Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv din București a izbucnit un incendiu, în timpul unui concert al trupei rock Goodbye to Gravity. 186 de persoane au fost rănite, iar numărul morților a ajuns la 65. A fost cel mai grav incident de acest fel din România postdecembristă. Alexandra Furnea avea 27 de ani când a fost rănită în Colectiv.

Jurnalul lui 66, cartea din care sunt extrase fragmentele de mai jos, este mărturia ei despre noaptea incendiului, despre experiența în Spitalul de Arși din București și despre consecințele corupției și nepăsării.

---

Trei siluete înveșmântate în negru plutesc straniu în fața ochilor mei obosiți. Ușa salonului este întredeschisă și nu pot să le văd chipurile limpede, dar le aud glasurile. Plâng. Mi se pare că recunosc vocea lui Mihai, dar nu sunt sigură. Oare visez urât? Mă forțez să mă trezesc, dar nu pot. Ceea ce se petrece este real. Este noapte în Spitalul de Arși și cineva numără morții luați de ceasurile de întuneric. Flavia privește prin crăpătura ușii. Îi dau lacrimile și, fără să îmi spună cineva ceva, înțeleg. Când intră Mihai la noi, este răvășit și se prăbușește pe scaun. Își duce mâinile tremurânde la frunte ca să șteargă un fir imaginar de praf de pe piele.

— A murit Ana…

Siluetele de pe hol erau părinții ei. Au venit la spital de cum au auzit. Au fost și ieri, și alaltăieri, dar altcumva. Sufletul ei era încă aici, alături de ei, luptând. Astăzi, au mai găsit doar trupul. Ana, cu miracolele ființei ei tinere, cu zâmbetul ei isteț și tot ceea ce o făcea să fie ea, a plecat și nimeni nu știe unde. A lăsat în urmă un crâmpei din ceea ce a fost. O carcasă pe care a locuit-o pentru o vreme și pe care a părăsit-o de timpuriu ca să scape de calvarul la care au supus-o cei care, în loc să o vindece, au condamnat-o la durere. Nu e de mirare că mi s-a părut că pluteau… Ce să-i mai ancoreze în realitatea din care copilul lor a dispărut într-un mod atât de cumplit? Treptat-treptat, urcau și ei după ea, ținuți aici doar de materialitatea cărnii lor omenești.

Plângem toți patru, Mihai, Flavia, eu și Sandra, pe care au mutat-o cu noi în salon. Plângem degeaba. Ana e departe și regretele noastre grele o rețin din drumul pe care îl are de făcut până în raiul pe care l-a visat pentru ea, încărcat cu toate culorile vii din inima ei copilăroasă și cu peisajele pe care nu a apucat să le vadă aici, pe Pământ.

Încă priveghem așa cum putem sufletul ei drag, când una dintre asistente intră în salon ca să ne ia temperatura. Ca de obicei, avem toate peste 38. Ne privește sec, fără emoție și ne întreabă de ce suntem supărate. Află despre Ana și ridică din umeri. Moartea este ceva trivial aici. Se petrece prea des ca să mai impresioneze pe cineva.

— Mai bine că a murit, măi fetelor, spune asistenta pe un ton rece. Dacă trăia, ar fi fost un monstru.

Apoi iese cu termometrele noastre, lăsând în urmă o dâră de parfum floral, înțepător. În salon se lasă tăcerea. În miezul ei, fiecare dintre noi ia aceste cuvinte îngrozitoare și le transformă în zestrea de întuneric a zilei. Cu mâini arse, deformate, le așezăm cu grijă în cufărul din suflet unde încuiem toate ororile pe care ni le servește viața în Spitalul de Arși, ca pe niște daruri confecționate în iad. Nu vrem să iasă vreodată de acolo. Nu vrem să ne cotropească gândurile cu urâțenia lor. Nu vrem să ne infecteze cu răul otrăvitor pe care îl supurează, asemenea unui venin. Monstru… oare ce înseamnă acest cuvânt?

După fiecare operație, din trupurile noastre mai lipsește ceva. Cu pielea distrusă, cu rănile deschise, nu ne mai gândim la frumusețe de ceva timp. Vrem doar să trăim, indiferent cum vom arăta. Nopți întregi vorbim despre asta și a devenit decizia noastră comună care ne dă putere atunci când plăgile sunt tot mai îngrozitoare. Poate că trupul nostru este urât, dar sufletul se zbate să rămână frumos și uman. Printre băi, pierderi, suplicii și groază, ne luptăm să nu uităm cine suntem.

