Lavinia Braniște: „Să te ferească Sfântul să fii timidă, singură și să ai de renovat o baie”

Lavinia Braniște e una din cele mai bune scriitoare din România. Amuzante, incomode, poveștile de viață pe care le ilustrează personajele ei sunt teribil de actuale și recognoscibile; sunt poveștile noastre, ale rudelor și ale prietenilor noștri.

Anul acesta se împlinesc 15 ani de la debutul ei editorial, timp în care autoarea a trecut de la poezie la proză scurtă, a experimentat cu dramaturgia, a scris cărți foarte iubite de copii (caută în librării seria cu porcușorul Rostogol) și două romane – Interior zero și Sonia ridică mâna, devenite instantaneu bestsellere și borne solide în literatura română contemporană.

Mă găsești când vrei este al treilea ei roman și a intrat în librării în octombrie. În timpul unei călătorii aeriene, o femeie e curtată de un străin. Încet-încet, îi permite să intre în lumea ei. Spațiul și timpul dizlocuite de acesta o aduc însă pe protagonistă în punctul în care se vede nevoită să lupte cu el pentru a-și recăpăta controlul asupra vieții; doar că, odată întoarsă la cârmă, nimic nu mai e așa cum știa, iar de familia ei s-a ales praful.  

Bogdan Coșa a invitat-o pe Lavinia să ne spună mai multe despre cea mai recentă carte a ei, pentru că, prin subiectele atinse, misoginie, chirii, „sfinte cu minuni subțiri” și, în general, condiția femeii, ea arată fără înflorituri fațete mai palide ale României de azi.

---

Bogdan Coșa: Am pregătit două începuturi, unul serios și unul neserios, pe care îl preferi?

Lavinia Braniște: Pe cel neserios, clar.

BC: Mă bucur. O să rămână scris și ce ne face să râdem când vorbim la telefon. De exemplu, când dăm peste un narator român, pe care l-am putea confunda la o adică și cu autorul cărții, care ne dă detalii despre cât de mare e penisul lui. Ai zice că e misogină lumea literară românească?  

LB: Din partea mea, n-au decât să-și măsoare ce vor, atâta vreme cât cartea e bine scrisă și are ceva de zis. Adică și altceva în afară de măsurătoarea respectivă. Am citit recent o reclamă la un roman care stă să apară, al unui scriitor din generația mea, despre douăzeci de femei care l-au iubit pe Alexandru… Scuză-mă, dar n-am cum să nu râd. Toate douăzeci cu talent literar, pesemne. Dacă o femeie ar fi scris despre cei douăzeci de bărbați care au iubit-o pe Alexandra, cartea ar fi fost „tulburătoare” și „copleșitoare” în cu totul alt mod, cu siguranță.

Lasând gluma la o parte, da, lumea literară de la noi e misogină, e suficient să survolezi afișele cu invitați la evenimente ca să vezi care e proporția între scriitori și scriitoare. Eu mă țin destul de departe de găștile de scriitori, adică mă duc la evenimente pentru onorarii, fiindcă am nevoie să-mi plătesc existența, însă nu stau la bere la terasa scriitorilor sau lucruri de genul ăsta. Mai aud despre ce se întâmplă pe acolo, dar în general am fost la adăpost de situații dubioase.

BC: Dacă ți s-ar oferi ocazia să te naști din nou, ai prefera să te naști bărbat? Ți-ar fi mai bine ca scriitor?

LB: În primul rând, n-aș vrea să mă mai nasc încă o dată, Doamne iartă-mă. Dacă totuși aș avea păcate de spălat sau ceva de genul ăsta și m-ar trimite sfinții înapoi pe pământ, aș alege să am o viață cu totul diferită de cea pe care o am acum, și asta din pură curiozitate. Deci da, ar fi mișto să fiu bărbat, într-o țară cât mai îndepărtată și cu preocupări profesionale diferite. Mi-ar plăcea, printre altele, să practic sporturi acvatice (și să am bani pentru ele, desigur).

Înțeleg unde bați și cred că într-adevăr e mai ușor să fii bărbat în România în vremurile astea decât femeie. Dar n-am cum să măsor. E una să fii femeie bogată și alta să fii femeie săracă, e una să fii femeie tânără și alta să fii în vârstă, e una să fii o tânără care arată bine și alta să nu-ți stea bine în fustă scurtă și așa mai departe. Să te ferească Sfântul să fii timidă, singură și să ai de renovat o baie.

