Preacuvioasele

Am întrebat șase scriitori cum au trăit în ultimul an în umbra coronavirusului și ne‐au răspuns într‐o serie de povești personale despre căutare, apropiere, credință și speranță. Citește aici toate poveștile lor.

Am rotit în minte mai bine de doi ani subiectul unui roman. În ultimul an, l-am rotit ceva mai mult decât înainte, pentru că toată lumea a avut timp și dacă ai timp și nu faci nimic cu el ești vinovat. Ceva trebuie să iasă din tot acest timp.

Nu știu exact când a început să mi se înșurubeze în minte subiectul. Cu unele cărți știu precis de unde au plecat, îmi aduc aminte scânteia aia din cap, când simt că mă interesează povestea, că pot s-o scriu și că are potențial să fie dezvoltată într-o carte, dar acesta n-a venit dintr-o astfel de revelație. Cred că ideea a început să se închege acum doi ani, când am făcut un dosar de candidatură pentru o rezidență pe care n-am luat-o. În astfel de dosare trebuie să descrii proiectul și să povestești pe scurt ce-ai vrea să lucrezi, așa că am pus cap la cap niște imagini. Am crezut că simt două dintre personaje. Și am văzut destul de clar un spațiu din care trebuia să pornească povestea: un autocar cu oameni care mergeau într-un pelerinaj.

M-am mutat la Brăila, în casa în care am crescut împreună cu mama și bunicii, în vara lui 2018, după ce stătusem opt ani în București și, înainte, aproape tot pe-atât în Cluj. Urma să plec în străinătate o vreme, așa că mi-am adus calabalâcul acasă, în singurul loc care a fost vreodată acasă, pentru că aici am avut mereu adresa din buletin. În orașele în care mi-am petrecut viața de adult m-am mutat de multe ori și am avut locuințe atât de puțin confortabile încât n-am reușit să mă simt niciodată acasă niciunde.

Nu mai țin minte exact când m-a tămâiat bunică-mea pentru prima dată după revenirea mea, dar o face periodic, de câte ori mă visează ciudat sau i se pare că arăt bolnavă. Uneori mă întreabă dinainte dacă sunt de acord să intre la mine cu tămâia, iar eu sar și-i spun să mă lase în pace. Alteori, tocmai pentru a evita această reacție, intră pur și simplu și camerele se umplu de un miros amestecat de bețișoare parfumate, tămâie și parfum bulgăresc, pentru că nici tămâia nu mai e ce-a fost, e ca mezelurile, cine mai știe ce se bagă în ea.

Nu știu ce spune bunică-mea în gând în timp ce mă tămâiază, bănuiesc că se roagă să mă ajute Dumnezeu cu una-alta, dar oricât m-ar enerva acum momentele astea, îmi dau seama că e genul de întâmplare care peste mulți ani o să mă înduioșeze până la lacrimi, așa că o accept.

Am crescut într-un mediu religios. Toată copilăria și adolescența am mers negreșit la biserică în fiecare săptămână. Îmi amintesc cum mă foiam în genunchi în cele mai incomode poziții și cum pupam icoanele cu vârful buzelor, fiindcă unele aveau geamul murdar. Cum aveam emoții la spovedit ca la lucrarea de control. Dar și cât de mult îmi plăcea sărbătoarea Paștelui.

Când am ajuns studentă la Cluj, una dintre primele preocupări a fost să găsesc o biserică la care să merg duminica. Stăteam într-un cămin din Hașdeu, așa că prima pe care am încercat-o a fost o biserică mică de pe strada Victor Babeș, care e posibil să fi aparținut de Spitalul Județean. Îmi amintesc o alta de lângă Grădina Botanică, pe strada Republicii. O alta dintre cămine. Oricum, zona e plină de spitale și de biserici, așa că le-am luat la rând, dar una era prea mică, alta prea mare, alta prea străină, nimic nu se mai potrivea ca acasă. Până când mi-am dat seama că aveam pentru prima dată opțiunea de a nu mă duce, pur și simplu, fără să fiu judecată pentru asta. Nu țin minte să fi fost o mare ușurare. Vina era acolo. Dar cert e că am început să merg tot mai rar, până n-am mai mers deloc.