Ana nu a fost un monstru, ci un om adevărat și, chiar și fără chipul ei dulce de dinainte, sau mâinile întregi, am fi iubit-o la fel de mult. O iubim la fel de mult. Monștrii nu fața o au mutilată, ci sufletul. Dincolo de obrazul lor neted pe care îl poartă ca pe o mască, ceva putrezește și le umple toată ființa cu ură și cu prostie. Apoi, când vorbesc, spun lucruri care trebuie închise în cufere.

---

E ora cinci dimineața și deschid – obosită – ochii. Am reușit să dorm, însumat, vreo două ore. Bandajele jilave, îmbibate cu sângele care a curs din răni peste noapte, se lipesc de mine și întețesc durerea. Fiecare mișcare pe care o fac este un chin. Castelul de perne înălțat de mama s-a năruit peste noapte, iar colțul uneia dintre ele se freacă prin pansamente de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde probabil nu s-a prins pielea.

Salteaua mi se pare mai dură decât înainte. Mă jupoaie de vie. Îmi ajustez cumva poziția ca să nu mai simt cum ard sub bandaje – am adus cu mine, în carnea mea, flăcările din club. Îmi vine să vomit din cauza senzației, dar închid ochii și, pentru că astăzi nu pot să mă rog, număr în gând până la zece, lent, asurzită de bătăile inimii mele chinuite. Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă, zece.

Se face zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele și aud, ca în fiecare dimineață, discuțiile lor simple, de oameni sănătoși. Trag și astăzi cu urechea la glumițele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este foarte frig în salon. Geamurile nu sunt bine izolate, iar caloriferul electric din sala de baie, pe care ni-l împrumută de milă Alina, nu face față temperaturii scăzute de afară. Vreau să mai dorm câteva minute, dar îmi amintesc că este luni, a treia zi după operație, și începe o nouă săptămână de suplicii. Încremenesc când înțeleg că urmează „băița” – prima după intervenția chirurgicală, când doare cel mai tare. Ca într-un coșmar care se adeverește, văd silueta Alinei în cadrul ușii.

— Haide, Alexandra…

Se uită la mine cu ochi miloși. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile și înainte să intre, preț de o clipă, ezită. Când face primul pas, îmi dau lacrimile. Se preling peste cojile rănii proaspete de pe obraz. Nu mai am nici un control asupra corpului meu. Sunt un animal înspăimântat care știe că nu poate să facă nimic pentru a opri suferința care îl așteaptă. Plâng icnit, cu disperare, tremurând de frig și de frică. Astăzi îmi este mai teamă decât de obicei că am să mor de durere în cada verde, când infirmiera încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie.

Alina vrea să mă consoleze. Îmi cântă doinele ei deja cunoscute, de la ieșirea din salon și până în sala de baie. Acolo, mă izbește răcoarea. Cineva a lăsat din nou fereastra deschisă peste noapte, iar aerul crud s-a amestecat cu mirosul stătut de dezinfectanți de spital.

— Iar este frig aici, Alexuțule. Îmi pare rău… Apa nu se încălzește nicicum…

Iar eu nu mă vindec nicicum, nicicum…

Ca într-un vis urât, aud distorsionat vorbele Alinei. Ea prinde în mâini capul banal al dușului și dă drumul robinetului. Aici, în acest lăcaș al caznelor, instrumentele de rând au devenit unelte de tortură. Infirmiera clătește îngrozitoarea cadă verde și, când termină, mă suie în ea. Contactul cu guma înghețată îmi face rău. Mă străbate un fior de durere, scurtcircuitându-mi simțurile. Rănile oropsite zvâcnesc sub bandajele lipite de ele. Cerșesc, ca la fiecare intervenție, un analgezic mai puternic. Sosește asistenta de pe tură și îmi administrează veșnicul Ketonal prin branula improvizată, de data asta, la gleznă.

— Ceva mai tare, măcar astăzi, vă rog din suflet…

— Știi bine că nu se poate.

Acum vine primul jet de apă peste pansamente. E complet rece. Așa cum mi-a fost teamă, o flacără pustiitoare trece peste carnea mea vulnerabilă. În fața unei asemenea dureri, Ketonalul este o bătaie de joc. Simt totul pe viu, perfect lucidă. Până la nebunie însă e doar un pas.

