Jurnale de pandemie: O vară cum n-am mai avut

În fiecare dimineață, un algoritm bine antrenat scotocește printre mii de anunțuri și adună marfă pentru încă un e-mail optimist: 

„Salut, Vlad! Avem noutăți imobiliare pentru tine!”

Înainte să mă apuc de scris îl deschid, ca de fiecare dată. Click pe primul link. Mă plimb printre poze clasice de agenție, în ordinea pe care de-acum o știu bine: o perspectivă din față și de jos asupra casei, apoi curtea, câteva camere, niște copaci, strada. Mă întorc la prima poză: un copac desenează o umbră pe zidul însorit din față și pe geamuri. O bate soarele dimineața sau după-amiaza?

Descrierea anunțului începe profesionist, la persoana a doua singular, țintit, cu cuvinte-cheie: „Dacă te-ai saturat de aglomerația urbană și dorești să găsești un refugiu aproape de oraș, te invit să parcurgi următorul anunț pentru a vedea Casa de la Șosea”. După ce înșiră detalii legate de utilități, agentul mă ia din nou pe după umeri: „Aici poți să îți găsești liniștea de care ai nevoie, iar copiii pot explora bucuriile naturii. În proximitate găsiți supermarket, acces la mijloc de transport în comun”.

Liniște, explorare, bucurii, natură, proximitate, acces.

Ce să ceri mai mult?

Mai jos, casa e localizată cu aproximație pe o hartă a localității, printre drumuri strâmbe de țară, nume de locuri necunoscute și fâșii de verdeață. Dacă fac zoom out de câteva ori din colțul din stânga sus al hărții se văd orașele, apoi toată România.

Știu bine formulările din anunțurile astea, pot să identific eventuale capcane, pot să-mi dau seama într-un minut dacă terenul e îndeajuns de mare, dacă prețul e bun, dacă e prea aproape sau prea departe de un drum circulat, dacă pot să adaug casa asta pe lista celor la care o să visez de-aici încolo.

Acum vreun an nu credeam că o să mai vâslesc printre anunțuri. Abia mă îndatorasem din nou, alături de prietena mea, Oana, pentru a renova un apartament de trei camere din cartierul bucureștean Dristor, și părea că asta va fi totul de-aici încolo. Era locul nostru, pe care-l gândisem la centimetru pătrat, de la sistemul electric până la ultima placă de faianță. Imediat după ce-am terminat cu alergătura și ne-am pus pe lustruit parchetul și gresia am început să iubim locul ăsta.

După asta s-au întâmplat lucruri.

Din martie încoace birourile s-au mutat între dormitor, bucătărie și sufragerie. Timpul petrecut în cei 65 de metri pătrați din Dristor ne-a arătat detalii ale vieții noastre aici pe care nu le simțisem până atunci: fâlfâitul continuu și mizeria lăsată de porumbei în luminatorul dintre băi, ștergătoarele ridicate de vreun vecin care și-a marcat propria bucată de asfalt, bormașinile care cântă pe mai multe părți, din mai multe direcții, mirosul ce vine dinspre ghenă, gândacii care urcă uneori prin țevi, lătratul unui cățel care încă nu s-a obișnuit să stea de unul singur în apartament.

Nici copacii care între timp au înfrunzit, au înflorit și acum au dat în galben la câțiva metri de geamuri nu mai îmblânzesc blocul, așa cum o făceau anul trecut. Sunt doar o mostră dintr-o altă viață, cea care așteaptă dincolo de București.

Apoi, la începutul lui august, a fost un drum de-o oră și jumătate spre satul Oanei din județul Dâmbovița. În seara de dinainte, mama ei o sunase și-i spusese că tatăl ei, bunicul Oanei, e foarte slăbit: nu mai vorbește, nu mai mănâncă, nici apă nu mai bea.

Timp de-o săptămână am asistat la moartea unui om bun, înconjurat de oamenii care l-au iubit.

Cât Oana și cei ai casei au stat lângă el, eu am mai lucrat din grădină, iar când n-am lucrat am asistat la coacerea roșiilor vecinului, am urmărit niște nori imenși și leneși de la un capăt la altul al orizontului, m-a cutremurat gândul că omul acela care nu se mai poate ridica din pat a văzut lucrurile astea de mii de ori în cei 93 de ani pe care i-a trăit și de-acum n-o să le mai trăiască și mi-au venit în minte clișee vechi despre vieți trăite cum trebuie.

În ziua dinaintea înmormântării s-au strâns în curte rude, vecini, oameni din sat care-l știau pe „nea Nae”. Bunica Oanei era și ea acolo, în scaunul cu rotile în care n-a vrut să urce din prima, pentru că-i era rușine s-o vadă lumea așa, neputincioasă. Se despărțea de omul cu care a trăit ultimii 66 de ani și zicea că vrea lângă el și-acum. Femeile din jur au încercat s-o împace și i-au zis că are copii, nepoți și strănepoți, că are cine veni la ea și de-aici înainte. Ea le-a zis că nu-i chiar așa, pentru că „acum s-a lărgit lumea” și fiecare are viața lui, departe de sat.

Mi-a rămas în cap vorba asta a ei. Lumea s-a lărgit, e adevărat: la București sau la Brașov se ajunge repede de-aici, dar înapoi e mai greu. După aia m-am gândit: și dacă lumea începe acum să se îngusteze la loc?

Izolarea pe care o trăim din martie încoace ne împinge să visăm la căsuțe împrăștiate pe dealuri și prin munți, să le căutăm pe site-uri de anunțuri și pe grupuri de Facebook. Căutam și eu case așa cum hrăneam maiaua la început de pandemie: pentru că e drăguț să fii în rândul lumii. Eu unul nu știam însă ce vreau și de ce vreau, dincolo de asta. Mă fascina câte-o casă săsească, îmi mai ziceam că „uite ce merge o pensiune aici”, „poate aș învăța să îngrijesc livada asta”, „unde-o fi satul ăsta?”.

Săptămâna aceea la țară ne-a făcut să înțelegem că vrem să trăim într-un loc care, dincolo de decor sau de metri pătrați, să conțină un rost. Iar rostul ăsta ar fi să trăim aproape de ai noștri, să învățăm unii de la alții și să avem grijă unii de alții.

Nu glumesc când spun că una dintre dorințele mele a fost să renunț pentru o vreme la meseria de reporter pentru o muncă fizică, „de șantier”. I-am văzut pe părinții mei cultivând legume în grădina noastră de la țară, pe care apoi le vindeau în piețele din oraș, și mi-i amintesc bronzați la sfârșitul verilor, când terminau cu recoltele de porumb, grâu și floarea-soarelui. Deși încercau să mă țină departe de lumea lor, de parcă ce făceau ei nu era demn de mine, eu eram fascinată de duritatea muncilor de la țară, care mă făceau mai degrabă să dau o mână de ajutor decât să-i privesc indiferentă. Cel mai mult îmi plăcea să înșir frunzele verzi de tutun pe sfori și să urmăresc cum ajung să se sfărâme după câteva luni, semn că deveneau numai bune de vândut către fabricile de tutun.

Vara asta mi s-a împlinit dorința de a-mi testa puterile, când am devenit șefă de șantier pentru renovarea garsonierei mele de 25 de metri pătrați dintr-un bloc de zece etaje din București. După două luni de izolare în casă, în care ajunsesem să cunosc toate petele, am simțit că o să mă deprim dacă nu fac o schimbare. A urmat o lună în care am redus munca din redacție ca să mă dedic unui alt proiect de viață.

S-a dovedit a fi unul dintre cele mai dificile și revelatoare de care am avut parte.

Pe 14 iunie, duminică, mi-am luat motanul, pe Nea Caisă, un troler cu haine și ne-am mutat pentru câteva săptămâni în apartamentul gol al unui prieten. În aceeași zi, le-am înmânat cheia garsonierei celor doi muncitori despre care știam prea puține, dar în care-mi puneam speranțele că-mi vor face casa mai frumoasă. Tatăl meu tocmai îmi transferase în cont aproape 2.500 de euro, pe care îi strânsese ani buni, împreună cu mama, ca să mă ajute să acoperim cheltuielile de renovare.

Nu mai avusesem niciodată atât de mulți bani pe card. Țin minte că ne-am emoționat amândoi când mi-a spus la telefon, deși nu-i stă în fire, „Doamne ajută!”. Știa că nu va fi deloc ușor tot ce avea să urmeze, iar eu am devenit brusc conștientă de responsabilitatea pe care mi-o asumam.

„Hai că o să fie bine”, i-am spus, deși nu știam ce să cred.

Primele două săptămâni au fost incredibile. Mă trezea la ora 6 gândul că urma să fac ceva important în fiecare zi și porneam spre propriul șantier. Eram uimită să văd ceață la ora aia, în iunie, și ceață era și în casa mea, de la molozul și praful care deveniseră noul decor. Făceam des drumuri la magazinele de bricolaj și construcții ca să cumpăr o autofiletantă sau o placă de rigips; învățasem diferențele dintre tipurile de glet; știam care-i cea mai bună lavabilă (Savana are de departe cel mai bun scor); înțelegeam la ce folosesc negresele, coturile, cleștele-papagal sau cum se prepară șapa.

