Jurnalul editorului: Primele două săptămâni de pandemie

12 martie 2020

Noi suntem la a doua săptămână de casă nouă. Încă ne atârnă echipamente din tavan, netul face ce poate, zilnic picură ceva nou sau descoperim câte o problemă sau câte un miros nou. Chiria e cu 50% mai mare și am făcut această mișcare riscantă pentru mansardă, ca să avem spațiu pentru întâlniri mai mari cu comunitatea (încăpem – credem noi – 40-50 de oameni), pentru care să nu mai plătim chirii în alte locuri.

Și iată că am început prin a anula toate întâlnirile și atelierele programate, inclusiv cele pentru care susținătorii noștri au plătit și pe care le-am oferit pentru că în modelul nostru de business ei trebuie să fie miezul. E greu să te gândești la vândut abonamente digitale într-o perioadă de pandemie.

Apoi, în weekend a ieșit din tipar un număr – DoR #39 – pe care l-am încheiat când încă nu era niciun caz de coronavirus în România. Sunt 5.500 de exemplare în lume: la abonați, în librării, la alți distribuitori. De la aeroport ne-au cerut din start doar 300 de exemplare (mult mai puține ca de obicei), pentru că, spun ei, nu va fi cine să le cumpere.

Toate astea într-un an pe care l-am început crescând salariile și asumându-ne riscuri de re-organizare pentru a spori autonomia și independența echipei.

În unele momente din ultimele zile am avut senzația că tocmai am ieșit de la duș, direct în fața blocului. Apoi v-am văzut și pe voi. (Mă rog, mi-am imaginat că nu suntem singurii care își pun întrebări despre se va întâmpla cu noi).

Până aflăm ce ne rezervă viitorul, experimentăm. Azi am stat câteva ore pe Zoom. Nu-mi place. M-am antrenat ani de zile pentru față în față, mai ales când e greu, și mă adaptez chinuit.

Dar am schițat totuși în orele astea un plan pentru un newsletter zilnic despre ce trăim în perioada asta, numeroase idei de materiale și ne-am dat voie să ne și bucurăm și să râdem.

La finele zilei, două colege ne-au trimis un video-tutorial cu folosirea mașinii de spălat vase din redacție. Chiar și această mică urmă de control asupra a ce faci ajută.

---

13 martie 2020

Playlistul de Spotify cu care îmi închei ziua la redacție (locul în care îmi petrec izolarea) e tare pop, probabil de la excesul recent de Halsey și Taylor Swift. Tocmai am închis prima ediție a Jurnalului de pandemie, newsletterul DoR despre viața în vremuri de coronavirus care debutează mâine (Înscrie-te aici). L-am creat în două zile; suntem norocoși că Alex Munteanu a rămas fără niște proiecte de design și că Mihai Ciobanu îmblânzește cam orice cod prinde.

Aud aspiratorul la parter; probabil colegele care au venit la birou să închidă luna pentru contabilitate. (Căci statul are prioritățile lui.) Tot ele au primit azi coletul cât un dulap cu mături și mopuri pentru noua redacție. (Și un bax de Red Bull). Eu am stat o oră la telefon cu binefăcătorul care ne-a sprijinit cu rețeaua, ca să pansez netul. Acum zbârnâie.

Colegii mei se împart între jurnalism și viață personală. Cam toți cei care sunt reporteri au început să documenteze ceva: despre ce se întâmplă în școli, la sate, în restaurante, în afaceri mici, în familii.

Dar pentru că viața nu are cursul obișnuit, coliziunea dintre personal și profesional e și mai mare decât de obicei: copii în brațe, sub mese, pe mese, părinți indiferenți sau supraprotectivi, ba chiar mici conflicte cu rude sau parteneri de viață.

Le sunt recunoscător că avem posibilitatea să lucrăm împreună și să împărtășim ce trăim. Știu ce privilegiu e. (Veți putea citi din jurnalele mai multora dintre noi, tot în newsletter.)