Plâng fără întrerupere când Alina îmi desprinde bandajele de pe răni. Tifonul se desface luând cu el țesut necrozat sau fragmente lizate de grefă. Rămâne în urmă doar rană din care curge sânge în șiroaie, scăldându-mi trupul și înroșind cada. În unele locuri, compresele nu se lasă îndepărtate doar cu apă. Când pansamentul este așa de aderent pe plagă, el este pur și simplu smuls jos. Doamne, îmi umblă cineva prin măruntaiele ființei. Jetul aspru pătrunde în mușchiul dezgolit de arsură și spală tendoanele expuse. Durerea este atât de mare, încât sunt sigură că mi se va opri inima.

Cada se umple cu comprese murdare. Bucăți din mine înfundă scurgerea. Medicii spun că nu infecțiile sunt cauza destrămării mele, dar eu știu acum. Nu pot să mă mai mintă. „I-au găsit piocianic lui Călin.” Nu se poate ca doar unul dintre noi să aibă. Nu când ne îmbăiază pe rând în cada aceasta îngrozitoare, cu apă rece. Cândva, peticele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă. Acum sunt gunoi.

Alina scoate temutul burete cu dinți de silicon și îl îmbibă cu Dexin. La fiecare baie, citesc de sute de ori eticheta, până când o învăț pe de rost. Fac același lucru cu restul dezinfectanților din salon. Pe toți scrie mare, cu litere de-o șchioapă, „Hexipharma”.

Apoi trec la mobilier și, într-un final, îmi fixez privirea pe ușă. Sufletul meu știe ceea ce mintea, înrobită de durere, nu poate să pătrundă. Vreau să ies de aici. Vreau să plec departe. Dar nu pot. Trupul îmi rămâne prizonier, trudit de mâini străine care îl plămădesc ca pe o cocă stricată din care nu iese decât puroi. Plâng fără să îmi dau seama că o fac. Din când în când, infirmiera șoptește „șșșș” cu blândețe, ca și cum ar vrea să aline un copil speriat. Lacrimile îmi curg în neștire pe obraji, amestecându-se cu sânge.

E rândul spatelui. Buretele ferfenițește pielea moartă și se agață de răni, rupându-le. Suspinele mele devin vaiere și mă sufoc de durere. O implor să se oprească, altfel voi înnebuni. Îmi vine să vomit de undeva din adâncul ființei mele toată fierea disperării. Să vărs negru, ca Iris, să mă lepăd de calvar. Pentru o clipă, Alina încetează. Apoi dinții de silicon mușcă din mine și sângerez.

„O să leșin”, îmi spun, dar mintea refuză să cedeze, să-mi ofere măcar o fărâmă de întuneric. Ceva din mine știe că dacă las garda jos, fie și pentru o clipă, am să mor. Simțurile se străduiesc să mă mențină trează, cu prețul sfâșietor al suferinței.

— Cântă-mi, te rog!

Alina fredonează și fredonează. Tremur și mi-e greață. Plâng și mi-e teamă. O ascult cântând. E singura muzică din acest iad și am nevoie de ea, de lumina ei. E un analgezic pentru suflet, într-o lume în care durerile trupului sunt întotdeauna pe viu.

Infirmiera vrea să reducă presiunea apei ca jetul să nu lovească rănile atât de direct. Astfel poate m-ar durea mai puțin. Nu reușește. Când înghețată, când fierbinte, apa se izbește de mine, năucindu-mă. Am frisoane. Îmi clănțăne dinții în gură. Nu mai pot. Nu mai pot. Alina renunță la burete și mă spală cu mâinile înmănușate. Degetele ei altminteri gingașe mă muncesc și mă frâng. Rămân în urmă goluri pe care nu le voi putea umple niciodată.

---

Decid în drum spre casă că voi căuta ajutor în sistemul privat, la un chirurg competent. Vorbesc cu sora mea, care îmi spune că a citit lucruri încurajatoare despre profesorul Pavel. Sun, plină de speranță, la clinica dumnealui. Asistenta face o pauză când află că am fost rănită în Colectiv. Mă roagă să aștept. Stau la telefon minute bune până când aud din nou vocea femeii.

— Mda… puteți să veniți mâine în jurul orei 18:00, apoi închide fără să salute.

