Abdomenul lui Brad Pitt

Dintotdeauna mi‑au plăcut experimentele. Când eram mic, îmi puteam ţine respiraţia sub apă un minut şi 30 de secunde. În 2008, am dormit patru ore pe zi timp de două luni într‑un experiment de somn polifazic: trei ore de somn noaptea şi trei reprize de câte 20 de minute ziua, la fiecare şase ore. De aproape doi ani, în încercarea de a‑mi simplifica viaţa, absolut toate hainele, cărţile şi posesiunile mele încap într‑o valiză (bine, poate două). Aşa că, la începutul acestui an, am decis să capăt abdomenul lui Brad Pitt din Fight Club, şi să‑l păstrez.

În liceu n‑am fost nici gras, nici slab, dar cert e că nu aveam succes la agăţat. Nu că m‑ar fi interesat prea tare – PHP şi MySQL mi se păreau pe vremea aia mult mai sexy decât colega fotomodel din XI‑B. Plăcerile zilnice includeau McDonald’s, KFC şi o Cola la doi litri jumate, băută cu religiozitate în fiecare seară. Reuşisem ca prin minune să‑mi găsesc iubită, destul de împlinită şi ea, aşa că cele 85 de kilograme pe care le cântăream nu mă deranjau câtuşi de puţin.

În facultate am început să slăbesc. La sfârșitul primului an de matematică‑informatică aveam 69 de kilograme, la 1,80 metri înălțime. Nu eram departe de băieţii androgini care defilează zilele astea prin Piaţa Romană. În ianuarie 2011 însă, am decis să pun cinci kilograme de muşchi şi să cobor nivelul de grăsime din organism la 12%. Cu alte cuvinte, să devin Incredibilul Hulk.

M‑am înarmat cu mai multe echipamente decât are medicul meu de familie, pentru a‑mi măsura zilnic greutatea, nivelul de grăsime, BMI‑ul (body mass index, un raport dintre greutate şi înălţime), glicemia. Teoretic, ultimele două nu sunt absolut necesare pentru a determina progresul, dar mai bine mai multe informaţii decât prea puţine.

Am descărcat o duzină de aplicații din categoria Health a iPhone‑ului şi mi‑am făcut abonament la o sală situată la cinci minute de apartamentul meu din Londra. Am făcut un plan pe care să‑l pot ţine minte uşor. Luni: piept şi triceps. Miercuri: biceps şi abdomen. Vineri: spate şi picioare. Sâmbătă: cardio. Pe 2 ianuarie la ora 10:00 eram singurul om din sala de fitness. Alergam ca bezmeticul pe o bandă cu dis­playul setat pe un post de muzică în care toate videoclipurile păreau filmate la mare. „Dacă pot ei, poți şi tu”, mi‑am zis şi‑am ridicat viteza la 16 km/oră.

Până în aprilie, m‑am trezit cu disciplină şi conștiinciozitate de trei ori pe săptămână la 6:30 pentru a avea timp de sală. N‑aş putea spune că a fost greu – organismul meu se pare că încă ţine minte experimentul cu somnul polifazic –, însă am dezvoltat o mare dragoste pentru snooze. În fiecare dimineaţă, înainte de micul dejun, îmi măsuram greutatea, nivelul grăsimii şi BMI‑ul şi le notam meticulos într‑un Excel. După patru luni pusesem doar un kilogram. Ţineam carbohidraţii sub control. De ciocolată nici nu mai vorbesc, iar eu nu exist fără ciocolată. Ceva era în neregulă, pentru că raportul dintre efort şi rezultate era prea dezechilibrat.

Mă săturasem de trezit cu noaptea‑n cap şi stăteam prost cu timpul, aşa că am decis să fac o pauză pentru a regândi strategia. Orice om normal probabil ar fi renunţat, dar pasiunea mea pentru experimente nu m‑a lăsat baltă. Am petrecut toată luna mai documentându‑mă – ceea ce ar fi trebuit să fac de la‑nceput. Am cumpărat de pe Amazon cele mai citite 10 cărţi despre bodybuilding și am citit toate paginile din Wikipedia și articolele online pe subiectul ăsta.