Apropo de incertitudinile cu care trăim, Oana Sandu a intervievat un psiholog de la o linie pentru liniștire în perioada coronavirusului care i-a dat următorul sfat: lămâie, vitamina C, mâncarea preferată, rugăciune, orice vă face bine ajută fiindcă stresul e cel care slăbește imunitatea.

---

14 martie 2020

Slack-ul redacției a fost ca un pom de Crăciun azi; s-au aprins luminițe peste tot. Întrebări, citate din interviuri pentru articole în desfășurare, discuții de editare pentru newsletterul de mâine și momente de conectare, cum e conversația de la final.

E o nevoie de ocazionale frivolități într-o perioadă în care știm că altora le va merge mult mai greu. Eu am întrebat câțiva vecini dacă au nevoie de ceva și încerc să mut informație dintr-un loc în altul, ca să mă simt util.

Mă gândesc mult la ce a scris Laurie Penny în Wired despre cum va putea pandemia asta dezvălui inegalitatea în care trăim (de-o vreme):

A fair chunk of the people hoarding masks and stealing sanitizer are also aware that it’s a stupid, selfish thing to do—but if you can’t trust other people to share, selfish behavior makes emotional sense even when selfish behavior is also irrational and actively dangerous. If you design a world economy that rewards blind self-interest and makes altruism unaffordable, it’s unsurprising that some people start acting like they’re in the prisoner’s dilemma.

Însă v-am promis ceva mai frivol. Iată o conversație de pe Slack, la final de zi. Suntem obosiți, dar cred că mândri că ne îndeplinim misiunea. Fiecare răspuns din listă e un alt membru al echipei.

Si voi mancati nonstop, da?

• Da. Chiftelele de pui și piureul de la Balls. Sunt delicioase și napolitana și rulada de la chioșcul de afară.
• Oarecum, doar că eu mai am puțin și ajung la cântar cu 7 în față. Mi-a dat 80.4 la ultima verificare. Dar am reînceput să beau deci nu știu unde ajungem.
• Mâncat, fumat și cafea. Treimea lipsei de respect față de corpul meu.
• Încerc să păcălesc nevoia alternând cu băuturi. Dar termin curând stocul de bere din frigider. Probabil voi trece la ceai.
• Alcoolul îmi lipsește din casă, se pare.
• So unlike me, no. Beau o cafea pe zi, apă, no alcohol so far. Aș vrea să-mi fac un whiskey sour, dar nu vreau să sacrific o lămâie.
• A treia bere, am păstrat intermittent fasting. Mai am juma’ de pachet de țigări. Și gătesc non-stop, dar dispare în juma’ de zi.
• Pe mine m-a scăpat de mâncat o parte din zi doar vizita la salonul de păr, dar am lăsat destui bani acolo încât să sper că n-o să mai am și de toate dulciurile pe care mi le voi dori zilnic.
• Eu nu, că nu pot la stres și când nu am cu cine să mă anturez. Cred că am slăbit deja un kilogram. Am fumat o țigară, în schimb, după muuuultă vreme și cred că mai fumez una până mă culc.
• Eu beau și mănânc de parcă sunt în filmu’ La Grande Bouffe. Mă rog, nu atât de mult și fără ce mai fac ei pe acolo.
• Mănânc ca Gilmore Girls, dar fără metabolismul lor.

---

15 martie 2020

Aproape întreaga echipă completează într-un jurnal într-un Google Doc în fiecare zi, spre seară. Vorbim despre frici, mici bucurii, ce descoperim despre noi, despre partenerii și copiii noștri, despre toleranța sau intoleranța la stres, foamea bruscă care ne-a cuprins pe toți, despre ce va fi și nu va mai fi la fel, despre ce bine e să poți vorbi cu ceilalți, chiar și așa, în scurte povești scrise.

„We tell ourselves stories in order to live”, scria Joan Didion.

Și cât de relevantă e partea mai întunecată și complicată a acelui paragraf în vremurile pe care le trăim.

„We look for the sermon in the suicide, for the social or moral lesson in the murder of five. We interpret what we see, select the most workable of the multiple choices. We live entirely, especially if we are writers, by the imposition of a narrative line upon disparate images, by the ideas with which we have learned to freeze the shifting phantasmagoria which is our actual experience.”