Am un sentiment neplăcut după această interacțiune, dar mă străduiesc să alung gândurile negre. Mama este încă la pat, așa că nu mă poate însoți. În locul ei, vor veni două prietene. Între timp, fac și o radiografie la un cabinet din apropierea locuinței, ca să merg pregătită la consultație.

A doua zi, Andreea și Nico mă îmbracă și cheamă un taxi. Așteptăm în casa scării până apare. Afară e deja întuneric și ninge cu fulgi pufoși. N-am mai ieșit pe înserat de atunci, din 30 octombrie. Mă uit nostalgică la agitația oamenilor grăbiți să ajungă acasă, la căldură. Nu mai sunt așa de însuflețită ca ieri. Felul în care a vorbit cu mine asistenta doctorului Pavel mi-a lăsat un gust amar. Ajungem la clinică și intru cu fetele, care apoi se retrag. Rămân singură cu femeia de la biroul de recepție. Îi explic cine sunt și mă măsoară din cap până în picioare. Dispare în cabinetul medicului. Când se întoarce, mă poftește cu răceală înăuntru.

— Tu ai fost acolo, nu domnișoară? mă întâmpină direct profesorul.

— Bună seara, da. Am venit la dumneavoastră pentru că…

— Eu nu am cum să te ajut. Nu prea vreau să mă bag în toată treaba asta cu Colectivul. E multă politică la mijloc și ar da prost.

Îl privesc confuză. Politică? Ce legătură are asta cu consultația mea? M-a întrerupt atât de brusc, încât mi-am pierdut șirul gândurilor. Încerc să-mi revin.

— Dar, domnule doctor, eu… Eu vreau doar o părere despre arătător. Nu mă interesează politica. Știți, mă doare foarte tare și supurează, în plus…

— Ei, și? Nu se ocupă de tine ăia de la Arși? Ce cauți tu la mine? De ce nu te duci la ei?

— Am fost, dar…

— Păi, și? Nu e problema mea să repar ce strică alții. Întoarce-te la ei. Eu n-am ce să-ți fac.

Mă simt complet umilită. Nu înțeleg de ce m-a mai primit dacă știa că nu vrea să mă trateze. Putea să transmită prin asistentă că are programul plin, sau o altă scuză. Orice ar fi fost mai decent decât o asemenea scenă. În geaca mea largă, cu pansamentele ițindu-mi-se murdare de sânge și de creme pe sub haine, incapabilă să deschid o ușă singură, îmi vine să plâng de neputință.

Înlemnesc în fața profesorului cu radiografia sub brațul drept. Nu știu dacă are rost să insist sau dacă ar fi mai bine să plec pur și simplu fără să mai spun vreun cuvânt. Genunchii mi se înmoaie dintr-odată și mi se face rău din cauza căldurii. Transpir și sudoarea mi se prelinge pe obrajii tumefiați. Nu pot să mă dezbrac fără ajutor și nu îndrăznesc să i-l cer doctorului Pavel. Cât despre asistenta dumnealui, a ieșit din cabinet în trombă, fără să se uite la mine.

Sunt din nou singură și nevolnică, printre oameni a căror meserie este să își ocrotească semenii. Dar nu o fac. Dimpotrivă. Între noi este o liniște mormântală. Bărbatul se joacă cu un pix pe birou și mă cercetează pe sub ochelari. Înghit în sec și, cu ultimele forțe, continui.

— Vă rog, dacă tot am venit, măcar să vă arăt radiografia.

— Dacă insiști…

Mă așez în sfârșit – chiar dacă nepoftită – și scot cu dificultate placa din plic. Îmi tremură mâinile de la efort. O pun pe masă înaintea medicului, care o privește scurt, apoi îmi face semn s-o iau de acolo.

— Mda, pare a fi o artrită. Altceva?

Mă chinui să o bag la loc. Profesorul Pavel îmi urmărește detașat gesturile neîndemânatice. Nici acum nu se oferă să mă ajute. Degetele mele bolnave nu mă ascultă. Trec câteva minute jenante de moșmoleală. Când reușesc în sfârșit, șiroiesc de transpirație și mă ustură rănile de pe scalp sub căciula groasă. Apoi, bâigui învinsă:

— Ce… ce mă sfătuiți să fac?

— Să te duci la Arși, să-ți zică ăia.

