Leslie Jamison: Empatia devine iresponsabilă când o folosim ca să uităm de diferențele dintre noi

Leslie Jamison e una dintre scriitoarele noastre preferate. În redacție îi mai spunem și „regina eseului personal cu miză culturală”, pentru că reușește să combine scrisul memorialistic cu jurnalismul și critica culturală și să le livreze într-o singură pastilă formidabilă. 

Cea mai recentă colecție de eseuri, Să urle, să ardă, tocmai a ieșit la Editura Publica. Ele sunt încă o dovadă a capacității ei de a trăi în lume și de a o analiza în toate momentele ei banale, până când o fotografie, o călătorie, o nuntă, o relație devin atât cel mai important lucru din lume, cât și un paliativ pentru suferință. Dacă e prima ta întâlnire cu Leslie, iată un eseu chiar din acest volum.

Acest interviu a fost luat într-o întâlnire pe Zoom cu aproape toată echipa editorială DoR, cu câteva zile înainte ca Să urle, să ardă să iasă în lume. Am folosit ocazia s-o întrebăm cum știe când să folosească întâmplările personale ca să scrie povești care au semnificație și pentru alții și cum se uită la momentul cultural în care ne aflăm cu toții acum. 

---

DoR: Pare că ai scris mult în pandemie, patru sau cinci povești. Care a fost rolul scrisului pentru tine în această perioadă?
Leslie Jamison: Sunt doar două articole pe care le-am scris în această perioadă (‘Since I Became Symptomatic’ și When the World Went Away, We Made a New One). A părut că am scrijelit cu ardoare tot timpul, dar unele texte apărute erau mai vechi. Unul dintre cele scrise acum e despre cum e să fii infectat cu coronavirus (Leslie a suferit de COVID-19 în martie – n.r.), pentru că pe mine m-a interesat foarte tare, din punct de vedere estetic și creativ, ce au făcut mai multe reviste în timpul pandemiei – jurnale de carantină. 

Aceste jurnale, ca niște rapoarte de război, cred că au fost un gen potrivit momentului. Și cred că înseamnă ceva să numești un text „o bucată de jurnal” și nu un „eseu”, îți dă cumva o cheie de citire despre perspectiva pe care o s-o găsești acolo. Cred că îți spune ceva de genul: „Acum sunt în mijlocul acestui lucru. Nu știu cum va arăta în retrospectivă, doi ani de acum încolo. Știu doar ce este acum”.

Cele mai multe lucruri pe care le scriu trec prin destul de multă editare, însă când am scris în izolare am simțit că exista un soi de urgență, era o foame pentru poveștile altora peste tot, și m-am gândit că ar fi util să împărtășesc propria poveste în timp ce eram în izolare.

DoR: Urgența de a publica ți-a redus în vreun fel așteptările legat de ce este narațiunea personală atunci când e publicată (și felul în care e primită de ceilalți)? 
L.J.: E ca și cum ai deschide o altă versiune sau ai avea o altă viziune despre cum poate arăta procesul creativ. Una dintre versiunile procesului creativ implică doi ani, zece drafturi și o grămadă de cititori. Dar poate că există o altă versiune care are o forță sau o putere mult mai mare în ea, tocmai pentru că nu a trecut prin atâta mediere. 

Aproape că te face să te gândești – cum ar fi dacă ar putea exista multiple versiuni ale unei experiențe? Una care e povestirea imediată a ei, alta la vreo doi ani după, povestită retrospectiv și mediată de propria ta înțelegere, fiecare cu puncte forte estetice diferite. Nu s-ar mai pune problema că cea mai editată versiune a unui lucru este întotdeauna cea mai bună. 

Astea au fost câteva dintre întrebările pe care jurnalul ca gen literar le-a ridicat. I-am încurajat și pe studenții mei să țină jurnale de pandemie și să se gândească la chestia asta ca la un fel de a genera material brut despre acest moment, pentru că, pe măsură ce intrăm într-o nouă normalitate, aproape că n-o să mai pară demne de înregistrat. 

