La bătrânețe te obișnuiești cu tot, și cu pandemia

E 26 martie, o joi, undeva după ora 15, și o ambulanță Logan cu șapte locuri oprește în fața unui gard de beton de aproape doi metri, pe o uliță din Peretu, cunoscut în Teleorman pentru oamenii harnici și legumele vândute pe la porți. În fața gardului așteaptă un bătrân cu un cateter la baza gâtului – un tub de plastic transparent și subțire, bifurcat în două tubulețe mai mici, lungi cât niște pixuri astupate. Din ambulanță iese un șofer cu mască și mânuși. Deschide ușa, îl ajută pe om să intre în mașină și pornește mai departe, după alți bătrâni, unii cu tuburi de plastic în mâini, alții în piept.

Gheorghe Țigănașu merge la dializă. Pentru că rinichii nu-i mai funcționează, o dată la două zile trebuie să ajungă la o clinică de hemodializă la Alexandria, ca să-și curețe sângele. După criza din ianuarie, care l-a dus de urgență la spital și i-a făcut toată familia să se teamă de ce e mai rău, acum nea Gogu, după cum îi spune tot satul, trebuie să se ferească și de o boală nouă, care-i amenință întreagă lume.

N-a mai văzut satul așa pustiu din 1960. În primăvara aceea sătenii se ascundeau pe câmp de orășenii în salopete, veniți să-i bage cu forța în colectiv. Două săptămâni a fost Peretu pustiu. Atunci oamenii s-au ascuns degeaba, tot la colectiv au ajuns.

Nu că pe nea Gogu l-ar speria prea mult virusul. Nu spune că nu crede în el și că nu e bine să ai grijă, dar ceva parcă nu e cum trebuie. „Ce microb e ăsta? Nu văd pe nimeni să cadă carnea pe el, nu văd pe cineva mort în șanț.” Se întreabă ce-i oprește pe polițiștii care umblă acum pe străzi să împrăștie ei virusul, de ce până acum nu s-au dat bani la cercetare, dar s-au dat pentru arme, de ce nu i-a păsat nimănui că se fură din spitale, de ce cred oamenii că e mai bine să se ascundă în case? „Lumea nu are nevoie de izolarea asta, are nevoie să muncească, de libertate. Microbul se poate rezolva prin metode științifice, nu prin metode de îngrădire.”

„De când cu virusul, la lume le e frică să și discute. Unii mai spun: băi, murim, ce facem?, dar alții spun: eu nu cred în nimic.”

La dializă oamenii vin în trei grupe, unii de la opt, alții de la 12 și ultimii, din care face și el parte, la 16. De trei săptămâni, de când cu distanțarea socială, durează totul mai mult. Când ajunge la clinică trebuie să aștepte să iasă pacienții de dinainte și asistentele să dezinfecteze totul. Înainte să intre, acestea îi stropesc cu dezinfectant pe mâini, chiar dacă pacienții s-au dezinfectat și după ce au ieșit din mașină.

Lui nea Gogu îi plac asistentele și infirmierele de aici, că sunt „de treabă, cu simț de răspundere și foarte îngăduitoare”. Îl ajută să-și pună papucii în picioare, să-și dea jos hainele de drum, îi răspund la întrebări și îl poartă într-un cărucior dacă nu poate merge.

De data asta, bătrânul nu vine cu mâna goală. Are o cutie cu bomboane de ciocolată pentru asistente. Să ia și ele de ziua lui, și apoi tot ele să-i servească și pe ceilalți pacienți. Azi împlinește 79 de ani. Nu primește prea multe urări în salon, doar câteva: „La mulți ani, îți urăm să fie bine”.

În salon sunt zece paturi, „ca niște fotolii cu telecomandă”, și acum între doi pacienți rămâne un pat gol. Pentru că trebuie să aleagă ceva care să-i mulțumească pe toți, de obicei cele două televizoare stau pe știrile PRO TV și pe emisiunea lui Cabral. Oricum sonorul e dat încet, că trebuie să se audă aparatele. Fiecare pat e conectat la un aparat ce are deasupra un bec verde, „ca o lumânare”, cum spune Gogu. De la fiecare aparat se aude piu, piu, piu. Dacă ceva nu merge bine, se aprinde o lumină galbenă, „cum semnalizezi la mașină”, și aparatul face tât, tât, tât. În salon trebuie să fie liniște, ca asistentele să audă orice schimbare a aparatului.