Aveam un dosar în care adunam toate chitanțele și o agendă în care-mi notam măsurătorile din casă – cel mai mult m-a uimit câte cuprinde kitul pentru schimbarea parchetului, în care trebuie să ții cont și de șapa autonivelantă, și de folia izolatoare, de plinte și de accesoriile pentru colțuri și îmbinări.

Voiam să fiu mai organizată decât sunt de obicei și-mi ieșea surprinzător de bine. Simțeam că grija cheltuielilor era cel mai mic gest de recunoștință față de eforturile alor mei.

Printre ciocănituri în pereți, muncitorii povesteau despre viață și tinerețe. Unul dintre ei apăruse pe coperta unei reviste franceze când avea 14 ani și ieșise pe străzi în zilele Revoluției, dar acum ura toți politicienii și credea că virusul e mai mult o făcătură a Chinei. Ajutorul lui, un puști de 25 de ani, avea emoții pentru iubita lui care atunci dădea Bacul.

Eu le aduceam dezinfectant, măști, uneori țigări și chestionam orice meștereau prin casă. Seara, când plecam spre casă, le turuiam părinților plină de energie că nu mai recunosc nimic din vechiul loc și asta era de bine, cât de mult mă încânta modelul de gresie retro pe care-l cumpărasem și mă plângeam de cheltuielile neprevăzute sau când muncitorii trăgeau de timp.

Mi-era teamă de fapt. Nu aveam încredere în toate metodele muncitorilor și întrebam ca reporterul care trebuie să verifice din trei surse – și uneori chiar verificam. Dacă e vreun sfat pe care-l primisem de la toată lumea înainte să încep era că trebuie să fiu foarte atentă fiindcă majoritatea încearcă „să mai ciupească” ceva la bani. Începusem și eu să am nemulțumiri când am văzut că munca lor se lungește cu încă o săptămână, apoi încă una, deși promiteau altceva. Mă înfuria tonul lor când încercam să negociem timpul și cheltuielile și când simțeam că mă iau peste picior pentru că „o fată” le spunea ce așteptări are de la ei.

„Măi, fată”, mi-a zis muncitorul-șef într-o vineri când se aștepta să-i plătesc, deși nu vorbiserăm nimic despre asta. „Tu crezi că eu stau de plăcere în praful ăsta? Ai zis că ai toți banii pe card”, s-a uitat încruntat la mine.

M-am enervat în ultimul hal și de atunci relația noastră s-a înrăutățit. Nu faptul că m-ar fi dezamăgit o echipă de muncitori mă supăra – e o poveste pe care am mai auzit-o de atâtea ori. Mă măcina că pierd controlul, banii adunați cu grijă de ai mei ca să-mi fie mie bine, și că eu îi dezamăgesc.

Când mătușa mea mi-a trimis un filmuleț pe WhatsApp – cu mama în care o ruga să-mi transmită ceva, mama s-a uitat într-o parte și a zis: „Să fie tare… Să nu se mai streseze” –, m-a bușit foarte tare plânsul și nu mi-am dat seama pe moment de ce.

Apoi am priceput.

M-am mutat singură pe timpul verii, ceea ce înseamnă că acum mă enervează când tata își trage un scaun la masa pe care nu o folosesc niciodată (e greu de șters și destul de mare) și se plimbă prin tot apartamentul încălțat: după ce pleacă, trebuie să dau cu aspiratorul.

Azi e la mine, dar nu l-am rugat să vină din cauza vreunui val de dor. Singura mea motivație a fost că am probleme la mâini și încheieturi, deci nu am cum să îmi schimb singură așternutul. Dar dacă tot l-am prins, l-am rugat să dea un telefon important în locul meu, pentru că mie îmi era rușine.

Toată treaba e destul de complicată: eu trebuia să mă duc la facultate în Anglia anul viitor. Ba chiar voiam să aplic la Oxford. De aceea mi-am și implorat părinții să dea o căruță de bani pe consiliere, cât să am o șansă la ce consideram facultatea viselor mele. Cu chiu, cu vai, i-am convins, chiar dacă m-am simțit prost să le cer atâția bani doar pentru o șansă.

Acum am ajuns la concluzia că i-am cheltuit degeaba. De aia dă tata telefoane.

*

Am fost dintotdeauna ambițioasă și mi-am dorit să fac ceva impresionant, să las pe toată lumea gură-cască și să le întrec toate așteptările.

Când scrii dintotdeauna, când distracția ta cea mai mare e să spui povești, fie în treacăt la o petrecere, fie prin articole, linia dintre muncă și un hobby pentru care mai primești un ban devine puțin neclară. Iar dacă până acum ai fost copilul perfect care lucrează din plăcere, cu note mari și proiecte impresionante, trebuie să continui să fii perfect și când nu mai ești copil. Poate nu mai contează notele, dar contează la ce facultate intri și ce vrei să studiezi, dacă te întorci sau nu în țară și ce salariu crezi că o să ai.

Și cu toate astea, deși înțeleg ce așteptări le-am creat tuturor, acum, că am făcut 18 ani, înțeleg și cât de mulți bani le cer alor mei și știu și de unde vin banii; mai ales de când am început și eu să strâng câte ceva, după ce vara trecută am lucrat la o cafenea și anul ăsta am ajuns să câștig puțin și din scris. Azi îmi dau seama cât de haotică sunt și cât de recunoscătoare le sunt alor mei că încă vor să-mi ofere orice le-aș cere.

Așadar, consilierea. Am dat o căruță de bani pe consiliere și am făcut o ședință. Apoi Anglia s-a hotărât că nu e de partea mea. Nici o săptămână mai târziu, mentorii de la firma de consiliere m-au anunțat că, drept urmare a Brexitului, guvernul britanic nu mai acordă împrumuturi studenților din Uniunea Europeană, iar taxele de școlarizare vor crește. Adică un an ar fi costat cam de trei ori mai mult față de ce eram pregătită să plătesc. Mi-a picat lumea în cap și am băgat un maraton de plâns recitind e-mailul de 15 ori, de parcă a 16-a oară ar putea să dispară și totul o să se rezolve de la sine.

Când nici a 16-a oară nu a dispărut, nu am vrut să îi zic mamei. Mă avertizase că situația cu Anglia se înrăutățește, mi-a spus să mă gândesc bine înainte să iau vreo decizie. Mi-era rușine de câtă dreptate a putut să aibă.

*

Așa că iată-l pe tata la mine în sufragerie, cu firma de consiliere la telefon, încercând să încheie contractul și să primim măcar o parte din bani înapoi.

M-am gândit că mă comport ca un copil mic care se ascunde rușinat: dacă nu pot nici măcar să dau un telefon în care să explic politicos de ce nu mai pot continua ședințele de consiliere, cum o să îmi fac singură programări la doctor? Cum o să mă descurc fără ai mei?

Când nu o să mai fie nimeni care să mă ajute să îmi schimb așternutul, ce voi face?

Un an cu pandemie și luni întregi petrecute în casă au creat ocazii perfecte ca să-mi pun genul ăsta de întrebări și să le răsucesc pe toate părțile. Am intrat în carantină în după-amiaza lui 10 martie, încă elevă într-a XI-a. Grijile mele cele mai mari erau că tata nu o să mă lase la dans, că nu o să îmi văd prietena două săptămâni și că dacă pierdem prea multă materie n-o să mă descurc la teză. Șase luni mai târziu, tocmai mi-am serbat majoratul, trebuie să mă interesez cu cine votez la primărie și toată lumea se așteaptă ca de-acum încolo să știu să am singură grijă de mine.

După aproape jumătate de an de sfârșitul lumii, trebuie să le știu pe toate ca un om mare.

Sunt atât de împrăștiată încercând să îmi echilibrez adolescența și ultima vară de liceu cu munca și toate proiectele în care m-am aruncat, încât abia am timp să mănânc. M-am făcut eu mare prea repede și am uitat că trebuie să am și grijă de mine sau trece toată lumea prin asta?

Fizic, sunt doar cu șase luni mai mare decât în martie.

Totuși, simt că am trăit vreo trei ani în plus.

*

Încă primesc întrebarea „Ce vrei să te faci când ești mare?”.

Încă îmi scapă și mie în conversații cu prieteni. Ne întrebăm asta pentru că vedem unii în ceilalți copii încă speriați, haotici și pierduți. Nu contează dacă te-ai hotărât deja unde te duci la facultate sau dacă știi deja ce e un impozit. Habar n-am de fapt cum funcționează lumea din jurul meu, deci de unde ar trebui să mai știu și finețuri cum ar fi ce politician are cel mai mare potențial să nu distrugă țara? Dacă era un pachet cu instrucțiuni de adult pe care trebuia să-l primesc la 18 ani, sper că doar întârzie, pentru că pe 27 august sigur nu a ajuns.

Ar fi frumos dacă dificultățile s-ar rezuma la deciziile mari. Trebuie însă și să știu să îmi spăl rufele pe culori, să îmi asamblez aspiratorul și să nu mor de foame când rămân fără mâncare gătită de mama. Acum două săptămâni, când încă nu aveam Wi-Fi în apartament și le povesteam unor prieteni de problema asta, am ajuns la concluzia că nici unul dintre noi nu știe cum să o rezolve. Nu doar te duci să îți iei un router și îl bagi în priză?