Și cred că există o adevărată lecție în experiența asta:

Lucrurile care crezi că nu contează pe moment, pentru că ești foarte aproape de ele, e bine să le înregistrezi sau să le documentezi oricum, pentru că mai târziu, când te întorci să scrii despre un lucru, nu știi ce detaliu o să strălucească mai tare ca orice altceva.

DoR: Întotdeauna am fost fascinat de modul în care pui întrebări despre lume și modul în care ele devin un eseu, o excursie, un fel de călătorie care încearcă să răspundă sau să abordeze acea întrebare. Când se transformă o întrebare într-un eseu? Când este suficient de interesantă? 
L.J.: Cred că de multe ori simt un fel de atracție gravitațională către un anumit subiect, o energie sau o încărcătură care mă face să cred că am găsit un subiect, pentru că ceva mă deranjează sau ceva nu mă lasă în pace. Și atunci trebuie să-mi pun o grămadă de întrebări până mă prind care sunt întrebările esențiale. Pentru că întrebările inițiale sunt diferite de cele care ajung să fie întrebările centrale. 

Articolul Second Life a început cu o întrebare de genul „de ce vor oamenii să trăiască vieți elaborate online, pe un ecran?”. Întrebarea asta a făcut loc unui al doilea set de întrebări, care erau în zona „de ce este valid să consideri viața de pe ecran mai puțin reală decât o viață de zi cu zi în persoană fizică?”. Și apoi întrebările finale – sau poate cele mai profunde – se duc în direcția „dar nu cumva ne dorim dintotdeauna să evadăm din propriile noastre vieți?”.

O parte din oameni se află în casa lor, în căsnicie sau în meseria lor, dar, în același timp, o parte din ei vrea să-și ia zborul, întotdeauna.

DoR: Presupun că nu pui toate întrebările și îți dai seama de cele mai complicate înainte să te așezi și să scrii.
L.J.: Eu chiar cred că e o relație cu dus și întors între detaliile și textura unui material în sine și întrebările mari care apar sau stau la baza lui. Uneori, munca pe care trebuie să o fac nu este să mă gândesc din greu la care sunt întrebările principale, ci doar să fac mai multe interviuri, iar prin procesul de documentare să găsesc mai multe detalii și mai multă viață. Și apoi mă întorc la ideile principale și mă gândesc la ele într-un mod puțin mai diferit.

Uneori poate fi frustrant să te gândești doar la întrebările principale, pentru că aterizezi într-un loc plin de abstracțiuni și te gândești, „Doamne, chiar aș vrea să vorbesc cu cineva despre cum e asta. De ce le place să fie în Second Life, spre exemplu?”.

Am avut și câțiva editori foarte buni. Charlie Homans, care este acum editorul meu la The New York Times, dar mi-a fost editor și pentru 52 Blue, a fost destul de dur cu mine, și încă este, dar într-un fel pozitiv. Pentru că uneori muncesc la articole care se concentrează prea mult pe ideile mari. Și el spune: „nu trebuie să te gândești prea tare la asta. Trebuie să faci mai multă documentare. Să vorbești cu mai mulți oameni. Trebuie să fii mai specifică în scris”. Și ăsta e un sfat foarte util.

DoR: Care este diferența dintre eseurile pe care le scrii pornind de la idei generate de tine și cele care îți sunt atribuite de un editor?
L.J.: Dacă un editor îmi dă o temă, încep să mă documentez câteva zile sau pur și simplu mă întreb: Există atracția gravitațională pe care o descriam mai devreme? Cred că este o idee interesantă? Simt că sunt persoana potrivită să scriu acest articol? Am o relație specială cu acest material, sunt interesată de vreuna dintre întrebările lui? Iar dacă răspunsul e nu, atunci, de obicei, nu o fac, pentru că simt că ar putea să găsească pe cineva care să scrie o versiune mult mai bună a articolului, care poate simte mai mult acea atracție gravitațională, și nu pentru că nu este o idee grozavă sau pentru că n-aș vrea să citesc acel articol când altcineva o să-l scrie.