În vara lui 2006, după licență, mătușa mea mi-a propus să merg cu ea într-un pelerinaj de o săptămână în Ucraina. Locul cel mai important de pe traseu urma să fie Lavra Peșterilor, din Kiev. E o mănăstire enormă, fondată prin secolul XI, acum patrimoniu UNESCO, înălțată pe niște catacombe în care se află moaștele a peste 120 de sfinți. M-am dus din curiozitate. Deși am mai ajuns în Ucraina între timp, atunci îmi imaginam că e o ocazie care n-o să se mai repete, plus că era un cadou de la mătușa (care probabil că nu voia să meargă singură), așa că l-am acceptat.

A fost o experiență puternică pentru mine din multe puncte de vedere, iar acum, în această frază a acestui text, încep să mă confrunt cu aceeași dificultate care m-a împiedicat timp de doi ani să încep să lucrez la cartea mea. Pentru că aici, în continuare, va trebui să vorbesc despre această călătorie și despre oamenii care m-au însoțit, iar în cartea mea aș vorbi cam despre același lucru.

Autocarul pe care îl aveam în minte pentru roman era acel autocar cu care am fost atunci în Ucraina. Nu mai fusesem în pelerinaje înainte și nu cunoșteam credincioși în afara bisericii, alții decât cei din familia mea. Atunci am stat la grămadă vreo treizeci de oameni sau mai mulți, am mâncat împreună, am intrat în biserici împreună. Țin minte spaima pe care o aveam să nu mă pierd de grup. Aveam cu noi un traducător, care era singurul dintre toți care știa ucraineană. Pe stradă nu găseai oameni care să vorbească limbi străine în caz că te rătăceai. Habar n-aveam pe unde sunt. Țin minte o scenă absurdă de la un oficiu poștal când am cumpărat o cartelă să sun acasă de la un telefon public și vânzătoarea mi-a dat o cartelă locală, care nu funcționa. Când am încercat s-o returnez și să-i explic ce-mi trebuie, era ocupată să scrie în niște foi, fără nici un efort de a mă privi sau a încerca să înțeleagă ce problemă am. Era genul ăla de situație în care grupul tău era singura bulă în interiorul căreia puteai comunica, așa că eram stresată să nu-i pierd din ochi de câte ori opream și coboram în locuri aglomerate.

Observându-i pe oamenii aceia atunci mi-am dat seama cât de diferită este experiența religioasă pentru fiecare dintre noi. Și am simțit că e o comunitate căreia nu am cum să-i aparțin. Înstrăinarea mea de biserică începută în urmă cu patru ani se adâncea tot mai mult. Îmi dădeam seama că ce mă ținea legată era ritualul familiei și o anumită biserică și un anumit duhovnic, pe care-l știam dintotdeauna. Legătura aceasta venea din exterior, nu din interiorul meu. Când am schimbat orașul, s-a pierdut definitiv și legătura.

M-am întors acasă după 16 ani și după o zi sau două bunică-mea a dat buzna cu tămâia. Au început să-mi revină în minte lucruri pe care le ținusem îngropate multă vreme pentru că mi se aplecase de ele. Și am început să mă gândesc dacă e vreo cale ca eu să mă întorc în lumea asta, nu neapărat să-i aparțin, dar să pot să intru din nou acolo ca să observ și ca să înțeleg.

Nevoia omului de Dumnezeu e o temă care mă fascinează și-i respect mult pe cei care cred sincer, păstrându-și în același timp luciditatea. Genul de oameni care s-ar ruga la Sfântul Haralambie pentru izbăvirea de molime, de exemplu, dar care în același timp ar crede în vaccinare. Genul de oameni care ar înțelege că împărtășania, de exemplu, e simbolică și
ar renunța la ea o vreme, conștienți că în lingurița aceea, pe lângă trupul lui Hristos e posibil să fie și altceva. Dar ce să fac cu cei care nu sunt așa, precum majoritatea celor din jurul meu? Cu cei care uită că ritualul e simbolic și că sfinții sunt personajele unei mitologii inventate de noi?