*

Pe la sfârşitul lunii aprilie, am primit un email legat de Brainient – compania pe care am pornit‑o acum doi ani în România şi pe care o conduc din Londra – de la Tim Ferriss, un tip pe care l‑am cunoscut anul trecut, la un eveniment în Amsterdam. Mi‑am amintit instantaneu de pasiunea lui Tim pentru experimente și că în 2007 a scris o carte numită The 4‑Hour Workweek (de patru ani în topul New York Times la categoria cărţi de business); recent, a revenit cu The 4‑Hour Body. Am dat click pe reply şi i‑am zis că trebuie să vorbim.

„Omule! Dacă nu‑ţi vine să vomiţi, înseamnă că nu mănânci destul”, mi‑a zis Tim la telefon după ce i‑am povestit că în patru luni de mers la sală aproape zilnic pusesem doar un kilogram de muşchi. ,,A, şi nu te duce la sală mai mult de o dată pe săptămână, muşchii au nevoie de timp pentru a se repara”. Cu două fraze, Tim a distrus tot ceea ce ştiam despre body‑building. Sau ce nu ştiam, mai bine zis.

Însă cea mai mare descoperire a fost când am citit The 4‑Hour Body, o carte cu reţete uşor de aplicat pentru a‑ţi schimba corpul, pe care Tim a scris‑o după 10 ani de cercetări şi trei ani de teste. Ce încearcă să explice este că de cele mai multe ori e nevoie doar de mici modificări pentru a obţine rezultate excelente, fie că e vorba de afaceri, bursă sau bodybuilding. Înarmat cu mai multe cunoştinţe decât aveam nevoie, spre sfârşitul lunii mai am decis să repornesc experimentul şi să identific micile modificări necesare.

Noul program arăta aşa: 30 de minute de sală, o dată la două zile în prima săptămână, o dată la trei zile în a doua săptămână şi o dată la patru zile în a treia săptămână. După care, nu mai mult de o dată pe săptămână. Reţeta perfectă, având în vedere că unele săptămâni îmi sunt planificate la minut. Pe lângă sală, trebuia să mănânc cât de mult puteam. Până plesnesc. Simplu, mi‑am zis. Tim mi‑a promis că în maximum o lună o să pun cel puţin cinci kilograme de muşchi. Nu l‑am crezut, dar m‑am apucat de treabă.

În fiecare dimineaţă mâncam două ouă fierte plus jumătate de shake făcut din lapte, unt de migdale şi nutella. Da, Nutella. Delicios. Pe la ora 10, mâncam un baton cu proteine pe bază de migdale. La prânz, friptură de pui sau vită, cel puțin 300 de grame, cu cartofi sau orez. Pe la patru, încă un baton, iar la cină, încă o friptură cu cartofi sau orez sau un burger. Înainte de culcare, cealaltă jumătate a shake‑ului. Nu o dată mi‑a venit să vomit cu regimul ăsta. Prietenii s‑au obişnuit repede cu faptul că în timp ce ei mâncau o salată, eu mâncam două fripturi. Dieta asta părea că o să‑mi facă şi o gaură în buzunar, dar se pare că preţurile în Londra sunt prietenoase când vine vorba de friptură, burgeri şi cartofi prăjiţi. Iar a mânca până plesneşti fără să te gândeşti că te vei îngrăşa e un sentiment de nepreţuit.