DoR: Ai venit din afara jurnalismului și totuși folosești multe tehnici de jurnalism ca să îți faci munca. Care este rolul tehnicilor jurnalistice de documentare în munca ta?
L.J.: Un exemplu este materialul la care am lucrat în ultimele săptămâni, care implică mai multă documentare decât orice altceva am făcut în carantină. Este un text despre miros ca simț des subapreciat, despre care oamenii de știință cu care am vorbit (și ei o nișă ciudată și fascinantă, pentru că sunt foarte conștienți de aria lor de studiu) spun că nu este luat în serios suficient de oameni. Așa că sunt foarte dornici să te lase să afli de ce și în ce fel mirosul este important. 

Dar textul este despre cum pierderea mirosului este ceva la care oamenii se gândesc mult mai mult acum, pentru că este unul dintre principalele simptome ale COVID-19. Este un fel de efect, ceva despre care nimănui nu i-a păsat și acum, deodată, multora le pasă. Iar textul e un material jurnalistic cu interviuri cu oameni de știință și comunități de oameni care experimentează pierderea mirosului de mulți ani. 

Nu e nou pentru mine, dar cred că sunt interesată de felul în care comunitățile se formează în jurul unei experiențe și cum o pot înțelege alți oameni. Am experimentat și eu sentimentul în luna în care nu am avut miros și apoi am văzut că pierderea s-a simțit și mai puternic în viețile altor oameni, care practic trăiesc cu acest simț și, dintr-o dată, nu se mai pot conecta la lume prin el. 

În felul ăsta, e entuziasmant să iei o experiență personală (cum ar fi să fi avut sau nu COVID-19) și s-o folosești ca punct de plecare ca să te gândești la știința din spate și cum funcționează. De ce contează mirosul? De ce acest lucru, la care nu prea m-am gândit ca fiind o parte importantă din experiența umană, este, de fapt, o parte centrală a ei? Cred că acest punct de plecare e foarte interesant din punct de vedere intelectual.

DoR: Cum a fost momentul când ai descoperit că ce scrii din experiența ta personală contează și că este important și pentru tine și pentru alții?
L.J.: Îmi amintesc de o întâmplare când o studentă stătea în biroul meu și ne uitam spre campusul facultății, iar ea mi-a zis: „Eu chiar nu înțeleg de ce povestea mea este mai importantă decât a lui sau a ei?” – și a arătat către oamenii care treceau prin campus.

Pentru mine nu este mai importantă. Mi-ar plăcea să aud povestea ta și mi-ar plăcea să aud și povestea lui sau povestea ei. E ideea asta că ceva trebuie să fie excepțional ca să merite să fie spus, dar eu nu cred asta. 

Este interesant că, cel puțin în literatură, s-a înrădăcinat de mult timp ideea că poți scrie un roman despre o viață obișnuită, care poate fi plină de semnificație. Dar cumva există un set diferit de așteptări în ceea ce privește nonficțiunea. Există ideea asta că viața trebuie să fie extraordinară sau neobișnuită ca să se scrie nonficțiune despre ea. 

Însă felul în care pui în cuvinte o experiență, felul în care aduci atenție psihologică sau analizezi experiența, toate aceste lucruri pot construi un roman grozav, chiar dacă e vorba despre ceva foarte obișnuit. Eu cred că toate aceste lucruri se pot aplica și pentru nonficțiune.

Chiar dacă experiențele nu sunt speciale, ce le transformă e atenția pe care o aduci asupra lor.
 

Este mai greu să fac judecăți de valoare despre lucrurile pe care le am de spus decât să mă întorc la experiența pe care o am ca cititor și să spun „sunt recunoscătoare că am citit aceste lucruri”. Ăla e un loc din care mi-e mult mai ușor să găsesc semnificație și sens. Ca cititoare, aș fi mai tristă dacă lucrurile astea n-ar exista în lumea din care mi-am luat atât de multe din ceea ce au scris alții.

DoR: Înainte de a scrie, te gândești „eu de ce scriu asta”? 
L.J.: Mă îngrijorează ce vor gândi alți oameni și mă gândesc des la asta. Însă, în mare parte a timpului, când scriu ceva care se conturează din experiența mea personală, trece prin multe drafturi și de obicei lucrez la materialul ăla pentru cel puțin doi ani și ăsta cred că e un fel de a gestiona grijile astea.