M-am întors la un eseu recent de-al lui Leslie Jamison unde se joacă cu citatul lui Joan. Eseul se numește We Tell Ourselves Stories in Order to Live Again și se încheie așa:

„We walk towards the lights. We are safe, or else we aren’t. We live, until we don’t. We return, unless we can’t.”

---

16 martie 2020

Noi, de dimineață, într-un check-in de 45 de minute în care am făcut un tur de Zoom să aflăm cum se mai simte fiecare, cine mănâncă non-stop, cine mănâncă doar chips, cine a ajuns să-și ia câmpii din cauza copiilor, cine se bucură de timpul cu ei, cine lucrează de zbârnâie de acasă, cine mai are puțin și se dă cu capul de pereți, cine se bucură de o izolare cu partenerul, cine visează să se încheie.

Dacă sunteți în echipe pentru care cultura și siguranța și a fi împreună e important, căutați momentele astea. Faceți-le să se întâmple. Nu trebuie decât să vă strângeți într-un call, să vă întrebați: „Cum ești?” și să fiți vulnerabili.

Vulnerabilitatea aduce cu sine vulnerabilitate. Pe termen scurt, poate nu pare că a făcut minuni. Dar minunile țin de repetiția unor rutine, pe termen lung.

---

18 martie 2020

Azi a fost o zi mai dificilă. M-am trezit obosit – sunt deja de-o perioadă într-un ritm de muncă nesănătos pe termen lung. Pe scurt: perioada grea de închis și lansat un număr nu s-a mai încheiat de data asta. Normal ar fi trebuit să se încheie la început de martie, însă acum s-a continuat direct cu o mutare, management de echipă în timp de criză (ceva nou pentru mine) și – deja de o săptămână – și de conținut, un total de minim 12 ore pe zi.

Pe de-o parte știu că sensul pe care mi-l dă munca mă ajută să-mi păstrez echilibrul și optimismul în perioada asta, pe de altă parte un burnout e ultimul lucru de care are oricare dintre noi nevoie în pandemie.

Așa că, încet-încet, pregătesc o rotație care să-mi dea și mie ocazia să mă decuplez parțial de la vria de zi cu zi. Sună ușor, dar probabil cei care conduceți echipe sau sunteți într-o echipă care încă e în picioare zilele astea intuiți capcana și presiunea pe care o punem pe noi să rămânem pe punte, de pază, în fiecare noapte, că poate fix la miezul nopții lovim icebergul.

Nu funcționează așa.

„Și Greuceanu mai cade câteodată”, spunea un tip din liceu pe care îl invidiam cu toții pentru cum jongla, și cu mingea, și cu fetele. Bine, el o spunea după ce cădea pe canapea de la prea multe beri, însă vorba o car cu mine de atunci.

E bine să mai cadă și Greuceanu.

Al tău poate după X timp, al meu poate după X+2 timp, al altuia după X+4 timp.

Nu e o competiție de cine poate duce mai mult, căci suntem construiți diferit și avem circumstanțe diferite. Important e să știi când ești în afara propriilor tale limite și să iei piciorul de pe accelerație. Eu mă apropii, deci o voi lua mai încet.

Mai ales în perioade de criză, ai grijă să nu-ți mai creezi singur una.

PS: Din complet alt registru. În calitatea mea de președinte de asociație de proprietari am amânat strângerea fondului de reparații, știind că perioada asta ne va lovi pe toți la buzunare. Suntem puțini în bloc, deci n-am simțit uralele poporului, dar mă bucur că am putut contribui cu ceva. O vecină aseară a spălat scara blocului, ceea ce voi face și eu cu orele câștigate din weekend încolo.

---

20 martie 2020

O săptămână pe care n-o voi uita prea curând.

S-a încheiat cu echipa pe Zoom, (aproape) fiecare cu licoarea preferată, de la Timișoreana, la vin, la whisky, cu copiii și pisicile din dotare, cu un la mulți ani pentru sărbătoritele lunii și cu un toast pentru cele aproape 25 de povești pe care le-am spus în ultima săptămână despre efectele coronavirus asupra vieții de zi cu zi.

