[Les Films de Cannes]: Emmannuelle Bercot despre regie, documentare și adolescență

Emmanuelle Bercot, a doua femeie-regizor din istorie care a inaugurat Festivalul de Film de la Cannes, a deschis și Les Films de Cannes a Bucarest cu La Tête Haute – povestea unui tânăr care ajunge dintr-un centru de reeducare în altul, de la 6 la 18 ani, perioadă în care un judecător de copii (Catherine Deneuve) și un educator (Benoît Magimel) încearcă neobosit să-l salveze.

Malony (tânărul) este interpretat de Rod Paradot (un adolescent la debut). Bercot l-a ales pe Paradot fără să fie sigură că e persoana potrivită, dar el s-a descurcat atât de bine în construirea unui personaj vulcanic, încăpățânat, fascinant, al cărui comportament te izbește pe alocuri direct în stomac, încât e considerat acum printre revelațiile anului în Franța.

O obișnuită a festivalurilor de film din Franța, Emmanuelle Bercot este recunoscută în cinematografia franceză pentru filmele sale despre adolescență și pasiuni născute între adolescenți și adulți.

Am stat de vorbă cu Bercot despre provocările puse de La Tête Haute, despre Paradot și despre fascinația ei pentru adolescență.

Cum l-ai ales pe Rod Paradot (un adolescent la debut) pentru rolul principal?

Când în rolul principal e un adolescent, eu nu vreau să filmez cu cineva care a mai jucat în cinema. Îmi place să descopăr și să dezvălui pe cineva, așa că apelez la un casting „sauvage” (n.r.: sălbatic), adică pornesc în căutări pe stradă, în licee, la ieșirea din școli, în cluburile sportive. Atunci căutam un băiat care era foarte aproape de personajul care era scris și nu am găsit băiatul pe care îl căutam. Și am hotărât să fac filmul cu Rod, chiar dacă pentru mine era foarte departe de personaj și îmi era foarte teamă că nu va ajunge să facă ce trebuia să facă. Îmi plăcea mult chipul său și îmi doream să îl filmez, asta e ceva foarte important, la fel ca faptul că îl puteam filma când era foarte tânăr, iar eu voiam același actor care îl joacă pe Malony la 3 ani și care îl joacă pe Malony la 18 ani. Așadar el mi-a permis să fac toate astea, de asta am hotărât să fac acest film cu el.

Unele publicații îl consideră pe Rod Paradot revelația anului in Franța. Tu ce părere ai?

Da, este una dintre revelațiile anului în Franța, dar mai sunt și altele. Însă este adevărat că la Cannes, din moment ce filmul a fost în deschidere, toate reflectoarele s-au îndreptat asupra lui, a primit multe elogii și critică foarte bună etc. Apoi, vom vedea. Avem premiile Cesar în Franța, în februarie, vom vedea dacă Paradot va primi Cesar-ul pentru revelație sau nu, poate nu va fi el.

Câtă documentare la fața locului a fost necesară pentru film?

Am făcut această documentare care s-a întins pe mai mulți ani, pentru că mai făceam un alt film în același timp, dar, cu totul, a fost ceva mai mult de un an de documentare. Asta a însemnat în mod evident să petrec mult timp în birouri de judecători și în centre educaționale, dar a însemnat și să citesc multe cărți, să mă uit la multe documentare și la reportaje care fuseseră făcute în jurul acestui subiect și să mă întâlnesc de asemenea cu mulți oameni. Când abordezi un subiect ca acesta nu poți să fii neclar, nu poți să fii aproximativ, trebuie să fii aproape de realitate. Eu nu am vrut ca un judecător să vadă filmul și să-mi spună „Nu se întâmplă deloc așa”. Dacă e ficțiune sau complet inventat, e o poveste care mă poartă prin tot sistemul educațional și am vrut ca asta să fie complet adevărat.

Cum ți-a venit ideea filmului? E un subiect puternic în Franta sau e ceva de natură mai personală?