Când scriu un prim draft încerc să mă îngrijorez mai puțin de ce o să zică oamenii, pentru că mai sunt multe drafturi până la final. Asta îmi dă voie să fiu mult mai liberă în scrierea primului draft. 

Și cred că, pentru mine, este mai puțin despre îngrijorarea cu privire la ce cred oamenii despre mine și mai mult despre respectarea intimității altor oameni și gândul la ce pot eu să povestesc și ce nu. De-asta am scris niște lucruri despre îngrijirea fetiței mele în pandemie, dar nu scriu despre tatăl ei. 

Sunt tot felul de experiențe care rămân cumva în afara cadrului. Cred că a înțelege cum să tragi niște limite în jurul a ce părți din poveste vrei sau nu să spui este la fel de important ca a-ți da seama cum vrei să scrii ceea ce vrei să spui.

DoR: Cum este această voce personală dintr-un text diferită de o opinie pur și simplu? 
L.J.: Uneori vorbim despre prezența unui vorbitor într-un text ca și cum există un singur fel de a fi prezent în text. Dar sunt multe opțiuni și una dintre ele e să ai experiența personală a acelui „eu”, la persoana I. Dar acel „eu” poate fi, de asemenea, prezent ca un fel de minte a textului sau ca o prezență care gândește. Care dă sens lucrurilor. 

Cred că poate fi un dar valoros pentru cititori să nu pui toate opiniile polarizante în pagină, ci să ai o minte acolo care să gândească cum ar putea împăca cele două opinii.
 

Unul dintre motivele pentru care este atât de util pentru mine să am alți cititori, fie prieteni sau editori, este că, uneori, este foarte greu să știm ce este valoros din perspectiva noastră, pentru că putem să supraestimăm propriile experiențe și să ne gândim: „ei bine, asta contează pentru că a contat pentru mine”. Și uneori un editor trebuie să fie acolo și să spună, blând, „asta contează pentru tine, dar nu e esențial pentru text”. 

Se poate întâmpla și invers, când te gândești că un cititor nu are nevoie să-ți audă gândurile despre dilema asta și atunci un editor sau un cititor poate spune, „nu, de fapt, s-ar putea să nu poți să vezi cât de util e, dar pentru un cititor care nu are acea bucată de analiză în minte poate fi chiar un dar să scrii despre asta”. 

DoR: Cele mai multe texte ale tale sunt despre efortul de care e nevoie să vezi oameni și să empatizezi cu ei. Cum te uiți la acest moment cultural în care suntem în toată lumea? Cum vezi acum puterea de a scrie narațiuni personale pentru a aduce oamenii împreună?
L.J.: A fost un moment în jurnalul din pandemie pe care l-am scris pentru The New York Review of Books când m-am gândit la diferențele dintre „carantină” și „carantine”. Practic m-am corectat și am spus că nu ar trebui să vorbim despre „carantină”, ci despre „carantine”, pentru că e o dovadă de lipsă de înțelegere a realității să te gândești că toată lumea trăiește aceeași carantină când e evident că nu-i așa. 

Nu trăiesc aceeași carantină ca cineva care trăiește de cealaltă parte a Brooklynului. Cu siguranță nu trăiesc aceeași carantină ca o mamă singură care locuiește de cealaltă parte a cartierului și care este un lucrător esențial care nu poate să-și facă jobul de la distanță, așa cum pot eu să-l fac pe al meu. 

Cred că în acest fel se pune accentul pe ceea ce este mereu adevărat despre empatie: faptul că empatia devine iresponsabilă din punct de vedere moral când o folosim ca să uităm de diferențe. Cred că, în literatură, adesea experiența prezentată ca fiind universală este de fapt ancorată în grămezi incredibile de privilegii, care nu sunt universale deloc. Dar aia a fost povestea care a avut resurse ca să ajungă să fie spusă. 

Asta face, de fapt, mult mai necesară narațiunea personală. Pentru că nu există experiență universală. 

---

Elena Gușă, internă la DoR vara asta, a contribuit la transcrierea și traducerea acestui interviu.