Antrenamentele erau cât se poate de simple: împins la bară orizontală, împins la bară verticală şi ridicări de bară de la pământ, până la nivelul pieptului – patru seturi din fiecare, cu greutăţile crescând progresiv până nu mai puteam. Aveam 70 de kilograme şi nivelul grăsimii 17,2% când am început, pe 21 mai. Pe 22 iunie, aveam 76,1 şi nivelul grăsimii 21,1%. Tim avusese dreptate: e mult mai uşor să creşti masa musculară repede şi apoi să scapi de grăsime, decât să încerci să creşti masa musculară fără să creşti şi nivelul grăsimii. Am sărbătorit, cum altfel, cu un burger şi o bere, după care am decis să încep partea a doua a experimentului: abdomenul lui Brad Pitt, adică 12% grăsime.

Conform specialiştilor, majoritatea bărbaţilor au muşchi abdominali, dar aceştia nu se văd pentru că sunt acoperiţi cu grăsime. Se pare că 12% e nivelul la care încep să se vadă. Reţeta? Fără carbohidraţi şase zile pe săptămână şi oricât de mulţi carbohidraţi în ziua a şaptea, continuând să merg la sală în acelaşi ritm.

Simplu, nu? Nu chiar.

Iulie a fost iad. Fără carbohidraţi înseamnă fără ciocolată şase zile pe săptămână. Fără pâine. Fără cereale. Fără lapte. Fără brânză. Fără orez. De fapt, ar fi mai simplu să enumăr ce aveam voie să mănânc: carne, legume şi alune.

Pe 18 iulie, deși timp de trei săptămâni suferisem fără carbohidraţi, nivelul de grăsime coborâse abia la 17,5%. Descurajat că reţeta lui Tim n‑a funcţionat de data asta, am trecut înapoi la studiu şi teste. Vreo două săptămâni am încercat cu diferite alimente – pui în loc de vită, leguminoase în loc de legume, patru litri de apă pe zi –, dar nimic nu funcţiona.

Mă blocasem undeva pe la 17% până când, într‑o zi, am ieşit cu nepotul la fotbal în parc. Timp de două ore am alergat după o minge dintr‑o parte în alta a terenului. Nu aveam un aparat de măsurare la mine, dar cred că îmi crescuse pulsul pe la 180, adică limita la care aparatul de măsurare începe să te atenționeze că e prea ridicat.

A doua zi dimineaţă, surpriză: nivelul grăsimii coborâse la 16%. Nu mi‑a venit să cred, aşa că următoarea zi l‑am luat eu pe nepot la fotbal, spre surprinderea lui. Următoarea zi, 15,5%. Desigur, ar fi putut să fie doar fluctuaţii naturale, însă se pare că atunci când creşti pulsul în zona 170‑180, inima începe să pompeze puternic sânge în muşchi, ceea ce‑i face să se încălzească şi să ardă grăsimile. Mi‑a fost greu să cred că e atât de uşor, dar n‑aveam nimic de pierdut.

În următoarele săptămâni, în loc să merg la sală şi să‑mi execut exerciţiile, începeam cu 30 de minute de interval training, încercând să replic ceea ce se întâmplase în parc cu nepotul. Interval training e un program de alergat pe bandă în care alternezi între 12 km/oră (viteza cu care aleargă majoritatea oamenilor) şi 16km/oră. Sună simplu, dar e al naibii de greu, pentru că îţi solicită inima. Am făcut asta până la sfârşitul lui iulie, iar la începutul lui august nivelul grăsimii era de 14%. Încă puţin, mi‑am zis, nemulţumit însă că şase zile pe săptămână nu puteam mânca carbohidraţi.

A şaptea zi însă, o începeam de obicei cu o omletă cu şuncă şi caşcaval, continuam cu un burger la prânz, nachos după‑amiază şi friptură fără număr seara.

*

Încercând să găsesc o explicaţie, am dat peste un articol care analiza dieta şi exerciţiile fizice ale lui Michael Phelps, înotătorul american care în 2008 a câştigat opt medalii de aur la Jocurile Olimpice din China. Phelps începe ziua cu o omletă, o pizza și cârnaţi, ajungând să mănânce circa 12.000 de calorii pe zi. Eu mâncam cam 2.400, aşa că din orice punct ai privi dieta asta, părea imposibil ca cineva să supravieţuiască, darămite să mai câştige o droaie de medalii.