*

Dacă aș începe să enumăr toate descoperirile de când m-am mutat singură, aș ajunge să scriu un roman întreg. În prima mea săptămână a început să îmi picure apă din tavan. Am stat cu ligheanul sub aerisire, am schimbat șervețele o dată la două ore ca să nu rămână tavanul cu daune și până la urmă tot l-am chemat pe tata cu întăriri. (Au rezolvat-o.)

Zilele trecute a dormit o prietenă la mine. La 4 dimineața s-a luat curentul. A trebuit să ne hotărâm dacă vrem să fim tinere independente și mature și să sunăm la administrație la prima oră – având în vedere că la ora 7 eram încă treze – sau să ne prefacem că dormeam și îi sunăm pe ai mei pe la 10 ca să zicem că doar ce ne-am trezit fără curent. (În timp ce scriu asta, un adult responsabil m-a informat că puteam să sun eu la Enel. Bine de știut, mi-am notat.)

Tata nu a rezolvat încă dilema cu firma de consiliere, dar îl las tot pe el să se ocupe de telefoane și contracte pentru încă puțin timp. Poate îmi găsesc cândva și eu o urmă de tupeu ca să preiau frâiele, ca să nu zic că sunt majoră degeaba.

Mă pregătesc oricum să mă mut înapoi la ai mei pentru ultimul an de liceu, ca să nu mă preocupe nimic în afară de teme, cât de dezordonat e dormitorul meu (mă prefac că restul casei nu e treaba mea) și ce o să fac în perioada tezelor. Când mă întreabă lumea ce vreau să fac la facultate, nu o să mă mai sperii și o să răspund super-calmă că cel mai probabil o să studiez în Austria și că văd eu unde ajung după, că mai e până atunci. Măcar știu ce fac după liceu.

Credeam că 2020 e anul meu. L-am început dansând Pamporea, un dans tradițional aromân care îmi dă energie bună, cu gândul la multe planuri – facultate în prima parte a zilei și voluntariat în Asociația Studenților la Comunicare (ASC) și Uniunea Studenților din România (USR), în a doua. Urma să particip la Târgul de Joburi de la ASC, să ajut la organizarea Congresului Studenților din România și să petrec cel puțin două săptămâni într-o tabără gratuită pentru studenți. 

Numai că în martie a venit pandemia, iar din apartamentul închiriat de părinții mei în București m-am trezit înapoi la țară, într-un sat din județul Giurgiu. 

Facultate online, evenimente online, ședințe cu asociațiile din care fac parte, tot online. Practic, toată viața mea s-a mutat pe un ecran. Dar asta nu a fost cea mai groaznică parte. Facultatea online de la țară era și mai groaznică decât facultatea online și atât. Internetul era slab și pica des, iar uneori mă vedeam nevoită să îmi anunț profesorii că nu pot intra la seminar pentru că nu am internet sau, și mai rău, curent. 

În tot timpul ăsta nu am simțit că am fost la facultate și, cel mai rău, nu am simțit că am dobândit atât de multe informații pe cât ar fi trebuit, pentru că unii profesori nu și-au dat interesul. Au fost seminarii pe care nu le-am făcut deloc, nici online, profi cu care ne-am văzut doar la finalul semestrului și seminarii în care am stat cu toții cu camera închisă, în pauze frecvente de câte cinci minute în care nimeni nu mai zicea nimic. Toate aceste lucruri m-au făcut și pe mine să-mi pierd interesul, să vreau doar să pun punct și atât. Am terminat anul II închizând clapa de la laptop și simțind că am pierdut patru luni din viață. 

Intru în anul III și nici nu vreau să mă gândesc că aș putea termina facultatea online. Asta e pentru mine o teamă constantă. Vreau să merg la bal, la festivitatea de absolvire și, cel mai important, vreau să mă bucur din plin de ultimul an de studenție.

În luna martie simțeam că zbor, dar pandemia mi-a tăiat aripile. Acum, sunt obligată să cobor cu picioarele pe pământ și că continui să merg așa o vreme.

Înapoi la lista de jurnale.

Am încercat să facem pregătiri pentru noul an, dar nu aveam repere pentru ce urma să vină. La începutul lunii august, când au venit cele trei variante de început de an, a fost o eliberare. Eu sunt unul dintre oamenii care de ceva vreme nu mai așteaptă să rezolve altcineva lucrurile. Am decis că ce ține de mine fac. Dar nu suntem într-un sistem descentralizat. Ministerul aștepta, după 30 de ani de învățământ centralizat, ca oamenii să se comporte independent și să aibă inițiativă.

Profesorii au intrat obosiți în perioada de vară.

Lunile martie-iunie au însemnat adaptarea la foc automat la ceva absolut nou. Pe lângă grijile pe care le avea fiecare, trebuia să asigure o normalitate, un echilibru pentru copiii cu care lucrăm și să transmită semnale pozitive către părinți. Dar nu puteam să le cer oamenilor mai multe. Și așteptam sincer o formare, ministerul să creeze contextul pentru oamenii care nu sunt atât de familiarizați cu lucrurile astea.

La o săptămână după ce s-a întrerupt școala, când mi-am dat seama că nu mă ajută cu nimic superiorii, că informațiile din mass-media nu erau deloc liniștitoare, cu grija pentru copii și cu soțul care ieșea în fiecare zi, am avut o zi în care am plâns non-stop. Soțul meu a interacționat cu destul de multă lume și nu a luat foarte în serios la început povestea cu virusul. El era foarte relaxat, eu mă îngrijoram pentru el. A trebuit să-i spun: „Faptul că nu porți masca tot timpul, faptul că nu porți mănuși, că nu iei toate măsurile pe mine mă stresează în plus”. Și atunci și-a schimbat comportamentul și m-a ajutat.

Un lucru benefic a fost întâlnirea săptămânală pe care o aveam cu colegii. Le-am pus la îndemână instrumente, pe care le-au folosit în măsura în care au considerat că le sunt utile. Unii întrebau „cum semnăm condica?”. Atunci le-am făcut un formular în Google Forms, să completeze ce au făcut în ziua respectivă. Unii au zis că fac screenshoturi cu ce au făcut. Când ne întâlneam lunea, spuneam despre lucrurile bune care s-au întâmplat, dacă am învățat ceva nou și puteam să-i învățăm și pe ceilalți.

Avem un contract cu un psiholog care face consiliere cu copiii și și-a pus la dispoziție serviciile și pentru colegi. Dacă aveau anxietăți sau lucruri pe care voiau să le discute, dar nu voiau să fie publice, au discutat cu colega respectivă. Ne-a pus la dispoziție niște jurnale pe diferite nivele de vârstă, în care copiii sau adulții să scrie la finalul zilei, ca să aibă niște repere și să se focuseze pe lucrurile bune care s-au întâmplat.

Nu am vrut să fiu un factor în plus de stres. Am încercat să am și discuții individuale cu colegii, pentru că erau unii care, atunci când ne întâlneam cu toții, nu prea comunicau. Atunci i-am sunat separat să văd dacă sunt bine. Am avut colegi care au rămas în casă cu copii mici și cu copii care au avut nevoie de terapie specială. Nu au ieșit deloc din apartament câteva luni de zile, le-a fost foarte greu și am încercat să văd cum pot să-i sprijin.

Eu locuiesc în Valea Lupului, aproape de școală, dar dacă sunt aici nu pot să am concediu. Două săptămâni am plecat din localitate. Mi-am luat o pauză în care am încercat să mă gândesc cât mai puțin la ce mă așteaptă. Am reușit în mare parte. Tot a mai sunat telefonul, au mai venit e-mailuri, dar au fost mult mai puține față de ce ar fi fost aici. Altfel nu aș fi performat, iar oamenii au nevoie de un director limpede la cap.

Mă simt responsabilă pentru colegii mei, pentru fiecare copil și adult care este în școală.

Ce mă încurajează să cred că o să fie bine e responsabilitatea foarte mare pe care am văzut-o la copii de clasa a VIII-a în perioada pregătirii, în cele două săptămâni din iunie. E clar că nu o să fie la fel când o să intre 500 de copii în școală. Sunt sigură că sunt unii care sunt super anxioși și ar prefera să nu vină, dar prin ceea ce vom comunica și le vom arăta, cu pregătirile pe care le facem – am comandat dezinfectant, măști, mănuși, covorașe –, o să fie liniștitor și pentru părinți.

Iar dacă va trebui să trecem în online, sunt sigură că o să fim mult mai bine pregătiți decât ne-a prins luna martie.

Sunt lucruri pe care nu le poți controla și care te îngrijorează, pentru că o să fie o interacțiune foarte mare – nu atât în școală, cât în familiile copiilor, unde nu poți să controlezi ce se întâmplă.

Ce am învățat e să mă întreb care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla. Asta ar fi să avem trei cazuri și școala să treacă în online.

Vrem siguranță, vrem să ne întoarcem la școală, dar este frica asta că s-ar putea să nu fie bine pentru unii. Îmi fac griji pentru unii colegi, care au ceva afecțiuni medicale și cărora probabil nu le va fi ușor.