Am tot timpul rețineri în a vorbi despre lucrurile astea, pentru că am și prieteni bărbați foarte OK și ei o iau un pic personal de câte ori vorbim despre inegalitate. Orice încercare de a explica ce nu e în regulă trece drept isterie feministă, așa că mă feresc să generalizez. Un cunoscut, un pic copleșit de perioada aia cu #MeToo, se întreba cum o să arate datingul de acum încolo. Păi cum să arate? Dacă nu ești nesimțit și idiot, o să arate fix la fel.




BC: Într-un interviu din 2014 spuneai că îți dorești să ai o familie; între timp, ai scris mai multe romane – printre altele, despre relații de cuplu eșuate, unde Mă găsești când vrei e cireașa de pe tort; de fiecare dată, partenerii se dovedesc a fi mai nașpa decât păreau la-nceput. S-a modificat în vreun fel dorința ta?

LB: Cred că acum am mai multă experiență de viață și știu ce trebuie făcut dacă vreau să-mi renovez baia, de exemplu. O scot eu cumva la capăt. Și nu-mi mai fac probleme că n-are cine să mă îngroape (vorba bunicii mele, care de vreo cinșpe ani, de când așteaptă să se ducă după bunicul, vorbește numai despre asta).

BC: Ce nu înțelegem noi, bărbații, și-ar fi cazul să-nțelegem odată?

LB: Lucrurile trebuie discutate deschis și riguros și înțelese de toată lumea, nu doar de bărbați. Îți dau câteva exemple. Știu din experiență mame de băieți din generația ta sau mai tineri care au fost toată viața martire pe altarul gospodăriei și slugile băieților, dându-le mesajul că asta e de așteptat de la o femeie. Am văzut acum câțiva ani la Electric Castle un număr de stand-up (nu sunt fan al genului, dar îmi dădusem întâlnire cu cineva în cortul respectiv, unde erau scaune) – era plin de glume misogine și de femei tinere care râdeau cu poftă la ele. Alt exemplu: mi-a povestit recent cineva o scenă dintr-un departament dintr-o universitate – șeful de departament, singurul bărbat de acolo, deranjat că femeile erau un pic prea gălăgioase, a făcut niște observații extrem de nepotrivite și niciuna n-a schițat niciun gest, li se părea normal ca el să se poarte așa.

Nu încerc să le găsesc circumstanțe atenuante bărbaților sau să minimizez puterea lor de a schimba lucrurile, vreau doar să spun că asta e o chestie care ne privește pe toți, ține de igiena și sănătatea unei societăți în care suntem cu toții. Experiența lucrează mult mai eficient decât lecturile sau discuțiile pe Facebook. Fiecare femeie care-și cunoaște drepturile și locul în lume are în jurul ei un soț, un frate, un tată, un fiu, un coleg etc. în care poate rezona ceva din exemplul ei. Bineînțeles că știu și băieți extrem de școliți, care au studii și post-studii, și care sunt extrem de misogini și mă întreb la ce bun atâta școală. În fine, discuția e prea vastă ca să pot sintetiza eu aici ce e important, curg tone de cerneală despre lucrurile astea și recunosc că mă copleșește un pic gândul că n-am cum să cuprind și n-am cum să nu greșesc în răspunsurile mele.




BC: Sunt cărțile tale și mici eforturi de a-i ajuta pe cititori să conștientizeze că femeile sunt tratate prost și foarte prost – din inerție, din reavoință, sau pentru că, în unele părți, narațiunea mare încă le spune femeilor unde le e locul?

LB: Nu le văd în felul acesta atunci când le scriu, de obicei pornesc având în minte niște personaje și niște situații, care vin din experiența mea, din lucruri care mi s-au întâmplat sau la care am fost martoră.




BC: Și cum ți se pare când le vezi citite în cheia asta?

LB: Mă bucură orice lucru pe care-l remarcă cititorii și de care eu n-am fost conștientă când am scris. Unele reacții mă pun și pe mine pe gânduri și e bine că e așa, nu sunt un robot programat să rezolve cutare sau cutare sarcină. Sunt o ființă umană cu o oarecare intuiție (care înseamnă experiență și simțuri) și cu multe scurtături. Știm cu toții că într-un fel ne percepem noi și în alt fel ne percep alții și e interesant câteodată să auzi ce spun alții despre tine.