Ți-am arătat impactul amânării unor manifestări de drepturile omului. Te-am plimbat prin restaurante în prag de decizii complicate (apoi le-a închis oricum starea de urgență). Ți-am arătat ce se întâmplă cu oamenii străzii. Am descoperit că efectele crizei financiare, care nici n-a început încă pe bune, se simt deja și mulți oameni își pierd slujbele.

Am fost de mai multe ori săptămâna asta în vizite pe la sate și prin școli (sau în online, unde s-a mutat învățarea). Am căutat să înțelegem cum e cu munca de acasă, dar și cum putem să ne temperăm anxietățile. Și, pentru că e nevoie să ne gândim și la altele, am și desenat 24 de ore din viață așa cum o trăim mulți dintre noi astăzi: între pisici și gânduri despre viitor.

Suntem recunoscători ție și miilor de oameni care le-au citit și care citesc și Jurnalul de pandemie pe care îl trimitem zilnic.

Știu că a fost greu. Poate va fi și mai greu o vreme. Dar dacă ești printre cei care ne-ai citit, ai cel puțin 25 de oameni care îți mulțumesc pentru încredere și pentru cum ea ne ajută să rămânem conectați unii cu alții și cu misiunea noastră.

---

22 martie 2020

Azi mi-am încheiat rotația de newsletter; de mâine încolo asamblează Sorana Stănescu. Deja simt că o să-mi lipsească activitatea asta intensă a ultimelor 10 zile, dar vreau să mă liniștesc puțin și să fac niște curat. În email de exemplu.

Nu știu cum e emailul vostru, dar al meu e în paragină. Ca niciodată. Spre 100 și ceva de emailuri nedeschise (și nu promotions, că pe alea le-am șters) și cam încă pe-atâtea emailuri deschise cărora nu le-am mai găsit un pas următor.

Poate ăsta e un plus la o criză, că îți ordonează prioritățile și scade din vină. La mine asta a fost cea mai mare sursă de vină în ultimele luni: că n-am mai răspuns oamenilor la timp, ba uneori n-am mai răspuns deloc. N-am știut cum să vorbesc despre asta, pentru că nu e elegant să vorbești despre faptul că nu ai spațiu să gestionezi atâta trafic care vine spre tine. Așa că am povestit despre asta doar echipei. (Nu e vorba de trafic dinspre ei, ci din afară, deși și în interior cred că am întârziat lucruri.)

N-am pretenții de perfecțiune. Nici pe departe. E suficient de dificil să te accepți așa cum ești; de unde resurse pentru mai mult? Deci fiți îngăduitori și voi cu voi

Odată cu vremea o să vină câteva zile mai întunecate; azi am făcut și video-uri amuzante făcând exerciții fizice în casă (și eu și câțiva colegi pentru Instagram stories la DoR) ca să râdem și noi de noi, și voi de noi.

---

24 martie 2020

Sunt recunoscător echipei pentru premiul de editorului anului primit aseară la Superscrieri. 

Mă acceptă în rolul ăsta și când le provoc ideile și când încerc să le re-asamblez cutiile în care sunt inițial împachetate și când cred că există o variantă mai curajoasă la o distanță de documentare ceva mai mare decât credeau.

Dar mai ales când au încredere în mine să schimbăm din mers cum lucrăm, să renunțăm la produse sau să inventăm lucruri noi, pentru că ne pot ajuta să ne îndeplinim misiunea. (Cazul cel mai recent e Jurnalul de pandemie.)

Acum sunt un editor în izolare. Și de-asta ieri n-am fost pe fază pentru premii, pentru că am închis totul după o întâlnire de două ore cu echipa în care am încercat să-mi fac jobul: să le re-aduc aminte de ce facem ce facem și ce rol avem chiar și în perioade de carantină, stres, confuzie și o criză fără sfârșit.

Și m-a pus pe gânduri și Jad Abumrad de la Radiolab, un editor incredibil, pe care l-am ascultat ieri într-un interviu spunând de ce face ce face și după 20 de ani: „Everything I’ve ever done is to try and get through that feeling of like, really connecting with the world, really connecting with other people, making actual meaning of this short time we have on the planet, and then giving that to someone.”