Am avut înțelegere de la Inspectoratul Școlar Județean. Am solicitat suplimentarea numărului de clase și am obținut patru colective noi din toamnă. Asta înseamnă reorganizarea unor clase, dar se va putea păstra mai ușor distanța fizică între copii.

10.08
Zi îngrozitoare, am dormit majoritatea timpului, nu am avut energie de nimic. M-am temut că nu o să mă mai pot da jos din pat, m-am speriat foarte tare. M-am gândit foarte serios că va trebui să dau pisica pentru că nu mă mai pot ocupa de ea.

11.08
M-am spălat pe cap. A trebuit să fac pauză de trei ori, m-am așezat în cadă. Mi-a luat vreo 45 de minute la final. Nu am mai avut energie să mă dau cu balsam leave in sau cu gel, am părul ca o mătură. Am comandat măști de păr, dar nu știu când voi mai avea energia să repet manevra.

Am prelungit concediul medical și am început să iau extra vitamine și aminoacizi, care par că mă mai ajută puțin.

12.08
Am realizat că pot să folosesc Roomba pe post de jucărie interactivă pentru pisică. Mai nou am energie să o hrănesc de două-trei ori pe zi și nu doar să îi umplu castronul cu boabe dimineața.

Mi-am comandat un abonament cu mâncare de 1.600 de calorii pe zi, pe care mi-am impus să o mănânc indiferent dacă mi-e foame sau nu (nu îmi e niciodată foame). Va trebui să fac cândva ordine în frigider să arunc toată mâncarea veche pe care nu am reușit să o mănânc.

13.08
Mi-am propus să duc gunoiul, dar între timp mi-am consumat energia pe udat plantele și nu am mai reușit.

14.08
Am mers în mașină 20 de minute și mă simt obosită ca după o zi de muncă.

Prima oară când simt vagă foame de când sunt acasă.

15.08
Am stat în pat aproape toată ziua după vizita la părinți de ieri. Mă sperie ideea că nu știu când o să mă fac bine. M-am forțat să mănânc, m-am simțit mai bine după mâncare. Am găsit o undiță nouă pentru pisi, pot să mă joc cu ea fără să depun prea mult efort.

16.08
Am fost iar la părinți, unde am stat mai mult întinsă pe canapea sau pe șezlong. Mi-a prins bine să stau cu ei și să mai stau la aer. Am dormit câteva ore acolo și apoi m-au dus acasă, cu o salată la pachet de la tata.

17.08
Am reușit să îmi fac iar baie la cap, de data asta cu mai puține pauze. M-a ajutat foarte mult pe partea psihică să simt că am grijă de mine și să am un păr frumos. Mănânc în continuare la ore fixe, mai mult forțat. M-am programat la medicul de familie și la medicul de recuperare, voi începe la sfârșitul săptămânii. Mi-e dor de colegii de muncă.

18.08
Astăzi am făcut mai multe lucruri, am reușit să ies până la colț la centrul de recoltare să îmi fac analize. M-am odihnit după, iar seara am reușit să duc și gunoiul. Chiar dacă sunt obosită mai mereu, mă simt pregătită să încep programul de recuperare. Încă nu știu exact ce va implica, dar are și o parte de exerciții fizice.

19.08
Nu m-am odihnit bine, asta se reflectă instantaneu în oboseala din timpul zilei. Am primit rezultatele analizelor, din păcate nu am deloc anticorpi, așa că va trebui să mă protejez cu maximă grijă. Spre seară am avut mai multă energie, am reușit să fac ordine în frigider și să duc și restul sacilor de gunoi, m-am simțit de parcă aș avea superputeri.

20.08
Am stat mai mult în pat. Nu reușesc să adorm în timpul zilei, oricât de obosită aș fi, dar ascult un podcast despre filme și mă relaxez. Pisica a devenit mai cuminte, stă și ea în pat cu mine.

21.08
Zi extrem de plină. Am fost la medicul de familie și la institutul de recuperare. Am discutat cu medicul de recuperare, voi face kinetoterapie la sală și proceduri de fizioterapie vreo două săptămâni. Fizioterapia implică diverși curenți și un câmp magnetic, mi se pare ceva destul de complex.

22.08
Am dormit mult. Spre seară am ieșit în parc și am stat pe pătură. Singurii mei pantaloni scurți cam cad de pe mine, așa că i-am prins cu un cârlig de rufe. Abia când ies din casă îmi dau seama cât de încet mă mișc, de fapt.

23.08
Duminica nu am mâncare comandată, așa că mănânc împreună cu părinții. Cumva simt că viața mea se învârte în jurul mâncării, mereu trebuie să mă asigur că mănânc destul, pentru că nu simt foamea.

24.08
Prima ședință de kinetoterapie. Fac multe exerciții de respirație. Am reușit să merg și 10 minute pe bandă, cu 1,4 kilometri pe oră. Simt că am progresat pentru că măcar pot ieși din casă și pot ajunge fizic până la spital, acum o săptămână nu aș fi putut.

25.08
Am mai vorbit cu colegii. Încă nu știu când mă voi întoarce la muncă sau când voi putea să încep să fac gărzi. Astăzi am obosit foarte mult după recuperare. M-a ajutat o baie fierbinte. Până acum nu am făcut baie, doar duș, pentru că mă temeam că nu o să mă pot ridica din cadă.

Mama a avut toate simptomele. Tușea foarte mult, o dureau mușchii, o dureau plămânii, a avut și febră. Eram sigură că e COVID. Și ea știa. În spitalul în care lucrează avusese contact direct cu un doctor care apoi a fost confirmat. 

Când s-a înrăutățit, a dus-o taică-miu în ziua de Paște la căminul fostului meu liceu, unde erau cazate asistentele. Maică-mea putea să aleagă între a sta acolo de la început, cum au stat alte colege de-ale ei ca să protejeze familia, și a veni acasă. A ales a doua variantă. Eu o întrebam de ce nu merge la cămin, ea zicea că se duce după Paște, „măcar Paștele să-l fac și eu acasă și apoi scăpați de mine”. 

Marți dimineață vine taică-miu la mine în cameră și îmi zice: „Am o veste proastă”. Am început să râd, că știam ce vrea să zică. „Mă-ta are COVID.” 

Am zis că asta e. Am hotărât să ne izolăm. A dus-o pe maică-mea la spital. Am început să ne luăm temperatura, s-o monitorizăm, aveam un caiet, luam dimineața, la prânz, seara. Stăteam în camere diferite și una între noi, să nu ne atingem. Începusem să am probleme foarte mari de atenție, nu mă mai puteam concentra la nimic. Am început să mă uit toată ziua la memeuri, pentru că altceva nu puteam să fac, creierul meu nu voia să funcționeze.

Începusem să respir foarte greu. 

Când a început și tata să aibă simptome, a sunat la Ambulanță. Eram cu el în fața porții, îmbrăcați în pijamale, și lângă noi doi bărbați super solizi îmbrăcați în alb, ca niște extratereștri, despre care nu știam cum arată. Am plecat, au pornit sirenele. Vedeam cum se întorcea lumea spre ambulanță. Îți dai seama că e COVID când vezi șoferul îmbrăcat în costumul ăla alb. Îmi venea și să râd. Eram cazurile zero, unu și doi din comună, primii confirmați din Păunești, Vrancea.

Am luat totul ca pe o glumă ca să trec peste stresul ăsta că ajung la spital, nici măcar nu știu când o să ies, cum o să fiu, dacă o să-i văd pe ai mei. Maică-mea era la Adjud, la spitalul unde lucrează. Și eu cu tata am ajuns la boli infecțioase la Focșani.

M-au testat și m-au dus într-un salon. Camera arăta OK. A venit și tata în același salon cu mine. M-am bucurat. Decât să stau cu o persoană necunoscută și să-mi tușească în cap, mai bine stau cu taică-miu.

Tata era nervos pe maică-mea și eu la fel. Maică-mea se simțea foarte vinovată, o simțeam când mai vorbeam pe WhatsApp pe video. Ei nu prea au vorbit. Întotdeauna maică-mea închidea telefonul în nas când taică-miu îi zicea că i-a dat COVID. Și lui îi plăcea să spună chestia asta. I-am zis să nu mai facă asta, că deja nu putea da înapoi, s-a întâmplat, că deschizi niște răni vechi și nu e cazul.

Mama după 14 zile a avut un test negativ și a plecat. Noi am stat mai mult. 

Eu cu tata nu vorbim așa mult. Face 60 de ani în septembrie. I-am dat fostul meu telefon, avea 4G, și a stat pe Facebook încontinuu o lună întreagă. 

Mi-a povestit multe în perioada asta. Despre taică-su, pe care nu l-am cunoscut nici eu, nici frații mei, pentru că a murit când tata avea 20 și un pic de ani, și despre viața satului când era mic. Toți oamenii trebuia să-și mulgă vaca, să aducă laptele într-un loc și locul ăla era acasă la mine și tata mereu bea lapte proaspăt de la orice vacă din sat voia el. 