---

Era ciudat ce idei avea tata despre femei în general și cum trecea cu vederea faptul că singura lui odraslă e femeie. Cred că ar fi înnebunit de nervi dacă ar fi auzit că un altul se folosește de mine, ceea ce el făcea fără probleme cu femeile și cu siguranță și-ar fi îndemnat și fiul să facă.

– Mă găsești când vrei

---

BC: Ce crezi că am putea face dacă vrem să sperăm că generația următoare de femei va avea mai puțin de suferit? Eu, ca tată de fată, ce-aș putea face?

LB: Educație, educație și iarăși educație. Asta ar rezolva multe dintre problemele pe care le avem în momentul ăsta. Deocamdată, „România educată” e încă o gargară cu care președintele nostru a reușit să fie penibil. Până una-alta, ce putem face pentru copiii noștri e să ne ocupăm noi înșine de ei, să le învățăm pe fete să fie mai puternice și pe băieți să fie mai empatici.




BC: Ce-ți dorești foarte mult pentru viitor? Mic sau mare, nu contează.

LB: La mine se amestecă foarte mult personalul cu profesionalul, așa că ce-mi doresc pentru ambele e să nu merg la birou, să păstrez cât pot de mult libertatea pe care o am acum, chit că sunt silită să fac compromisuri financiare. Am ajuns în sfârșit într-un punct în care pot spune că-mi place viața mea și mă simt cât de cât bine cu mine, când good enough is good enough, vorba aia, și aș vrea să mai mențin starea asta măcar o vreme.

N-am înțeles niciodată războiul declarat zonei de confort în cărțile de dezvoltare personală, am căutat toată viața o zonă de confort și acum pur și simplu vreau să fiu în ea și să nu mai fie totul atât de greu cum a fost până acum.

BC: Acum patru ani îmi ziceai: Multă vreme a fost o activitate de timp liber, nu mi-am imaginat în adolescență sau în prima tinerețe, că voi ajunge scriitoare. Dorința aceasta am început s-o am abia după volumul Escapada, am văzut că lumea mă ia în serios și am început să mă iau și eu. Acum sunt mult mai conștientă că muncesc pentru un rezultat în momentul în care scriu și am început să mă refer la scris și cu termenul acesta de „muncă”. Cât e de muncă la un roman? În comparație cu primele, cât ai muncit la Mă găsești când vrei?

LB: Fiecare carte a fost o experiență diferită pentru mine. Unele ies greu, altele ușor, unele trebuie să stea la incubat cu anii. Uite, am căutat interviul din 2014 pe care l-ai pomenit mai sus și în care menționam niște povești care-mi dădeau târcoale la ora aia. Printre ele, o poveste pentru copii despre o musculiță antarctică ce nu se poate reproduce decât în caca de pinguin. Cartea a apărut anul acesta la Editura Univers (cu ilustrațiile Ancăi Smărăndache) și am fost surprinsă să descopăr câți ani a putut să stea în capul meu o poveste de câteva pagini.

Chiar și atunci când un text iese repede, iese așa pentru că vine după zeci de ani de experiență sau după multe seri în care ai rumegat ideile, dar încă nu le-ai pus pe hârtie. Așadar e greu de cuantificat, cred că și pentru noi e greu să spunem cât am muncit la o carte și poate că de aceea ne și vindem atât de ieftin.




BC: Cum știi că există progres în munca ta, că ai evoluat ca scriitoare? Mă interesează și cum te uiți la felul în care evoluează alții, scriitori sau nu, pe care îi admiri.

LB: Îmi place mult să urmăresc cum și ce muncesc alții. Să ascult sau să citesc. Cred că astea sunt cele mai diferite experiențe pe care le avem – în afara muncii, sunt cam aceleași lucruri: gătim, stăm cu copiii, mergem la plimbare, ne vizităm bunica etc. Dar cu munca e altceva, acolo sunt lucruri foarte specifice. Ceva ce eu n-aș putea face niciodată un altul face cu ochii închiși. Pentru mine asta e fascinant.