E ceva ce a venit de la mine, pentru că am un unchi care este educator și care îmi vorbea despre meseria lui de când eram mică și erau subiecte care mă interesau. Justiția e ceva ce m-a pasionat dintotdeauna și atunci când se aplică în cazul copiilor mă emoționează și mai mult. Dar atunci când auzeam de un subiect sau un caz anume, nu știam prea bine cum funcționa justiția în cazul minorilor. Am descoperit asta în timp ce făceam ancheta. Dar e adevărat că e și un demers de cetățean, pentru că, plimbându-mă pe stradă, mă opream adeseori în astfel de instituții pe care le observam. Îmi doream să înțeleg de ce, cum au ajuns (copiii) acolo și, de asemenea, ce trebuia făcut pentru a-i ajuta. Așadar, în cele din urmă, ideea era destul de intimă, dar, după aceea, în dorința de a face filmul, a existat și un demers – pentru mine – puțin politic.

Care a fost cel mai greu lucru la realizarea acestui film ?

Cel mai greu pentru mine a fost să lucrez cu Rod Paradot. Pentru că, deși lucrez foarte des cu figuri profesioniste, cum spuneam și mai devreme, le cer să fie ei înșiși în fața camerei. Iar în cazul lui a trebuit să îl învăț să nu fie el însuși. Era mai degrabă un personaj, astfel că a trebuit să îl învăț să joace. L-am învățat, de fapt, să devină actor. Asta cere o muncă enormă, în plus față de munca pe care o reprezintă punerea în scenă și regizarea unei întregi echipe și a tuturor celorlalți actori.

La Festivalul de la Cannes din acest an ai luat parte atât ca actriță, fiind și premiată pentru rolul din „Mon Roi”, cât și ca regizoare. Care dintre cele două poziții e mai importantă pentru tine?

Cea de regizor. Pentru că este meseria mea, e într-adevăr meseria mea. E și o diferență de timp la mijloc. Să faci un film ca actor îți ia mai puțin timp, să faci un film ca regizor durează trei ani. Așadar mă simt mai degrabă regizoare decât actriță.

Aproape fiecare film pe care l-ai făcut este despre inițiere ca adolescent. Ce găsești fascinant la această perioadă?

Eu ador copiii, ador adolescenții. Când spun că îi ador – mă interesez în legătură cu ei, îmi place să vorbesc cu ei pentru că mi se pare că totul e într-o continuă mișcare, ei nu au certitudini, nu au principii. Și, deci, toate excesele sunt posibile într-un sens sau altul și consider că acesta este un subiect de ficțiune care este foarte viu. Sincer, mi se pune des întrebarea asta, dar e adevărat că de fapt nu știu să răspund de ce fac în continuu filme în care revin asupra adolescenților. Eu nu am avut cu adevărat o adolescență și cred că faptul de a mă exprima asupra adolescenței este o modalitate de a trăi adolescența pe care nu am trăit-o.

Ce regizori care abordează viața adolescenților îți plac?

O mulțime. Când eram tânără și începusem să merg la cinema, îmi plăceau mult filmele lui Jacques Doillon, care făcea multe filme despre adolescenți. Apoi, astăzi, un cineast care se consacră într-adevăr adolescenței e Larry Clark, admir mult filmele lui. Unul dintre cele mai frumoase filme pentru mine este Sweet Sixteen, de Ken Loach. Ken Loach, putem spune, e un specialist al adolescenței. Și frații Dardenne fac multe filme despre adolescenți. Acestea sunt filmele care într-adevăr îmi plac și de care mă simt apropiată.

Ai abordat în filmele tale teme care sunt mai greu de înghițit de publicul majoritar. În Clement, un adolescent se îndrăgostește de o femeie de 30 de ani. Cum a fost primit în Franța? Ai întâlnit obstacole în promovarea filmului?

Nu, nu am întâlnit niciun obstacol. Cred că astăzi nu s-ar mai putea face un film ca cel de atunci. Pentru că sunt subiecte care sunt prea subversive, e foarte delicat. În acea vreme eram complet inocentă și, mai ales, puțin naivă, și de aceea, n-am avut nicio problemă în a face filmul. În plus, e un film pe care l-am făcut pentru televiziune și am găsit fără probleme oameni pentru producția filmului. A avut un succes enorm. Nu am avut reacții de lae la oameni șocați. Iar filmul a fost prezentat la Cannes la Un Certain Regard.