Mi-a povestit cum a murit bunică-miu, de cancer. Am înțeles că bunicul a fost super-cunoscut în sat și făcea parte dintr-un fel de consiliu cu oamenii cei mai corecți ai comunei.

Nu știu de ce nu prea s-a vorbit în familie despre bunicul meu. Nici noi n-am întrebat, dar noi nu vorbim așa mult. Eu acasă tind să mă duc în camera mea și să-mi fac treaba mea.

Mi-a mai povestit despre copilărie, despre adolescența lui, despre cum s-a apucat să fumeze, ca mine, cu țigări mentolate. Era amuzant că nici nu-și termina frazele și se aștepta să înțeleg și alteori ținea neapărat să zică numele oamenilor. Ținea un deget peste buze, se uita în sus și zicea: „Băă, cum îl chema pe ăla, nu mai știu cum îl chema”. Și eu eram, gen: „Trecem peste, că și așa nu știu cine sunt”. Era foarte simpatic.

Altceva nu prea aveai ce să faci. Ne-am uitat la un moment dat la prima parte din Amintiri din epoca de aur de Cristian Mungiu. Vorbiserăm mult despre comunism, am zis că trebuie să-i arăt neapărat. Și el a adormit.

Eu am făcut vreo 12 teste în total. Pe atunci, în mai, nu era de ajuns să ai doar un test negativ, aveai nevoie de două negative consecutive. Tata a ieșit după 28 de zile, eu am rămas.

Am mai făcut încă patru teste. Negativ, neconcludent, apoi două negative. La sfârșit a fost super amuzant. Așteptam un al doilea test negativ. Simțeam că trebuie să fie negativ. Dimineața a venit asistenta la mine și a zis: „Bravo, Irina, ți-a ieșit negativ, poți să pleci acasă”. Eram: „Uau, nu pot să cred”, am aruncat toată mâncarea, toate chestiile de care n-aveam nevoie, îmi făcusem bagajele, inclusiv așternuturile de pe pat le strânsesem.

Așteptam doar să vină doctorița să-mi aducă foile și să plec. Când a venit nici nu se uita în ochii mei: „Irina, îmi pare foarte rău, dar s-a făcut o greșeală”. Am zis că înnebunesc. Și ea spune: „M-am și enervat. Fata de la calculator ți-a citit testul greșit”. Am mai așteptat vreo patru ore, m-a sunat doctorița și mi-a zis: „Irina, până la urmă este negativ, du-te acasă, poți să pleci în secunda asta”.

Momentul în care am părăsit spitalul a fost extraordinar. Stătusem 35 de zile în spital. Deja copacii erau verzi, era iunie. Era spre seară, cred că și dădea să plouă, dar nu era înnorat, era răcoare. Mi s-au umplut plămânii de fericire. A fost așa frumos să ajung acasă, a făcut tata grătar în seara aia. 

Am intrat în pandemie cu un job nou și o răceală apărută imediat după o călătorie în Berlin.

În primă fază, nu m-a speriat cu nimic. Era aceeași răceală ușoară pe care o capăt cam o dată la două luni, cu fix aceleași manifestări: nas înfundat, durere în gât. După o săptămână, eram cu toții în work from home și în mintea mea se tot zbătea o teamă: dacă am coronavirus și l-am dat colegilor?

A trecut imediat și răceala, apoi și perioada de carantină și, odată cu relaxările regulilor și cu creșterea numărului de interacțiuni, orice muc se transforma într-o suspiciune. Mai ales când auzeam din toate direcțiile că responsabilitatea personală e primul lucru pe care trebuie să îl bifăm ca să nu răspândim virusul, gândul că aș putea da cuiva boala mă tulbura mult mai tare decât teama de cum m-aș simți din cauza ei.

La un moment dat – puțin după ieșirea din carantină – am interacționat cu cineva care interacționase cu cineva care, la rândul lui, se văzuse cu o persoană confirmată. Părea prea puțin probabil să fiu atât de ghinionistă, dar am preferat să stau acasă și să nu vin în redacție. O prietenă cu care trebuia să mă întâlnesc chiar mi-a spus că nu e de joacă cu asta, că preferă să nu ne vedem nici în parc și că doar testul poate să fie o asigurare că nici eu n-am luat nimic. M-am simțit ciudat: vinovată și în același timp și mai temătoare. Între timp am citit multe știri sau mărturii care începeau cu „la început a părut o banală răceală, dar apoi…”.

La fix cinci zile după asta m-am trezit tușind. Am anulat orice plan de a ieși în weekendul ăla din casă, mi-am lipit termometrul de mine și am așteptat. Nu neapărat să vină izoleta să mă ia, că nu mă simțeam rău deloc, dar să văd ce se întâmplă. Aș fi vrut să merg să mă testez imediat, dar toate poveștile de pe internet spun același lucru: nu faci testul prea ușor și, chiar dacă mergi la privat, nu ai șanse să îl faci pe loc.

Așa că mai bine stai în casă și înjuri pandemia, sistemul, feedul de știri care îți amintește numărul de cazuri și că dacă ieși din casă chiar tu l-ai putea mări.

Tusea a trecut în câteva ore, nimeni de pe linia de interacțiuni nu a pățit nimic, totul a fost bine. Doar că au urmat multe dimineți în care m-am trezit cu nasul înfundat, am strănutat, mi-au curs ochii. Bineînțeles că uit mereu că am rinită și multe alergii și devin overly cautious: oare e semn de coronavirus și acum o să-l dau cuiva? Mai ales când oamenii de lângă tine au interacțiuni cu persoane din grupa de risc maxim, totul devine un „oare acum ce ar trebui să fac?”. Iar presiunea asta ia din energie, din concentrare și amplifică dorul de perioada în care puteai să interacționezi cu oricine fără să calculezi altceva în afară de traseul și timpul până la locul de întâlnire.

Cel mai stresant a fost atunci când chiar am răcit la câteva ore după ce m-am întors de la mare. M-am izolat din nou și câteva zile am căutat în străfundurile lui Google Scholar cercetări despre procentul simptomelor pe zile, prevalențe și corelații. Deși a fost din nou o răceală identică cu celelalte, tot n-am putut sta liniștită. Am derulat toate momentele în care m-aș fi putut apropia de persoane necunoscute prea mult, când poate aș fi fost vulnerabilă, care ar fi putut fi momentul în care am lăsat garda jos și m-am transformat într-o persoană bună de blamat. Mă și vedeam în rolul oamenilor descriși la știri, inconștienți că au fost la mare, că au vrut să vadă soarele și aproape că așa le trebuie că au luat COVID.

Doar ei l-au căutat, nu?

După atâtea alarme false mi-am dat seama că virusul ăsta nu e numai despre ce face în corp. Este mult și despre ce face cu mintea noastră. Amplifică și transformă frici, așa cum amplifică și transformă problemele societății și ale economiei.

Frica asta continuă că ai putea avea virusul și că din cauza ta îl iau și alții e ceva cu care simt că vom mai trăi mult, cu fiecare strănut, cu fiecare durere de cap de la aerul condiționat, cu oboseala pe care o cărăm de mulți ani, cu toate lucrurile cu care eram obișnuiți să trăim fără să le mai chestionăm.

Au mai trecut trei luni.

Ne-am mai calmat. Copilul a spus alaltăieri „ovid”. Nu poate pronunța ocluzivele velare surde încă.

Multe lucruri au rămas la fel ca înainte. Dar alte lucruri s-au schimbat. Nu drastic, nu mi se pare că ceva mai are cu adevărat puterea de a frânge mersul lucrurilor. Dar e de ajuns să se schimbe un detaliu, cât de mic, ca să simți că nimic nu mai e la fel. Și, cumva, așa e viața noastră.

La fel ca înainte, cu excepția minusculă că acum avem o bubă mică în cerul gurii, o bubă care s-ar vindeca dacă n-am zgândări-o cu limba mereu. Facem aceleași lucruri mărunte pe care le făceam și înainte. Bem, mâncăm, râdem, plângem, ne certăm și ne împăcăm, am devenit mai buni în a alunga plictiseala, dar cumva tot ce facem și ce trăim e umbrit de teama subliminală că oricând totul s-ar putea înrăutăți sau că ce e mai rău abia acum urmează. Uneori ți se rupe unica mască pe care o ai, și atunci trebuie să îți abandonezi planurile. Asta am pățit alaltăieri și, în timp ce stăteam pe trotuar, privind masca cu bretelele rupte, asta am realizat: că sunt la mila fricii altora, iar ei sunt la mila fricii mele.

Mie nu-mi dă pace gândul că luptăm cu ceva ce nu înțelegem, niciodată n-am înțeles, și că problema s-ar putea să nu mai dispară niciodată de la sine, iar acesta e singurul mod în care ar putea dispărea.

Zilnic văd în feed oameni care propovăduiesc teorii conspiraționiste fără cap și coadă și genul acesta de ignoranță mă sperie mai tare decât aproape orice altceva.

Soția îmi tot spune că ea crede că a avut virusul la început, prin martie. A stat închisă în dormitor zile întregi și nu s-a dus să se testeze doar de teamă că cei de la clinică i-ar putea spune că, de fapt, nu l-a avut, iar asta ar expune-o și mai tare. Nu virusului, ci fricii. Îi era teamă că hopul nu era trecut, că era în continuare vulnerabilă și că greul abia atunci urma.