Din păcate, cei care scriu cel mai mult despre munca lor sunt scriitorii. Citesc cu interes cărți din astea gen „De ce scriem”, dar constat de fiecare dată că dacă nu-mi place scriitorul, nici cartea lui despre scris n-o să-mi placă. Adică dacă nu-mi place munca lui, n-are cum să-mi placă nici ce scrie despre muncă, ceea ce ar putea fi cu totul altfel în cazul altor meserii. Mi-a plăcut mult cartea Andreei Petkovic despre tenis, de exemplu, aș vrea să fie mult mai mulți oameni din alte domenii așa talentați ca ea și să scrie despre profesiile lor. La fel, cărțile lui Henry Marsh despre medici.

Apropo de munca mea, nu știu dacă o văd neapărat în legătură cu un progres. Îmi doresc să se transforme de la o carte la alta, să se schimbe ceva, deși îmi dau seama că mă repet și că am temele mele la care revin obsesiv. Dar asta e, nu mai am resurse pentru vinovăție. Tot așa cu persoana întâi, care mie îmi place mult. A fost o vreme când m-am simțit cumva datoare să mă îndepărtez de ea, că o folosisem prea mult, mi se părea un semn de maturitate să scriu la persoana a treia și să produc povești bine articulate, cu momentele subiectului.

Până când mi-au explodat în față chestiile astea și m-am trezit scriind ultimul roman, Mă găsești când vrei, dintr-un foc și fără nicio constrângere, într-o perioadă pe care eu o alocasem unui alt proiect de scris, un roman la persoana a treia pentru care mai am mult de documentat și pe care cred că simțeam nevoia să-l pun pe pauză. M-am speriat un pic că-mi iese atât de repede, mi-a luat vreo patru luni să-l scriu, fără niciun plan inițial – aveam doar partea de început din aeroport și avion, rătăcită într-un folder cu schițe, și am revenit la ea întâmplător când mi s-a cerut un text inedit pentru o publicație. Am lăsat documentul deschis și am continuat să scriu la el și aia a fost.

Mi s-a părut ciudat că iese prea ușor (la cartea precedentă am tras de mine pentru o pagină sau două pe zi, timp de un an, plus încă doi ani de incubat povestea înainte) și din motivul ăsta m-am temut că e junk. Am povestit despre asta cu un prieten pictor și el m-a luminat, mi-a zis că mă debusolează un pic metoda, nu conținutul. Și că ar trebui să fiu deschisă la metode noi. Cu romanul ăsta am recuperat ceva din plăcerea și libertatea cu care am scris prima mea carte de proză, Cinci minute pe zi, într-o dulce inconștiență, fără să am nici cea mai vagă idee ce o să mai aducă scrisul și publicarea în următorii zece ani.

Așadar, indiferent dacă se simte în pagină sau nu, dacă experiența scrierii e diferită pentru mine de la o carte la alta, sunt fericită că nu stagnez.

BC: În primele pagini ale noului tău roman, Maria face o muncă de rutină care nu-i aduce nicio satisfacție. Tu ce astfel de munci ai făcut înainte să devii freelancer? Ce ai face cu drag pentru un salariu OK, condiții optime, colegi și șefi normali, rezonabili etc.?

LB: Am făcut cam tot ce poate face un filolog care vrea să rămână în domeniu: am fost profesoară (la stat și privat, la centre de limbi străine, am făcut meditații), am tradus (literare și specializate), am lucrat în edituri (unde am fost redactor sau secretar de redacție).

Jobul meu preferat dintre toate a fost să fac subtitrări pentru seriale. Fiindcă îmi place să traduc, am ureche pentru dialoguri (cred) și pentru că era și o parte tehnică: lucram într-un soft care-ți măsura lungimea titlurilor de pe ecran, calculată în funcție de o viteză medie de citire, astfel încât telespectatorul să poată urmări. Era o provocare mișto să sintetizezi și să reformulezi astfel încât să-ți încapă conținutul în câteva zeci de caractere.

Ăsta e jobul pe care l-aș face oricând cu plăcere, în condiții optime. Atunci n-am putut să-l fac pe termen lung fiindcă era prost plătit și fiindcă nu era contract de muncă, ci colaborare pe drepturi de autor. Teoretic, erai freelancer, dar practic ei aveau așteptarea să fii disponibil cu normă întreagă, fiindcă termenele erau foarte strânse, traducerile trebuiau predate de pe o zi pe alta și ei aveau nevoie să fii la dispoziția lor zilnic. Dar fără contract de muncă, deci fără concediu medical, fără sărbători legale și fără pensie.

BC: Multă lume visează la un an sabatic. Maria l-a avut, dar ajunge să spună că l-a irosit stând acasă și încercând să fie o femeie pe gustul iubitului ei. Tu ce-ai face într-un an sabatic?