Nu sunt în stare să am o reacție, așa că salut în grabă și deschid ușa cu coatele. Asistenta se uită șui la mine și îmi spune, cu un aer de superioritate, că nu trebuie să achit nimic. Ies în stradă unde mă așteaptă Nico și Andreea.

— Haideți să plecăm de aici.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce ți-a zis?

Le povestesc în taxi și se lasă liniștea peste toate trei. Ca să nu plâng, îmi fixez privirea pe farurile mașinilor care trec pe lângă noi. Afară cad aceiași fulgi mari, care nu mai vor să părăsească vreodată Pământul. Demult nu am mai fost atât de lipsită de speranță și de încredere. „E multă politică”, „Du-te înapoi la Arși”. Mă întreb cum poate un chirurg faimos, respectat, să vorbească astfel cu o fată traumatizată care a venit din celălalt capăt al Bucureștiului, așa rănită și bandajată, doar ca să îi ceară o părere. Scutur din cap și simt mâna lui Nico pe a mea.

— Ale, nu te întrista. Va fi bine. Ăsta nu e nici măcar om, cu atât mai puțin doctor. Îl venerează lumea degeaba.

Îmi las capul pe umărul ei și îi mulțumesc, dar număr în gând încă o înfrângere. Îmi amintesc cuvintele auzite în Spitalul de Arși în seara de după moartea Anei. „Mai bine că a murit. Dacă ar fi trăit, ar fi fost un monstru.” Realizez încă o dată ce definiție superficială avem asupra acestui cuvânt dacă îl folosim ca să descriem lipsa frumuseții. Nu. Nu aceia sunt monștrii adevărați, ci aceștia care se plimbă printre noi nestingheriți, cu chipuri și trupuri întregi, umilind și condamnând sub ascunzișul funcțiilor și al titlurilor fără însemnătate reală. Aici zace adevărata urâțenie a oamenilor. (…)

Înțeleg într-un târziu că lucrurile sunt mai complicate decât par în ceea ce ne privește pe noi, supraviețuitorii incendiului din noaptea de 30 octombrie. „E multă politică.” Dacă la început nu am priceput ce legătură are politica cu nevoia mea de ajutor medical, îmi devine treptat limpede că, pentru ei, noi nu suntem niște arși „obișnuiți”, ci pacienții-problemă care au umilit sistemul, scoțând la iveală corupția care îl face incapabil să salveze.

Nu vor să se mai încurce cu noi, de aceea mint că ne vom vindeca fără efort și refuză să ne opereze. Ne amână de la o consultație la alta și speră, probabil, că vom dispărea „de la sine”. Cum se roagă să dispară și rănile, tot spontan, fără aportul lor. De fapt, pur și simplu vor să scape de noi. Nu le pasă că vom rămâne invalizi.

Important este să nu mai aducem prejudicii reputației lor imaculate. Până acum, de nenorociți ce suntem, tot asta am făcut. Le-am stricat imaginea cu arsurile noastre supurânde. Plăgile acestea imposibil de închis nu sunt oglinda care să le reflecte iluzia competenței și nici ancora care să le așeze funcția la loc sigur. Dimpotrivă. Sunt prăpastia vertiginoasă, însângerată, din care adevărul țipă să se facă auzit. Noi, cu trupurile noastre arse de foc, distruse de infecții și devastate de „tratamentul” primitiv primit în spitale, suntem întruchiparea realității monstruoase pe care o ascund de decenii, cu prețul deceselor evitabile.

Până la Colectiv, oamenii nu știau că putreziciunea este atât de vastă, dar tragedia noastră a scos la suprafață cangrena. Revelația aceasta nu le place „șefilor”, „miniștrilor”, „profesorilor” și tartorilor care ar da orice să continue să se scalde în adulație, chit că pacienții le mor măcinați de bacterii, mâncați de viermi. Așa că ne-au abandonat. Au decis că nu vor să mai aibă de-a face cu noi. Cine a murit dus să fie, cine trăiește n-are decât să-și vadă de treabă.

„Ce cauți la mine? Întoarce-te la ei!”, „Nu avem ce să-ți facem. Te vei vindeca de la sine”. Suntem un subiect sensibil, nicidecum niște tineri mutilați și vulnerabili. Viața după Colectiv e un șir de abandonuri. Ne-au lăsat de izbeliște, de dragul „politicii”.