Cam despre asta e. Și sunt recunoscător că am cu cine să împărtășesc credința asta.

Să citiți și multitudinea de jurnalism premiat aseară. Trăim vremuri grele, dar mă bucur că o facem alături de atâția jurnaliști încăpățânați, fiecare în felul lui/ei.

---

26 martie 2020

Ieri am avut o discuție a stării financiare a Media DoR cu echipa. E o discuție în care sper că ați fost și voi în organizațiile voastre, căci consecințele știu că le simțiți (sau urmează să le simțiți).

Noi avem un rar moment privilegiat și e important să recunoaștem asta.

Ca supraviețuitor al tuturor crizelor de la DoR din 2009 încoace, asta e de departe cea mai disruptivă, dar și cea care ne găsește în cel mai bun punct: cu predictibilitate pe 3 luni de salariu; cu un context global în care toată lumea e lovită, deci împărțim durerea; cu oportunități de a ne demonstra relevanța pentru public și implicit de a primi la schimb susținere ca să continuăm (în primul rând abonamente digitale).

Toată echipa a contribuit la construcția acestei plase de siguranță, mai ales în ultimele șase luni, și pentru asta le mulțumesc.

Printre valorile noastre sunt grija și transparența, pe care e important să le trăim mai ales în astfel de momente de criză.

Subliniez misiunea și valorile noastre, pentru că ele ne-au fost călăuză în ultimele săptămâni, în multe decizii grele, de la re-orientarea planurilor jurnalistice, la sistarea de evenimente, produse și schimbări de beneficii pentru comunitate.

Mai jos sunt câteva dintre lucrurile pe care le-am spus echipei. Sper că și voi faceți asta sau că le cereți liderilor/managerilor cât mai multă transparență și sinceritate. E posibil că sunt și ei/ele depășiți de cantitatea de incertitudine și tocmai aici prinde cel mai bine vulnerabilitatea și transparența.

Iată ce știm azi despre viitorul nostru financiar, ce am decis, ce urmează să decidem și ce nu știm.

1. Acum exact două săptămâni, pe 11 martie, am decis că modul default de lucru va fi de acasă și că activitățile de redacție se suspendă până la 31 martie. Astăzi vă spun că această măsură o vom prelungi până cel mai devreme pe 30 aprilie. Așadar, continuăm să lucrăm de acasă, și curățăm calendarul de întâlniri plănuite la redacție și de evenimentele pe care speram să le putem găzdui acolo.

Ce e clar azi și nu era clar acum două săptămâni e că durata acestor schimbări de mod de viață e necunoscută și că deși restricțiile ar putea fi ridicate progresiv în următoarea lună, coronavirus va fi cu noi o perioadă. Nu e o pauză în miez de an, e o reconfigurare și trebuie să ne ajutăm să trăim cu asta.

2. Vom putea plăti salariile noastre fără nicio modificare sau întârziere, până la final de mai. Ca s-o spun mai direct: avem în acest moment bani în bancă ca să continuăm să facem ce facem, așa cum facem, până la final de mai.

3. Ce urmează de la 1 iunie e o combinație dintre scenarii și predicții bazate pe experiențe anterioară, dar și ipoteze. Ca s-o spun mai direct: orice spunem dincolo de 1 iunie e speculație.

Ca să ne ajute în scenariile viitoare, am mai decis următoarele:

• Nu vrem să apelăm la artificii contractuale, gen trecere înapoi pe contracte de DDA, în loc de contracte de muncă;

• Nu vrem nici să reducem salarii; mi se pare mai valoroasă predictibilitatea următoarelor 3 intrări: martie, aprilie, mai, decât senzația că mai economisești pentru încă una;

• Până la 1 mai vom ști și scenarii mai clar conturate din iunie încolo și o să pun pe masă eventuale discuții mai grele de tipul reducerilor salariale sau chiar ale echipelor;

Discuții cât mai cu miez vă doresc în zilele astea — și în viețile voastre și în viețile organizațiilor voastre.