LB: Mi-aș lua un job. Ceva mecanic și imbecilizant și cu salariu la final de lună, să nu mai am apăsarea cheltuielilor și stresul ăsta care rulează în fundal atunci când nu știi când și de unde va pica următorul proiect. Plus că atunci când ești scriitor (nu știu dacă e valabil pentru toți freelancerii, dar probabil că da pentru majoritatea) ai în permanență senzația asta ca la școală că trebuie să termini tema. E mereu acolo ceva neterminat care-ți stă pe creier zi și noapte. Dar știu că n-aș rezista la job de birou mai mult de un an, poate nici atât, și n-aș avea cum să iau chestia asta decât ca pe o paranteză. Altfel, nu mă văd la malul mării sau în pădure sau la țară un an, știu că n-aș avea stare, mi-ar sfârâi capul să fac ceva și probabil că va fi mai mult stres, nu mai puțin.

---

Cred despre mine că am o capacitate sporită de a mă adapta la spațiu, fără ca asta să însemne că mi-l și apropriez. Știu când un loc nu e al meu, dar n-am avut dificultăți în a numi „acasă” locurile prin care am trecut. A fost o anumită luciditate în relația cu spațiul, o distanță întotdeauna acolo, de parcă aș fi fost mereu pregătită să pierd acele locuri, mult prea conștientă că nu sunt ale mele. Chiar și apartamentul părinților a fost un astfel de teritoriu, în care eu m-am simțit doar în trecere, timp de douăzeci de ani. Mi-au făcut o favoare că m-au găzduit până m-am pus pe picioare. Poate că toate astea veneau dintr-o senzație de inadecvare înscrisă în ADN, dar care era compensată de capacitatea de adaptare.

– Mă găsești când vrei

---

BC: În prozele tale apare mai mereu câte o garsonieră modestă, de care naratoarelor le e un pic rușine – Mă găsești când vrei bifează și el două astfel de spații închiriate, prost mobilate. Ți-a fost vreodată rușine că nu deții o locuință, că nu ai și tu un credit imobiliar la vedere, ca tot omul?

LB: Mi-a fost jenă cu locurile în care am stat, fiindcă nu-mi permiteam să locuiesc mai bine de atât și de-asta am evitat mereu să chem prieteni pe la mine. Am fost tot timpul în spații tranzitorii, m-am mutat mult, am fost mai nomadă decât mi-ar fi priit să fiu. Sper să rezolv la un moment dat această fatalitate, să mă fac în sfârșit proprietară de ceva, dar îți dai seama că arta mea va avea de suferit dacă nu voi mai avea de exorcizat acest demon.




BC: Ce contează unde stau?, zice personajul care are să devină iubitul Mariei. Păi, contează, că ești tu. Adică unde stai ești tu. În aceeași logică te-ntreb: tu cine ești?

LB: Am fost și sunt un om care și-a făcut culcuș în sine însuși. Cred că aveam nevoie să mă construiesc în felul ăsta. M-am simțit toată viața foarte fragilă, dar cred că până la urmă nu sunt chiar așa, mă descurc și e bine că m-am convins că mă descurc. Acasă a devenit un loc în mintea mea și în sufletul meu, mai mult decât orice altceva. N-am avut încotro, n-am putut să mi-l fac decât acolo.

BC: Mai demult știu că mergeai în Control să dansezi. Ce-ai făcut în pandemie, cum te-ai distrat?

LB: Am citit și am scris, am gătit și eu, ca toată lumea, am ascultat muzică și am petrecut timp de calitate cu animalele mele, patru pisici și un câine. Îmi place să cred că am învățat lucruri de la ele și aș vrea să pun mai mult în practică ce am învățat, adică să preiau ceva din sictirul pisicilor și ceva din bucuria dementă a câinelui atunci când i se întâmplă chestii mișto (cum ar fi să mă vadă pe mine).

---

N-am crezut niciodată în Dumnezeu și nici n-am simțit nevoia să-L caut. N-am crescut cu El, n-a făcut parte din copilăria mea, deci n-a fost un bagaj pe care să-l duc cu mine sau care să implice o decizie la un moment dat în viața mea, o decizie de tipul îl păstrez sau îl abandonez în gară?

