodată despre propria viață? E greu, nu? La o adică, celebritățile sunt măcar din aceeași rasă cu noi? Poate un articol biografic să arate omul așa cum e el cu adevărat?

„Mie textele astea de nonficțiune mi s-au părut cele mai greu de scris”, spunea el despre Consider the Lobster, cartea care tocmai îi apăruse, „fiindcă realitatea e infinită.” După care: „Dumnezeu știe ce-ți notezi acolo.”

În ultima vreme m-am gândit mult la întâlnirea noastră. În ultimii cincisprezece ani am intervievat mulți scriitori. Câteva sute – poate prea mulți, dar de ce să nu accepți? Când de-abia terminasem facultatea, un prieten mi-a dat o ediție vintage din The Paris Review Book of Interviews. Răspândea mirosul înțepător, de cremene, al unei case de fumător de trabucuri și era la fel de bine croită precum căptușeala unui sacou de seară din anii ’40. Prietenul meu îmi dăduse volumele ca încurajare. Scriam un roman și mă blocasem. Dar nu mi-am rezolvat problema citind interviurile. Când citeam despre mizantropia murată a lui Graham Greene sau despre cititorul imaginar al lui John Updike, de la est de Kansas, nu-mi doream să fiu ca ei. Îmi doream să fiu cel care avea ocazia să stea de vorbă cu ei.

La scurtă vreme după săptămâna febrilă în care am citit volumele, am intervievat pentru prima oară un scriitor, pe Allegra Goodman. Pentru un ziar acum defunct pe nume The Cambridge Tab. A trecut atâta timp că nu-mi mai amintesc unde ne-am întâlnit. Mă uluia productivitatea ei: patru romane și tot atâția copii înainte de 35 de ani. Era binedispusă, de parcă a folosi eficient timpul era ceva asemănător cu rezolvatul de cuvinte încrucișate.

A fost o întrevedere destul de scurtă, dar a dus la altele, iar până acum, cincisprezece ani mai târziu, am avut parte de atât de multe încât mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu diverși oameni la petreceri și să-mi dau seama de-abia mai târziu de ce-mi era așa de ușor să fac conversație cu ei: îi intervievasem. Evident, cei mai buni sunt foarte greu de uitat. Cum mă privea Lawrence Ferlinghetti, de parcă mi-ar fi spus: nu mai striga la mine, nu sunt chiar așa de bătrân. Cum am stat pe futonul lui Doris Lessing în timp ce-mi povestea cum hrănește ea mierlele. Cum m-a învățat Kazuo Ishiguro cum să mănânc scones.

Nu demult, am adunat cele mai bune conversații într-o carte și, cum e o carte despre discuții, am plecat în turneu ca emisar stângaci al ei. Editorul meu s-a gândit că ar fi interesant dacă s-ar întoarce roata și m-ar intervieva și pe mine câțiva din romancierii vizați, așa că, la Boston, Chicago, Los Angeles, Iowa City și alte orașe din nord și din sud, m-am aflat de partea opusă a ecuației.

M-am născut în Midwest-ul american, așa că senzația bruscă și copleșitoare care m-a cuprins când mi s-a cerut să vorbesc despre mine a fost una de jenă. Nu e frumos, parcă o auzeam pe bunica. Ia uite, iar vorbesc despre mine. Și voi? Louise Erdrich, care era gazda unui eveniment în Minneapolis, nici n-a vrut să audă. Zâmbea și reformula întrebarea. La fel și Richard Russo, în Portland, Maine, și Geoff Dyer în Brooklyn, care a spus: „Îmi dau seama ce încerci să faci, dar nu te las să răstorni situația.”

Dar mult mai interesant decât senzația de rușine era cât de multe îmi spunea despre ei ceea ce mă întrebau scriitorii. Louise Erdrich m-a întrebat despre familie. Richard Russo, care scăpase ca prin urechile acului din Arizona în epoca de aur a postmodernismului – despre influența profesorilor slabi. Pe insula Martha’s Vineyard, Geraldine Brooks (care a călătorit în zone de război și a vorbit cu niște oameni destul de duri) m-a întrebat dacă aveam vreo cunoștință care să-mi fie foarte antipatică. Aleksandar Hemon, care s-a mutat în S.U.A. în 1992 și și-a însușit engleza ca pe limba maternă, a observat că vorbeam în paragrafe.

Chiar dacă în etapele turneului sunt același eu, de multe ori și îmbrăcat la fel, fiecare conversație e alfel. Cu Mark Danielewski am vorbit atât de mult despre roman și posibilitățile lui, încât aveam senzația că suntem doi asasini care vorbesc despre arme. În Iowa City, în care eu i-am pus majoritatea întrebărilor lui Marilynne Robinson, am petrecut o seară ca la o întrunire a consiliului local. La New York, cu Teju Cole, am făcut un duet în două game.

După o lună de astfel de evenimente, mi-am dat seama că, în fond, convențiile interviului ne lipsesc de un lucru pe care romancierul îl face destul de des, anume punerea întrebărilor. Jurnalistul german Tobias Wenzel și fotografa Carolin Seeger au rezolvat parțial carența aceasta într-o serie de întâlniri din 2007, cu 77 de scriitori. I-au cerut fiecăruia să-și pună o întrebare care și-ar dori să li se pună, iar Seeliger i-a fotografiat în timp ce vorbeau.

Dar asta nu rezolvă decât o parte din problemă. Romancierul lucrează cu oameni și cu relații. Ce vrea să știe? Când scriitorul e pus în pielea intervievatorului, ceea ce se transmitea implicit și, în mod ideal, elegant prin opera lui devine vizibil. Romanciera britanică Nicola Griffith a vrut să știe dacă am meditat vreodată pe tema chimiei creierului. Iar Robin Sloan a remarcat că, în unele privințe, cartea mea semăna cu un cloud de date.

Cât despre Wallace, ce mai, parcă voia să știe totul; nu trebuie decât să deschideți Infinite Jest la oricare din cele 1100 de pagini ca să vă dați seama că aproape a reușit. ●

John Freeman e scriitor, critic literar, fost editor al Granta, fondatorul revistei Freeman’s, și unul dintre invitații conferinței The Power of Storytelling, ajunsă la cea de-a cincea ediție (9-10 octombrie).

„Cum să citești un romancier”, colecția sa de interviuri cu scriitori celebri, a fost recent tradusă la editura Vellant, și e unul dintre cadourile pe care le poți alege la pachet cu abonamentul susținător.