Toată lumea-i confuză, divizată. Cei ce cred și cei ce nu. Cei cu răbdare și cei fără. Cei care te privesc ca pe un ciumat dacă îndrăznești să tușești la raionul de lactate și cei care doar te ocolesc și îți evită privirea speriată, din politețe.

Acum câteva zile am fost în parc. Ne ținem de o rutină ca să treacă mai ușor timpul. Erau mulți părinți cu și mai mulți copii. Și, la un moment dat, toți s-au îngrozit când au văzut cum o fetiță nou-venită și foarte drăgăstoasă a luat la pupat toate progeniturile din jur.

Părea să aibă maximum 2 ani. Îi îmbrățișa pe copilași, se clătinau împreună și îi pupa pe obraji, pe năsucuri sau chiar pe guri. Copii râdeau, unii o pupau înapoi, unii rămâneau mirați, neștiind ce se petrece, alții încercau să scape din îmbrățișare, dar toți părinții erau absolut terifiați. O mamă și-a smucit băiatul de mână și n-am reușit să înțeleg ce a murmurat în barbă, dar au dispărut imediat. Genul ăsta de afecțiune dezinteresată și pură a ajuns să fie văzută drept ceva urât.

„E o idee proastă”, îmi spun în timp ce îmi spumuiesc mâinile 20 de secunde. „Ar însemna că n-ai învățat nimic”, mă privesc serioasă în oglindă. Încerc să nu rânjesc, încerc să nu-mi mușc buza de jos. Dar o fac. Mă dau cu ruj, deși o să port mască. Râd cu mâinile sprijinite pe chiuvetă, în timp ce motanul mă fixează mirat din cadrul ușii. „Nu te uita așa la mine”, mă tânguiesc și sar peste el, îmi iau geanta și fug pe ușă, cu fusta largă lăsând valuri după mine.

Nu-mi stă în fire să mă încăpățânez aiurea. Nu-mi mai stă în fire. Îmi repet că nu mai e despre a obține ce vreau, când vreau, indiferent de stegulețe roșii, ambiguități și nesincronizări. Nu mai trăim în capul nostru, Ioana. Dar, uite-mă, nu stau prea mult în capul meu, altfel poate ar răsări vreo înțelepciune și mi-aș vedea de treabă. Stau pe-afară, stau la vin, stau la lumina ecranului, stau pe terasa de la mansardă, stau pe WhatsApp video, stau cu o carte lângă geamul deschis ca să nu sară pisica. Stau pe mesaje. Peste mesaje. Peste mesaje. Fun.

La începutul pandemiei, când trebuia să stăm acasă și singurele persoane pe care le vedeam erau fetele cu care locuiam, am trecut printr-o perioadă de liniște cum rar am întâlnit și care știu că mă face privilegiată.

Yoga în fiecare zi, citit, deconectat de tot felul de drame cotidiene inutile, creat spațiu mental pentru altele. Pentru planuri de viitor, pentru prietenii noi, pentru finalizat proiecte ambițioase. N-a fost o perioadă de hibernare, a fost tocmai o trezire la viață când mi-am dat seama ce imprevizibil e totul. Nu e o lecție care mi se predă prima oară, dar de obicei am trecut prin ea cu mâinile pe urechi și ochii închiși. De câte ori nu mi-au spus oamenii din jurul meu să nu mai încerc să controlez totul? Că incertitudinile sunt OK, că ies lucruri bune și din asta, dacă m-aș relaxa un pic.

Dar nu ai viața pe care am avut-o eu ca să ajungi o ființă relaxată. Cel puțin asta mi-am spus mereu.

Haosul, însă, guvernează indiferent de sensibilitățile noastre, cum scrie Lulu Miller în Why Fish Don’t Exist: „Haosul este singurul lucru sigur din lume. Stăpânul nostru al tuturor”. În cea mai sforăitoare perioadă a pandemiei, în care nu știam când o să se încheie starea de urgență, stabilitatea a început să mi se dezintegreze, ca un șervețel uitat în buzunarul blugilor din mașina de spălat.

În casă au apărut conflicte greu de depășit și am decis să spargem gașca, iar eu m-am gândit că e timpul să stau singură. După șase ani de locuit într-un apartament pe care îl adoram, în cartierul meu preferat și lângă parcul ideal.

Am dat avansul, la repezeală și din disperare, pentru un studio în Centrul Vechi. Pentru mine, impulsivitatea asta are sens: mă satur de jocul de-a adulții lipsiți de vulnerabilități (pe care eu mi-l impun) și redevin adolescenta care se dă cu fundul de pământ. Apoi plâng.

S-a întâmplat după ce am primit cheia de la studio și au plecat agenta imobiliară, proprietarul și aghiotantul cu freză dandy umflată într-o parte. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng cu sughițuri. Dincolo de toate minusurile pragmatice ale locului (agitație, muzică noaptea, bloc vechi cu club de striptease la parter), mi-am dat seama că nu voiam să mă mut. Sau nu eram pregătită, nu pe repede-înainte, fără să-mi iau rămas-bun de la locul în care m-am simțit acasă pentru prima oară din perioada liceului.

Am încercat să dau o șansă studioului și am petrecut o noapte „de test” acolo. Am deschis ferestrele și de afară se auzea un muzicant cântând la o vioară. În rest, liniște totală – era înainte de redeschiderea teraselor. Dacă aș fi fost în liceu, când Centrul Vechi mi se părea boem, mi s-ar fi părut atmosfera perfectă de seară de mai: apusul care proiecta felii de lumină pe zidul clădirii de vizavi, cerul albastru cu un strat subțire de nori parcă întinși cu degetul, muralul cu păsări și grădini luxuriante de pe zidul altei clădiri învecinate, muzica. Era frumos și acum, la 31 de ani și un istoric de impulsivitate. Dar unele amintiri și idealizări, oricât de frumoase ar fi, nu-și mai au sensul de la un punct încolo.

Câteva zile mai târziu, am predat cheile, mi-am recuperat avansul și am șters tabela de marcaj.

Am continuat să caut case, dar și haosul a continuat să se joace cu mine. Motanul meu a căzut de la etajul trei și am petrecut 24 de ore într-o operațiune de salvare care a implicat multipli vecini și prieteni, motanul cățărat în (și căzut din) vreo cinci copaci înalți, doi alpiniști utilitari, trei zile de internare (pentru motan, deși aș fi avut și eu nevoie) și numeroase episoade scurte de plâns isteric urmate de un pragmatism orientat către soluții. Mi-am dat seama nu doar cât țin la felina aia, ci și câtă nevoie am să nu mai pierd ființe la care țin – o altă modalitate prin care haosul și-a făcut de cap în viața mea, și care m-a lăsat fără familie la 25 de ani.

Odată ce mi-am revenit, am reluat vânătoarea, de data asta cu mai multă răbdare și cu prieteni pe lângă mine care să-mi frâneze impulsurile. E un progres să-ți dai seama că n-ai făcut progres și că ai nevoie de oameni cu capul pe umeri în viața ta. Am devenit și mai recunoscătoare că-i am.

Am devenit recunoscătoare pentru oameni, în general. Mereu m-am simțit norocoasă la capitolul ăsta, dar în ultimele luni le-am simțit importanța mai mult. Poate am avut pur și simplu mai mult spațiu mental pentru ei: pentru discuții despre scris și vieți creative care mi-au anihilat un blocaj major; pentru mărturisiri vulnerabile în care am spus „îmi dispare anxietatea când vorbim”; pentru discuții în contradictoriu care-mi pun mintea în mișcare despre spații propice dezbaterilor, comunități în cumpănă și activiști în burnout; pentru discuții despre closure și răscruci de drumuri după care știi că n-o să mai fie nimic la fel.

Mi-e mult mai greu acum, în contextul în care trăim, să nu văd iubirea care mă înconjoară, chiar dacă arată altfel decât mi-am închipuit pentru că nu sunt momentan în această relație ideală.

M-am mutat, la mijlocul verii, într-un apartament care, după cum mi-a spus o prietenă, arată a casă și nu a AirBnB, unde mi-am găsit încet-încet locul. Culmea, mă îmbie mai mult decât oricând să stau pe-afară – ca pandemia, în general. Cred că atunci când ajung să mă simt relaxată și în siguranță, nu mai am nevoie să stau tot timpul într-un loc (înlocuiește „loc” cu orice – muncă, persoană, casă) ca să-mi confirm că e al meu, că sunt bine. Pot să mă concentrez pe altele, inclusiv pe scris, ceea ce a fost o prioritate anul ăsta.

Acum câteva zile am stat trei ore într-un studio încins, fără să mă ridic de pe scaun, ca să înregistrez audio un eseu personal la care am gândit și meșterit un an de zile. Nu cred că e întâmplător că l-am terminat lunile astea. Îmi amintesc de vorbele colegei mele, Lavinia, care se întreba în toiul pandemiei de ce unii oameni abia așteaptă să revenim la „normal”.