– Mă găsești când vrei

---

BC: Mulți dintre cititori le-au confundat cu tine pe Cristina și Sonia, personajele principale ale romanelor tale anterioare. Mulți vor crede și despre Maria că ești tu; tocmai de aceea am ales citatul acesta, pentru că știu că Dumnezeu a făcut parte din copilăria ta – și a fost mai mult sau mai puțin un bagaj pe care l-ai lăsat lângă pat când ai ajuns în Cluj-Napoca la facultate. Ce schimbări a adus asta în viața ta?

LB: A venit într-un moment în care mă simțeam foarte singură și a adâncit și mai mult singurătatea. Într-un poem citit demult, nu mai știu al cui, era comparația asta, „ca un cosmonaut uitat în spațiu”. Cam așa m-am simțit și eu. Și mi-a bulversat universul, fiindcă atunci când îl ai pe Dumnezeu mare parte din ce se întâmplă are o explicație și asta te ajută să treci un pic mai ușor prin viață.

De altfel, există studii care arată că persoanele religioase sunt mai puțin stresate și trăiesc mai mult, deci are și Dumnezeu rostul lui. Doar că religia noastră e destul de apăsătoare, cu multă vinovăție, rușine, stat în genunchi, păcate cât cuprinde, și cu gândul și cu fapta, canoane, penitențe. Plus texte greu de înțeles, care sunt tot mai departe de noi și de viața noatră de acum, predici de obicei prea dogmatice și așa mai departe.

Pentru un copil sensibil care ia de bune toate astea (și se simte vinovat că nu înțelege liturghia sau că se foiește la liturghie), e teribil de greu. Pe de altă parte, educația mea religioasă mi-a adus un bagaj cultural pe care altfel nu cred că l-aș fi avut, nu m-aș fi apucat la vârsta adultă să mi-l adun, și cred că e bine că-l am, înțeleg niște lucruri care se întâmplă în jurul meu. A durat ceva vreme până am înțeles că, după 19 ani, am libertatea de a nu mai merge duminica la biserică dacă n-am chef. A fost o libertate greu de acceptat. Dar când am acceptat-o a fost minunată și a fost, cu siguranță, una dintre bornele mari ale vieții mele de adult.




BC: Aveai în plan un roman despre relația ta cu credința. La baza poveștii stătea un pelerinaj, iar tu, la fel ca Maria, țin minte că citeai tot felul de cărticele despre sfinte cu minuni subțiri.

LB: Cred că n-o să scriu romanul cu pelerinajul. Așa cum am mai spus, acolo am o problemă cu perspectiva, s-ar putea să nu fiu în stare să fiu imparțială, fiindcă în momentul ăsta am sentimente foarte negative față de Biserica Ortodoxă Română și asta va contamina povestea.




BC: În același eseu spui că îi respecți mult pe cei care reușesc să creadă cu adevărat în Dumnezeu. Ce ar fi trebuit să facă BOR ca să te păstreze ca enoriașă?

LB: Trenul ăsta e cam pierdut. BOR ar trebui să mai lase afacerile și politica și să-și vadă de misiunea socială. Uneori, foarte rar, mai simt nevoia să intru în biserică (nu neapărat într-una ortodoxă), dar numai când e goală, nu la slujbă. Mai aprind lumânări, îmi fac și cruce, dar toate astea mai degrabă ca un ecou al copilăriei, care a fost fără îndoială cea mai senină perioadă a vieții mele, chiar și așa păcătoasă cum eram.

BC: Dacă ai putea să apeși un buton, ai mai trăi o dată copilăria? Ce i-ai spune fetiței care erai la 8 ani? Ce sfat i-ai da adolescentei? Dar celei care tocmai a absolvit facultatea?

LB: Nu m-aș întoarce în timp deloc, n-aș vrea să retrăiesc nimic. Ce-a fost a fost și m-a modelat astfel încât să fiu azi aici și e ok cum sunt. La 8 ani eram încă pierdută în spațiu, într-un sens bun, așa că nu cred că m-aș întoarce să-mi spun ceva. Pe adolescentă aș îmbrăca-o altfel. Cât despre absolventa de facultate… vara lui 2007 a fost un fel de my summer of love, cred că toți avem în viața noastră cel puțin câte un moment din ăsta. M-aș întoarce să-mi dau vreo două palme și să-mi spun calmează-te, proasto.

---

Citește cel mai recent roman al Laviniei, Mă găsești când vrei, la pachet cu noul număr DoR.