„De când cu virusul, la lume le e frică să și discute. Unii mai spun: băi, murim, ce facem?, dar alții spun: eu nu cred în nimic.” Așa că nici el nu spune nimic, stă și se uită la cum îi curge sângele prin tuburi.

A început să-și sărbătorească ziua de naștere când au început și copiii lui să crească, mai ales că una dintre fetele lui e născută în aceeași zi. Anul trecut, de exemplu, ea a venit din Deva, la Peretu, să-și serbeze ziua împreună. Au mâncat, au vorbit de ce se mai întâmplă prin viețile lor și ce mai fac ăștia de la televizor. Cât a fost mic n-a avut aniversări, „că așa era pe vremuri”, oamenilor nu prea părea să le pese, mai ales într-o familie de țărani săraci, cu patru copii.

„Eu nu prea am avut copilărie. Toată iarna stăteam pe lângă tata la dulgherie, nu mergeam afară la copii, cu săniuța. Mai scăpam câteodată, dar rar.”

Când a terminat clasa a IV-a, tatăl lui i-a pus o bucată de lemn în mână și i-a spus că de acum încolo asta e pâinea și meseria lui. Așa a fost. Orice slujbă a avut, muncitor în construcții, zilier pe câmp, chiar și în cei 20 de ani cât a lucrat manevrant de vagoane la CFR, acasă tot mai meșterea ceva cu lemnul.

Pe soția lui, Maria, a cunoscut-o pe vremea când tinerii încă se strângeau la horă și să te vezi cu o fată la poartă noaptea era mare și complicat lucru. Nu i-a păsat că sora ei nu-l place. Și-au scris scrisori, iar el i-a adus mere din Petroșani, unde lucra, și într-o seară, cum stăteau la poartă, i-a spus pur și simplu să vină cu el acasă. Era 1960, el avea 19 ani, ea 16.

Maria a lucrat la CAP în sat, dar a fost mai mereu bolnavă. Când era mică, a făcut osteomielită. Ai ei au dus-o la spital la București, unde medicul i-a pus picioarele în ghips, dar în vremea aia foametea și sărăcia îi țineau pe oameni în casă, așa că, atunci când a venit timpul să meargă înapoi la doctorul din capitală, familia nu a mai avut bani. I-a scos ghipsul medicul din sat. Când Gogu a vrut s-o ia de nevastă, rudele i-au zis că mai bine s-o uite, că-i șchioapă. Nu le-a ascultat și nu i-a părut niciodată rău, pentru că de iubit, a iubit-o mereu.  

Nea Gogu își povestește viața în amintiri: drumul de la Petroșani la Alexandria cu un coleg din CFR care își pierduse degetele într-un accident de muncă, insula Ada Kaleh cu pădurile ei, „o frumusețe, un sat în mijlocul apei”, barjele de pe Dunăre, încărcate cu căruțe și turme de oi, negustori sârbi și româna lor pocită: „Ia marea, ia parea”, toate văzute pe vremea când era zilier și mergea cu trenul la muncă prin țară. Sau telegrama din 1962, prin care soția îl anunța că li s-a născut primul copil, o fată, pe când el era în armată.

„Doctorii i-au zis Mariei, după primul copil, să nu mai facă, da’ l-a făcut și pe al doilea. Al treilea a venit din senin.” În total trei fete, pe care le-au crescut cum au putut. Florina prima, apoi Rodi, în 1969, în aceeași zi ca el, și Sanda, în 1972.

Au fost multe lipsuri. Fetele purtau hainele una de la alta. Doar Sanda mai primea din când în când haine noi, pentru că, până ajungeau la ea, multe erau așa uzate, că se rupeau. N-a putut să le dea zestre aragaze, televizoare sau mașini de spălat Albalux, cum aveau alte fete din sat, dar a încercat să le dea o viață liniștită.

Cel mai greu spune că i-a fost 1991. Abia ieșise la pensie de la CFR, Maria se îmbolnăvise și era la spital, iar cumnații l-au dat în judecată pentru casă și pământ. S-au împăcat până la urmă, dar îl înfurie că cineva i-a pus cinstea la îndoială. „Am o chestie, care toată viața m-a măcinat. Am zis să am gard între mine și vecini, că dacă nu ai gard între tine și vecini nu ești stăpân în curte.” Acum șapte ani a reușit s-o facă și pe asta. A construit singur gardul de beton, cu bare de fier și plasă de sârmă, să nu treacă prin el „nici câine, nici om, decât pasărea în zbor”. Asta îl ajută să închidă ochii mai liniștit.