Câţiva cercetători americani s‑au apucat să‑i studieze rutina și şi‑au dat seama de ceva cât se poate de evident: când înoţi, pulsul creşte, sângele e pompat cu mai multă putere în tot organismul, ceea ce contribuie la arderea grăsimilor. În acelaşi timp, contactul cu apa rece a bazinului accelerează arderea şi ajută la refacerea muşchilor. Phelps mănâncă mult pentru că arde la fel de mult.

Următoarea dimineaţă am început să merg la bazin. După trei săptămâni de bazin, sală şi alimentaţie, am ajuns la 12%. Cu alte cuvinte, începusem să arăt ca Brad Pitt în Fight Club, însă fără ochi albaştri şi păr blond.

După opt luni de teste, încercări, dureri de spate muşchi şi vizite la doctor, am descoperit un program de care sunt mândru: merg la sală o dată pe săptămână, la bazin când am timp şi mănânc ciocolată de cel puţin două ori pe săptămână. Cu alte cuvinte, în mai puţin de o oră pe săptămână şi fără privațiuni imposibile, am căpătat abdomen, bicepşi şi spate de Hollywood.

Apropo de spate. Prin iunie, m‑am trezit într‑o dimineaţă cu spatele înţepenit, piciorul stâng amorţit şi dureri la dreptul. M‑am ridicat din pat cu chiu, cu vai şi am început să fac stretching şi un pic de yoga. Am început să mă simt mai bine, dar stângul era în continuare amorţit. Duminică, aceeaşi rutină. Luni, m‑am dus la un kinetoterapeut. După câteva teste, m‑a întrebat direct: „Ai fost la sală şi‑ai făcut ridicări cu greutăți, nu?”. „Da”, i‑am zis. A luat o machetă din cauciuc a coloanei vertebrale şi mi-a explicat cum unul dintre nodurile care formează coloana îmi încălecase unul dintre nervii care transmit semnale de la creier până în tălpi, ceea ce cauza durerea de spate. „O să‑mi ia cam cinci şedinţe să te repar, dar ai grijă în viitor”, mi‑a zis. Am avut.

După toate peripeţiile mele în lumea bodybuildingului, am o veste bună şi una proastă. Vestea bună e că abdomenul lui Brad e uşor de obţinut, spre bucuria femeilor (ele spun mereu că muşchii nu contează, dar un pectoral bine conturat e sigur mai frumos decât un colac neglijat). Vestea proastă e că probabil ce a funcţionat pentru mine nu va funcţiona pentru toată lumea. Însă am învăţat ceva anul ăsta: alimentaţia și mersul la sală sau la bazin contează la fel de mult ca disciplina de a măsura tot ce faci. În fiecare duminică mă uit la statisticile din săptămâna precedentă şi le compar cu cea de dinainte. Dacă n‑am progresat, fac mici modificări – fie la alimentaţie, fie la antrenamente –, apoi analizez iar rezultatele.

E un proces continuu şi funcţionează impecabil. Atât de bine încât l‑am extins şi către alte activităţi, cum ar fi optimizarea timpului, a numărului de pagini citite pe minut sau ca rutei între casă şi birou, în funcţie de oră. De fapt, s‑a extins în mai toate ariile vieţii mele. Şi chiar dacă măsurătorile şi abdomenul rezultat nu mă fac un actor la fel de bun ca Brad Pitt, măcar m‑au ajutat să fiu selectat pentru a juca într‑o piesă de teatru într‑unul dintre cele mai prestigioase teatre din Londra. Despre experimentul ăsta însă, într‑un episod viitor.

---

Emi Gal este antreprenor în IT şi locuieşte în Londra.

Matei Branea e un ilustrator forțos. Îi poţi vedea munca pe branea.ro.