[Les Films de Cannes] De vorbă cu Jacques Audiard, câștigătorul Palme d’Or 2015

Fiu al scriitorului și scenaristului Michel Audiard, nu a studiat filmul în facultate, dar era un împătimit al cinematografiei de când era copil. În anii ‘70 accesul la filme era foarte ușor, în Franța erau săli de cinema la tot pasul, explică el. Printre primele filme care l-au impresionat a fost Le joli mai, al lui Chris Marker. Crede, totuși, că o facultate de film e importantă pentru crearea unor alianțe generaționale la care nu poți accede dacă îți construiești cultura cinematografică de unul singur. Pe de altă parte, e conștient de faptul că astăzi, pentru a produce un film, nu se mai pune un accent atât de puternic pe cunoașterea istoriei cinematografiei. A absolvit, în schimb, facultatea de literatură și filosofie și după un stagiu profesionist de montaj a devenit fascinat de punerea în formă a narațiunii. A lucrat apoi și ca asistent de regie (patru filme), și ca actor (două), și ca scenarist (23), și ca regizor (șapte).

Zeci de premii mai târziu – inclusiv Marele Premiu la Cannes în 2009 pentru Un profet și prestigiosul Palme d’Or în 2015 pentru Dheepan – Jacques Audiard a ajuns anul acesta la Les Films de Cannes a Bucarest, unde am stat de vorbă  despre metode de lucru, scriitură și, desigur, Dheepan (care intră în cinematografe vineri, 30 octombrie).

În Dheepan, un luptător din Sri Lanka ajunge ca refugiat în Franța sub o identitate falsă și cu o familie falsă (soție și fiică). Cei trei sunt trimiși într-un cartier mărginaș de locuințe sociale, unde, deși bărbatul și femeia își găsesc de lucru și fata merge la școală, viața nu se dovedește a fi cu mult mai ușoară într-o comunitate dominată de delincvenți.

Studii de literatură și filosofie, după care montaj de film. Când a existat declicul, îndreptarea spre cinematografie?
Trecerea la montaj s-a întâmplat foarte, foarte rapid. Dacă făceam cinema, atunci ar fi fost prin montaj. Îmi plăcea pentru că avea legătură cu narațiunea, cu aranjamentul narațiunii, cu alegerea ordinii, cu temporalitatea. Lucruri care au de-a face, de fapt, cu literatura.

De ce credeți că e importantă narațiunea?
Narațiunea în sine nu e neapărat necesară în cinematografie, există forme de cinematografie care se lipsesc de narațiune, care există mai degrabă sub formă dramaturgică. Când am început să filmez, erau filme experimentale. De unde vine pasiunea mea pentru narațiune? E legată probabil de o pasiune din copilărie pentru literatură, pentru roman. Astăzi o plasez în trecut. Mă interesează mai puțin narațiunea acum. În Dheepan nu există aproape deloc scenariu. Filmul precedent pe care îl făcusem, De rouille et d’os, a fost un film foarte, foarte scris, foarte arhitectural, foarte construit.

Ce trebuie să aibă un scenariu ca să fie într-adevăr o poveste bună ?
Nu mi se întâmplă prea des să găsesc un scenariu bun. Nu cred că există un prototip pentru un scenariu bun. Cred că, în mod clasic, există unele reguli de respectat. Eu lucrez mult la scenariu pentru ca mai apoi să îl „sparg”. Dar nu cred că există o rețetă. Când vorbim de scenariu, de scriitură, pentru oamenii din lumea filmului scenariul nu ocupă același loc indiferent de film. Dacă ne gândim, de exemplu, la comedie, scenariul are un loc considerabil. Trebuie să fie foarte articulat și foarte eficace. Dacă ne gândim la o epopee, ca în cazul Dheepan, scenariul este mult mai flexibil.

Ați spus (n.r. la un masterclass ținut la UNATC București) că un principiu al cinematografiei e acela că cineva vine cu o idee și alți oameni din echipă contribuie rând pe rând la schimbarea ei – procesul fiind „colectivizarea ideii originale”. Cum a avut loc acest proces în cazul Dheepan?
La Dheepan am procedat oarecum diferit decât de obicei. Am avut ideea unui remake după Chiens de paille, i-am spus ideea lui Thomas Bidegain, un scenarist, care i-a povestit ideea mai departe unui alt scenarist, Noe Debre. Tom și cu mine scriseserăm împreună De rouille et d’os, Noe a început să lucreze cu noi și mi-a adus 20 de pagini, care nu conțineau neapărat povestea pe care le-o împărtășisem – apăreau deja locuitori din Sri Lanka. Rezultatul a ajuns să se îndepărteze considerabil de forma de început. Din punct de vedere tehnic, există întotdeauna probleme când producem un film cu mai multe echipe, dar eu am mai văzut asta și schimb asta. Costumele, decorul, luminile lucrează pentru ele însele, lucrează prin excelență profesională. Ele dau filmul, deci oamenii din această zonă lucrează cu toții împreună și trebuie să fie la curent cu tot ce fac, tot timpul. Eu știu asta și știu să fac echipele să lucreze împreună. Și când această muncă se realizează împreună, va produce o idee care nu va fi la fel ca cea pe care am formulat-o eu. Va fi mai bună.

Cum a decurs castingul pentru Dheepan?
Jesuthasan (actorul principal) nu e actor, e scriitor. Când am început castingul, el a fost prima persoană pe care am întâlnit-o. Când faci un casting într-un mediu neprofesionist nu poți să-ți spui, în mod rezonabil, că ai găsit persoana potrivită din prima încercare. E imposibil. Așa că am văzut apoi 200 de alte personae și am revenit la el. Când alegi un actor neprofesionist, se va gândi că îl alegi pentru ceea ce e el, pentru capul său, pentru fața lui. Se înșală. Pentru că tu îl alegi, de fapt, în speranța că va interpreta un personaj. E nevoie, deci, de multă muncă pentru a face persoana respectivă să uite puțin cine e ea și să se îndrepte către personaj.

Ați lucrat de-a lungul timpului și cu actori celebri (Marion Cotillard, Vincent Cassel), dar și cu actori neprofesioniști. Care sunt diferențele în metoda de lucru?
Am obiceiul de a spune că un actor prost e foarte, foarte prost. Când un actor neprofesionist nu e bun, nu e niciodată atât de prost. Cred, deci, că există de fiecare dată ceva de căutat. Un actor profesionist despre care se conștientizează că e unul prost nu va putea fi făcut să miște prea mult.