„E contra naturii”, scria – și sunt perfect de acord. Eu simt că abia anul ăsta am început să-mi trăiesc viața și să-mi gândesc munca cu mai multă intenție, mai multă atenție la ce-am de spus și ce vreau.

Ceea ce nu înseamnă că totul e roz, dar îmi simt creierul viu.

Nu am un final romantic și inspirațional, haosul nu funcționează așa. Uneori rămâi încăpățânată aiurea, ca rujul sub o mască. Uneori nici nu contează finalul. Contează că-ți simți sângele curgând alert prin vene, că încă se întâmplă lucruri surprinzătoare, că nu te mai simți o spectatoare uimită la show-ul vieții tale.

Era o seară în care știam exact ce vreau să simt, așa că am deschis YouTube. Am scris la search: Burning Man, Robot Heart. Videoclipul de 11 minute e un montaj din 2012 de la festivalul de muzică, artă și comunitate din deșertul Nevada, cu mulțimi de oameni care dansează noaptea și ziua în fața unor DJ care pun muzică sau în fața cerului imens.

Eram în pat, ghemuită pe o parte, cu fața spre perete, cu laptopul proptit pe un picior într-un act straniu de simbioză, și am început. M-a luat prin surprindere cât de tare m-am pus pe plâns. Mi-am tras pe cap gluga de la hanorac ca să-mi absorb cu ea lacrimile. Încercam să-mi stăpânesc sughițurile ca să nu mă audă colega de apartament (nu voiam să fiu consolată), iar singurul lucru la fel de rău ca durerea mai presus de cuvinte era că mi se înfundase nasul atât de tare, că nu mai puteam să respir.

Era început de aprilie, eram în carantină și citeam articole care spuneau că experimentăm o stare de doliu: plângeam pierderea unei vieți așa cum era la un moment dat, iar asta era în regulă. Jeleam. Dar după ce?

Evident, nu fusesem niciodată la Burning Man, dar le recunoșteam zâmbetele, dansul și pacea din mișcări de parcă erau ale mele. Le-am văzut la Sunwaves, Waha, în cluburi și la aproape orice petrecere de muzică electronică la care am fost din facultate până acum câțiva ani. Îmi plăcea să mă mișc discret în mulțimi mari de oameni, în fața DJ-ului, ascultând muzică repetitivă, în așteptarea unor mici revelații despre mine, muzică și viață. Frumusețea nu era niciodată doar în muzica în sine, ci în faptul că devenea un fundal pentru propriile emoții. Așa am luat și prima dată Ecstasy, dimineața la un after party.

Când m-a lovit, tot ce-am știut până atunci a căpătat valențe noi.

Simțeam că în sfârșit înțelegeam ce înseamnă să ating podeaua, să-mi mișc mâinile, să-mi ating pielea. Orice sunet nou mergea direct în inimă, apoi în mâini până în buricele degetelor, în abdomen și în picioare. Nu mai exista o graniță între părțile corpului și nici între mine și ceilalți. Înțelegeam ce înseamnă să fiu într-o mulțime și mulțimea aia să fie un singur lucru și descoperisem senzația pentru asta.

A devenit amplificatorul perfect pentru petreceri și seturi de muzică fără sfârșit, o lume în care mă simțeam cu totul liberă. Ecstasy poate crea o stare de empatie – e clasificat ca drog empatogen – și generează eliberarea de serotonină și dopamină: mai întâi îți șterge inhibiția, apoi te face să recunoști valoarea emoțională a celuilalt și să-ți simți propria fericire legată de cea a grupului. De asta simțeam că i-aș fi îmbrățișat pe toți din jur. Nu-l luam la fiecare petrecere, dar mergeam la fiecare petrecere cu gândul că aș putea s-o fac. Încercam să am grijă și să nu îndrăznesc la prea multă fericire deodată.

M-am întrebat dacă în seara aia de aprilie am plâns după tinerețea mea. O parte din ea s-a dus și, odată cu ea, lejeritatea de a-mi permite să mă rup de realitate ca să fiu cu capul într-o petrecere – o zi, două sau mai multe. Dar cred că jeleam de fapt cum se poate simți empatia într-un grup mare de oameni. Nu doar iubirea romantică, pentru care tânjim din fabricație, ci iubirea mai generoasă, față de tot ce există: față de cei din jur, față de necunoscutul tatuat, față de fata cu spatele gol căreia voiam să-i fur mișcările, față de corpul meu, căruia îi eram recunoscătoare pentru cât de ușor era, față de muzică.

Începusem de-o vreme să merg mai rar la petreceri. Poate era de vină și repetitivitatea ritualului, poate faptul că în jurul meu vârsta se păstra la o medie de 20-25, iar eu ajunsesem la 30. Poate era teama că depresia cruntă după Ecstasy avea să lase urme pentru totdeauna. Poate era dualitatea asta care nu-mi dădea pace: când nu eram la petrecere voiam să fiu acolo, iar când eram voiam să fiu acasă sau afară. (Senzația de a pleca de la o petrecere într-o dimineață de duminică, când străzile sunt goale, rămâne printre cele mai frumoase din lume.) Și mai era o frustrare, pe care reușisem s-o transform în resemnare: nu va mai fi niciodată ca prima dată.

Când eram cu laptopul în brațe și mă uitam la mulțimea aia de oameni nepăsători, nu simțeam că pandemia mi-a furat toate astea. Renunțasem la ele mai demult. Ce mi-a făcut pandemia a fost să știu exact ce senzație jelesc și să-mi dea un contrast pentru ea. Să știu exact de ce îmi e dor și de ce am fugit în același timp, pentru că una n-o exclude pe cealaltă. Mi-e dor să controlez cât de fericită pot fi, să știu ce trebuie să iau ca să mă simt așa cum vreau, mi-e dor de un spațiu în care ilegalitatea era acceptată de dragul plăcerii, mi-e dor să risc ziua de mâine ca să îmi fie bine acum, în momentul ăsta, pentru că momentul ăsta e tot ce contează. În pandemie asta pare imposibil: sentimentul că trebuie să facem totul corect, tot timpul, e copleșitor, dar și cel mai sigur pentru noi și pentru ceilalți. 

De trei ani mă ocup de managementul unui restaurant din București pe care l-am luat ca business la cheie. Nu pot să zic că mă pricepeam foarte mult, dar am învățat din mers. L-am preluat când nu era într-un moment foarte stabil, dar am reușit să-l ridic destul de frumos. În martie 2020 mergea destul de bine: 12 angajați, evenimente până la finalul anului. Facem evenimente de până la 60 de persoane: botezuri, cununii, petreceri corporate.

Când a venit starea de urgență, am închis câteva zile. Am întors lucrurile pe toate părțile. Ne-a prins și într-un moment în care nu prea aveam bani puși deoparte. Am făcut ședință cu echipa și am decis să continuăm cât ni se permitea: am luat comenzi la domiciliu, am transformat ospătarii în livratori, am trimis acasă oamenii peste 60 de ani. Pe o parte i-am băgat în șomaj tehnic prin rotație. Și am încercat să supraviețuim până revenim la normal.

N-a fost un boom de comenzi, dar am avut câțiva clienți fideli care au zis că vor să fim acolo și când se termină pandemia. Am folosit și platformele de livrare cu comisioanele lor de 25% + TVA. Dar am reușit în martie să ne plătim chiria, pe care proprietarul ne-a redus-o la 50%. Am reușit să plătim și toate salariile.

În aprilie și mai am venit efectiv cu bani de acasă. Fiind 12 oameni, am vrut să facem tot posibilul să-i ținem pe toți, să le ofer oamenilor o siguranță, că au la rândul lor familii.

Pentru mine a fost important să nu le arăt oamenilor că suntem într-o situație grea și din păcate am ținut foarte mult în mine. N-am dormit multe nopți. Am vorbit cu prieteni. La un moment dat, unul mi-a spus: „Parcă nu ești tu, ce faci, cedezi?”. „Nu cedez, dar uneori parcă nu știu pe unde să o mai iau.”

În iunie, pentru că avem terasă, am putut să redeschidem și ne-am luat toate măsurile de siguranță posibile. Normal că vânzările nu au fost extraordinare, oamenii sunt reticenți. Au comandat mai mulți acasă sau alții, care aveau petreceri programate, ne-au rugat să le facem catering, n-au vrut să ne ceară să le returnăm banii de avans.

Toate evenimentele care trebuia să fie în martie-aprilie le-am reprogramat pentru septembrie-octombrie și mai nou le-am reprogramat pentru la anul. De la 1 iunie nu mai avem niciun angajat în șomaj tehnic și am reluat salariile la nivelul din martie. Am apelat la toate ajutoarele date de stat, pornind de la certificatul albastru cu care am eșalonat datorii la unele utilități și am amânat leasinguri.

Am apelat la programul IMM Invest, la care dosarul nostru a fost analizat trei luni. Ni s-a cerut să renunțăm la amânarea ratelor la leasing și alte credite. Și după trei luni de drumuri la bancă, după ce ni s-a deschis inclusiv contul pentru IMM Invest, deși aveam deja cont la banca respectivă, și am făcut eforturi, de unde nu aveam, să achităm toate dările la stat, am primit răspuns că nu suntem eligibili pentru că „off the record, suntem restaurant”.