Aș vrea să nu fiu furioasă pe preotul impostor care a trecut pe strada noastră de Crăciun și căruia eu i-am deschis poarta, fiindcă știam că e important pentru bunica mea, neștiind că nu e preotul nostru din cartier, pentru că pe acela nu-l cunosc. Aș vrea să nu fiu furioasă pe mine însămi că i-am deschis și că am expus-o pe bunica.

Și ce fac cu toată furia asta și ce-ar face ea din mine dacă aș începe să scriu acea carte, cu cele două surori, în autocarul care se îndreaptă spre locul de pelerinaj? Nu vreau să mă uit de sus la personajele mele, pentru că nu sunt mai bună decât ele. Nu vreau să ironizez personajele atâta vreme cât nu le înțeleg și, din păcate, nu prea mai înțeleg nimic. Ultimul an a adus în viața noastră niște discuții ca înainte de alegeri, doar că în preajma alegerilor ele durează vreo săptămână, apoi se risipesc.

M-am gândit mult la cartea asta, poate prea mult. Am și vorbit des- pre ea cu prieteni, ceea ce nu prea fac, poate și asta mi-a pulverizat bucăți din ea. Am citit o grămadă, m-au interesat viețile unor fericite cuvioase (Macaria, Pelaghia, Taisia, Xenia, Pașa din Sarov etc.), femei cu minuni subțiri, declarate sfinte de către semenii lor. Am încercat să merg din nou la biserică, ceea ce a fost mult mai greu decât mi-am închipuit. De câte ori am intrat, am stat lângă ușă și am plecat repede, pentru că experiența de a mă afla acolo aducea cu ea mult prea multe lucruri din trecut.

Am dat târcoale cărții mele nescrise aproape doi ani, încercând să găsesc o portiță prin care să intru în ea. Nu știu unde mă aflu eu în raport cu lumea bisericii, deși vin de acolo, nu știu câtă legitimitate aș avea să scriu o poveste despre niște oameni care merg într-un pelerinaj. Cred că Dumnezeu e una și biserica e alta și avem nevoie de ambele instanțe în feluri diferite, cel puțin acesta e cazul meu. Nu cred în Dumnezeu și-mi repugnă biserica ortodoxă, cu toată înapoierea ei, dar am nevoie de ambele. Iar biserica nu știe cum să se ofere necredincioșilor. Nu se poate abține să te judece dacă nu crezi. Dar de căldura și de adăpostul pe care le-ar putea oferi, simbolic, am avut nevoie dintotdeauna.

M-au consumat prea mult gândurile astea și mi-e prea teamă să nu greșesc. Poate că am avut prea mult timp să mă gândesc la romanul acesta și asta i-a pus cruce, ca să zic așa. Poate că într-un final o să fac lumină, o să pun ordine în relația mea cu biserica și cu educația mea religioasă, dar deocamdată îmi dau seama că nu pot să-mi scriu cartea și că cel mai bine e să renunț la ea. Nu mă lasă s-o apuc de nicăieri, ar trebui să nu mai insist.

Mă simt pe mine acum ca pe ceva între o oaie rătăcită și o oaie dezertoare, separată de turmă, dar totuși la o distanță sigură de ea, să n-o scape din ochi, să se poată întoarce când are nevoie. Cred că locul acesta mi se potrivește, fără să încerc prea mult să înțeleg de ce.

Lavinia Braniște e autoarea romanelor Interior Zero și Sonia ridică mâna și a aventurilor purcelului Rostogol, protagonistul unei serii de cărți pentru copii.

Comandă cartea Sonia ridică mâna. Dacă folosești acest link pentru a cumpăra de la Cărturești, DoR primește un comision de afiliere. Mai găsești cartea și direct la edituri.