Prin 2000 fetele i-au plecat departe. Florina a emigrat cu fata ei în Spania, să muncească acolo. Rodi a urmat-o la scurt timp. Sanda și soțul s-au mutat și ei acolo, lăsându-și cei trei copii la Peretu. Fetele au muncit într-un abator, au îngrijit bătrâni și au fost femei de serviciu. Banii câștigați îi trimiteau acasă, la copii și la părinți.

În ultimii cinci ani însă, au început să se întoarcă mai des acasă. Rodi s-a căsătorit și s-a mutat la Deva. Florina s-a întors și ea în satul natal și locuiește ba la Peretu, ba la Madrid, unde i-a rămas fata. Planul era ca și Sanda să se întoarcă definitiv în câțiva ani, când își vor fi strâns destui bani să-și construiască o casă în curtea familiei.

Uneori, la dializă, când simte că-i vine să tușească, bătrânul ia repede o bomboană mentolată. Îi e frică că dacă îl văd asistentele că tușește, îl duc iar la terapie intensivă, la Roșiori. În ianuarie, când a ajuns acolo cu insuficiență renală, s-a simțit prizonier. Asistentele îi certau pe pacienți că vorbesc la telefon, în salon era frig și oamenii mureau. Aparatele făceau „tic, tic, ca bătăile inimii” și apoi „tiiiiiiic”, când starea cuiva se înrăutățea.

„M-au dus forțat la spital. Eu ziceam că n-am nimic și, când am ajuns acolo, am văzut că nu mai pot.” N-a vrut să stea la terapie intensivă, deși avea rinichii plini de chisturi, ficatul mărit și hipertensiune arterială. Îi tot spunea soției să-l ducă acasă. Inițial doctorii au vrut să-i scoată chisturile, dar până la urmă au decis că riscul e mult prea mare și că singura soluție e hemodializa. Pentru că rinichii nu-și mai pot îndeplini funcția, sângele trebuie curățat printr-un filtru exterior, aparatul de dializă, și apoi e reintrodus în organism.

Sanda, fata cea mică, copilul venit din senin, s-a întors de tot din Spania ca să-i fie alături. Într-o dimineață, i-a spus cu o față serioasă: „Ticule, eu nu pot să țin în mine, îți spun. Mă înțelegi, bine; nu, tot bine. Trebuie să-ți pună un aparat, că dacă nu, nu mai ai decât șapte zile de trăit.” El i-a spus să aibă grijă de copii, de casă, că lui până aici i-a fost, dar n-a avut dreptate. Pentru că venele îi erau deteriorate, i-au pus cateterul la baza gâtului, ca sângele să poată ieși la hemodializă. Nu i-a plăcut, dar s-a obișnuit.

„Obișnuința ți-e a doua natură. E greu la început, apoi începi să te obișnuiești.”

Acum își începe fiecare zi cu trei pastile, apoi, dacă e o zi fără dializă, mai ia una la prânz. Nu mai poate trăi fără ele și nu mai poate face niciun fel de efort. „Prima data mi-a fost greu să accept”, spune nea Gogu. „Ce, să fiu doar umbră pe pământ? Că așa ești, o umbră, nu poți să mai faci nimic, decât să te uiți la bătătură. Dacă văd că cade sapa, nu mai pot să o ridic.”

Noaptea e cel mai rău. Nu poate să doarmă, i se pun cârcei, simte că-i ies ochii din cap, că se umflă de aer pe dinăuntru, pe care nu-l poate da afară, și parcă cineva l-ar gâdila pe tălpi. Se trezește de mai multe ori pe noapte, să-și verifice tensiunea, și o trezește și pe Maria, deși s-ar descurca și singur. „E ceva care nu te lasă în pace, de parcă te-ar gâdila, dar e ceva din interior. Astea sunt semne de rău. Tensiunea, când vine, e, așa, parcă o căldură din corp. În cameră aerul e potrivit, și tu tot transpiri.”

Măcar înainte de coronavirus mai putea să iasă la poartă. De ziua lui, s-a dus singur la magazin să cumpere bomboanele pentru colegii de dializă. Sanda era în casă și n-a vrut s-o deranjeze, mai ales că mai voia și el să iasă din curte. A pornit pe la 11, ca să respecte și noile măsuri. În tinerețe a ajutat la construcția în care acum e Profi-ul – a făcut coloanele de beton din față. „E greu cu izolarea asta. Noi nu am fost învățați să stăm să găinăm în casă, noi am fost învățați să ne mișcăm afară, în aer liber.” 