Între timp a mai venit o lovitură. Soțul a rămas fără gust și miros și ne-am dus să facem testul COVID și așa am descoperit că eram amândoi pozitivi. Ne-am chinuit foarte mult până ne-a răspuns cineva la DSP, dar am insistat, că trebuia să anunțăm că avem un business de alimentație publică.

A fost un moment greu pentru că nu știam ce decizie să iau. Prietenii mă întrebau de ce nu închid. Dar asta e soluția, să închid și să o luăm de la capăt când nici nu ne-am revenit?

Discuția cu DSP a fost suprarealistă. Nu m-au întrebat decât unde stăm și ce număr și serie avem la buletin. Nu i-a interesat că avem un restaurant. Au zis că, dacă au angajații simptome, să sunăm la spital, că ne testează ei și decid dacă ne închid. Și în general să stăm și să așteptăm că ne sună spitalul pe noi. Au trecut 30 de zile și nu ne-a sunat nimeni.

Dar eu nu am stat după ei. Am programat toți oamenii la testare. Din fericire, nu era nimeni pozitiv. Noi am stat 14 zile în izolare. La șase zile după testare mi-am pierdut și eu gustul și mirosul, dar alte simptome nu am avut.

Noi nu am ascuns că avem COVID. Nu-mi venea să cred că ni se întâmpla nouă, că nu am fost în aglomerații, n-am intrat în spații închise fără mască. Mai ciudat e că lumea se ferește acum de noi. Nu condamn pe nimeni, cred că e foarte neclar pentru oameni cum funcționează boala asta.

Businessul e foarte afectat. Clar e un an de supraviețuire. Dacă reușim să ne păstrăm angajații în siguranță și să ne plătim datoriile către furnizori, eu sunt mulțumită. Ne gândim la noi produse și servicii care pot susține businessul într-o nouă stare de urgență. Dacă oamenii nu se întorc în restaurante, ne-am gândit la o nouă linie de business, cu catering de petrecere pentru acasă și meniuri pentru diete speciale (cum e keto).

Mi-e clar că, și după ce se redeschid restaurantele, businessul nu va fi la fel. Nu știu câți oameni vor mai avea buget pentru mâncat în oraș.

Temerea acum e ce se va întâmpla dacă va apărea alt caz între noi. O să facem același traseu, cu testarea tuturor pe cheltuiala noastră, care înseamnă cam 1.000 de euro. Angajații noștri sunt precauți, le decontăm transportul cu taxiul sau cu mașina personală, folosim tot felul de dezinfectanți. Dar acum știu că, oricâte ai face, tot te poți îmbolnăvi.

Ești pe cont propriu. Eu nu am simțit un ajutor real din partea statului. Șomajul tehnic a venit mereu cu întârziere. Cu siguranță în octombrie, când va expira perioada de grație pentru taxe, vor veni popriri. Au trimis în schimb controale peste controale, să măsoare distanța dintre mese, să ne spună că toți clienții trebuie să țină masca pe față când mănâncă și să ne ceară toate actele firmei sâmbăta seara la 7. Nici nu voiau să se treacă în Registrul Unic de Control până nu insistam.

Ce am învățat între timp e să nu mai țin totul la mine. Le-am spus angajaților cum stăm cu banii și că am nevoie și de ajutorul lor ca să supraviețuim și să ne păstrăm toți locurile de muncă. Cred că am fost norocoși până acum pentru că le-am oferit tuturor siguranță și predictibilitate.

Anul ăsta a fost plin de incertitudine, începând cu sfârșitul lui februarie. A trebuit să reduc complet ieșirile, să apelez la serviciul primăriei pentru cumpărături, ca să nu se expună nici asistenta mea personală, să renunț la masaj sau la kinetoterapie la domiciliu.

Folosesc bicicleta electrică și, din fericire, de anul trecut am un scaun automat cu care pot să ies singur până în grădină sau până la marginea drumului. [Alex este paralizat de la gât în jos, în urma unui accident.]

Prima ieșire din casă a fost abia în iunie, într-un lan de maci apărut spontan într-o cultură de mazăre de pe un deal, lângă Iași. Nu am putut să cobor din mașină pentru că drumul fusese reabilitat și erau multe șanțuri de scurgere, dar m-am bucurat de roșul ăla și am făcut fotografii. Era plin de oameni, ca într-un pelerinaj straniu în care fiecare credea că va fi singur.

Pandemia era cumva mereu prezentă în colțul minții, dar nu am dus lipsă de activitate.

La Societatea Ornitologică Română (S.O.R.) am gândit multe modalități de a fi aproape de natură. Am creat un scenariu pentru un tur virtual ghidat ca să descoperi mai multe specii de păsări pe un traseu din Comana. Multe montaje video cu jocuri de tipul „Ghicește pasărea”, ghiduri vizuale pentru birdwatcheri.

În mai, am fost ales președintele Alianței pentru Promovarea Transportului Alternativ în Iași (APTA), formată din 10 ONG-uri, printre care și EuRespect, cu care derulăm proiecte de mai bine de 10 ani pentru integrarea persoanelor cu dizabilități și dezvoltarea unei societăți incluzive. Scopul APTA este să facem propuneri de politici publice care să sprijine toți locuitorii Iașului (părinți, bicicliști, utilizatori de scaun rulant) să ducă o viață activă și sănătoasă și să fim vigilenți cu privire la lucrările publice care ne privesc. Ne întâlnim săptămânal online și discutăm problemele Iașului, depunem petiții, cerem transparență și întotdeauna propunem și soluții.

În Iași trăiesc peste 11.500 de persoane cu dizabilități, pe care orașul le exclude pentru că le răpește mobilitatea. Accesibilizarea spațiului public este primul pas pentru ca oamenii ăștia să ducă o viață activă în cadrul comunității.

Acum se derulează lucrări de amenajare la pietonalele din Iași și din păcate nu se respectă normativul 051/2012 privind adaptarea clădirilor civile și a spațiului urban la nevoile individuale ale persoanelor cu handicap. Rampele sunt impracticabile, atât pentru utilizatorii de scaun rulant cât și pentru părinți cu cărucioare sau vârstnici și nu există adaptări pentru nevăzători. De fapt, nici măcar o stradă din Iași nu respectă prevederile.

Cheltuim bani care ar fi trebuit să dea o șansă Iașului să fie orașul acela în care ne dorim cu toții să trăim, însă nu ne alegem cu nimic. Se aplică un tipar impracticabil și ilegal: trotuare vălurite la fiecare intrare pentru mașină, rampe cu unghiuri imposibile și spații înguste care sfârșesc ocupate de mașini.

Am simțit pe propria piele ce înseamnă lipsa accesibilizării unei instituții.

Am stat șase ore singur în casă, în aceeași poziție pe spate, în timp ce asistenta mea personală stătea la coadă cu dosarele medicale la Casa Județeană de Asigurări de Sănătate. Veneau oamenii din tot județul și se puneau la coadă de la 4 dimineața. Oameni bolnavi stăteau nesupravegheați ore în șir pentru că aparținătorii lor erau la coadă într-o instituție în care ei nu puteau să intre.

După șase ore, nu mai puteam. De cum a intrat asistenta mea pe ușă, am scris într-un suflet o plângere. Au promis că o să se rezolve, apoi s-a scurs un an și nu s-a întâmplat nimic. Am revenit, am sesizat mai sus și în șase luni instituția a fost accesibilizată, iar birocrația s-a redus considerabil.

Acum am trimis memorii din partea APTA către Primăria Iași și către cele două firme care derulează lucrările de amenajare la pietonale fără să respecte legislația. Autoritățile și-au schimbat atitudinea, nu mai sunt surprinse că îți ceri drepturile. Răspund și își arată bunele intenții, dar mai departe lucrurile se întâmplă greu sau deloc.

Am îndrăzneala să țintim sus.

Visez la un program coerent de reabilitare a tuturor căilor de acces în Iași, pe care să-l gândim împreună cu autoritățile locale. Să facem un grup de lucru, să pornim cu o stradă-pilot (de exemplu, cu artera Păcurari care duce până în centru), pe care să o aducem la înălțimea standardelor în vigoare. Dacă nu există o viziune pentru întregul oraș, în zadar intervenim chirurgical, doar când vedem o problemă cu care nu putem să mai conviețuim.

Din păcate, niciunul dintre candidații la alegerile locale de anul acesta nu are accesibilizarea pe agendă. Dar cu insistență și cu vizibilitatea problemelor, poate că își vor asuma și misiunea aceasta. Mulți ar spune că acțiunile de awareness sunt cele mai facile instrumente ale ONG-urilor, dar eu cred că așa schimbi mentalități.

De 10 ani împărțim flyere și facem campanii de informare cu voluntari în zonele cu parcări adaptate ocupate aiurea sau în zonele în care trotuarul e plin de mașini. Diferența față de  începuturile campaniilor de informare e că acum putem să avem autoritățile de partea noastră. Putem ieși cu poliția locală la o acțiune la care să împartă avertismente și să explicăm împreună de ce nu e în regulă să ocupi o parcare specială și care pot fi sancțiunile.