Nea Gogu stă conectat la aparate vreo două ore, apoi așteaptă să termine și ceilalți din grupă, ca să plece acasă în același timp, pe la nouă. Sunt mereu aceiași oameni, șase bărbați și o femeie. Pe la opt și jumătate primesc și mâncare. Un piept de pui cu piure, o ruladă cu pilaf, pe care o mănâncă pe pat, cu tacâmuri de unică folosință.

De dimineață l-au sunat toți nepoții să-i spună la mulți ani: unul, jurnalist la București; altul, tot la București – de la care are prima strănepoată; nepoata din Madrid, pe care o vede cel mai rar; fetele Sandei, pe care el și Maria le-au îngrijit după ce părinții au plecat în străinătate, și fratele lor, care-i seamănă, și care acum e în Spania la muncă. În total, șase nepoți și o strănepoată.

Anul trecut pe vremea asta, familia părea mai aproape de casă. Fată cea mică începuse deja construcția la casa ei, chiar în bătătura lui. Deși toți i-au zis să stea liniștit, că e bătrân, el punea mâna la construcție, să mute un sac, să pună panouri solare.

Apoi a venit boala, și a lui, și a lumii. Pe Flori a prins-o la Madrid, unde plecase să se opereze de hernie. N-a mai apucat și acum așteaptă acolo să treacă. „Îmi spune la telefon că nu se simte bine, că e bolnavă”, spune nea Gogu. „Poți să mai spui că o duci bine, să mai ai poftă de mâncare, să mai ai poftă de ceva?”

Sanda a rămas de tot acasă, pentru că una dintre fete trebuia să o facă. El și Maria nu mai puteau avea singuri grijă nici de ei, nici de casa cu șase camere, nici de solarul cu roșii și castraveți, nici de curcanii și găinile din curte. Soțul și băiatul Sandei au rămas să muncească în construcții în Spania, unde acum sunt tancuri pe străzi.

Nea Gogu o vede pe Sanda că parcă e bolnavă, că nu-i e bine aici, dar cui îi e? „Nu e bine, dar n-ai încotro. Mai ieși la poartă, iese un vecin, spune ceva, mai uiți. Mai râzi și trece timpul. Dar în suflet se strânge. Când ești singur îți mai verși lacrimile, când vezi la televizor ceva asemănător cu situația ta începi să te ștergi la ochi…” 

Când se gândește la propriul sfârșit, îi vine în minte un citat din Biblie: „Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri, dar cei morţi nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și pomenirea li se uită”. Spune că tuturor le e frică de moarte. E frica că-ți lași în urmă familia și frică că nu știi ce urmează dincolo. Că mori de virus sau de rinichi, contează mai puțin la 79 de ani, când tot sfârșit se cheamă că e. Dar frica nu schimbă nimic, crede nea Gogu. Încerci să accepți că nu știi și te uiți înainte. „Ce e în urmă e nimic”, spune el. Dar tot nu poate să doarmă noaptea.

„E ceva care nu te lasă în pace, de parcă te-ar gâdila, dar e ceva din interior. Astea sunt semne de rău.”

Nea Gogu nu știe cum o să fie la anul. În primul rând, speră să-l mai apuce. E curios cum o să fie cu pandemia asta, ce-o să mai facă omenirea. „Obișnuința ți-e a doua natură. E greu la început, apoi începi să te obișnuiești. Am trecut de la proprietate la colectivizare, a venit CAP-UL, auleu, o să murim!” Dar n-au murit. În primii ani, când țăranii mergeau acasă cu mai multe grâne decât strângeau de pe pogoanele lor puține, s-au bucurat.

Apoi a fost tot mai puțin grâu, tot mai puțin porumb, și oamenii și-au luat servicii, au plecat la oraș. „După Revoluție, când s-a dat pământul, ne-a părut bine. Doi, trei ani ne-am judecat, erau tribunalele pline. Acuma ne rugăm noi să dăm pământul în arendă.” Cum te obișnuiești cu binele, te obișnuiești cu răul. Așa și acum, bătrânul o să se obișnuiască și cu pandemia, numai să aibă timp.

De ziua lui, nea Gogu a ajuns pe la 10 acasă. Pe drum nu a văzut decât două mașini și două tiruri. Și doar au ocolit mult, să-i lase și pe ceilalți pacienți acasă, în satele lor. Șoferul l-a ajutat să iasă din mașină și să se dezinfecteze. La gard îl aștepta Sanda.

---

Primul nepot al lui nea Gogu, fiul cel mare al Florinei, este prietenul autoarei.