Letiţia

Letiția are 30 de ani, lucrează în comunicare și e căsătorită. Tatăl a lovit-o pe ea și pe fratele mai mare cu doi ani, din copilărie și până în liceu. După ce copiii au intrat la facultate, mama, o croitoreasă pricepută, a plecat să lucreze în străinătate și nu s-a mai întors niciodată în apartamentul din Tulcea pe care îl împărțea cu soțul, un maistru de șantier dependent de alcool. La 11 ani de când a ieșit pe ușa casei părintești şi a tăiat orice legătură cu tatăl, Letiția încă are o teamă instinctivă de bărbați. A învățat să o controleze cu ajutorul terapiei.

Când eram în public, era un tată și un soț exemplar. Nimeni nu-și imagina că el poate să fie cum era de fapt. În momentele alea ajungeam să-l urăsc cu adevărat. Ori ești așa, ori ești așa?

Nu ne bătea doar când era beat, mai degrabă când era undeva între. Când era prea beat, se ducea în camera lui și se culca. Când era treaz, în mare parte se abținea de la interacțiunea cu noi. Dar trăiam cu o teamă constantă. Putea să iasă în orice moment din cameră, să dea nas în nas cu mine sau cu fratele meu și să i se pună pata pe ceva. Ne bătea pentru că sigur am făcut noi ceva. Ne bătea pentru că putea.

Când era binedispus, ne bătea cu cureaua și cu catarama care ne umplea de gâlme. Dădea pe spate, sus la picioare și pe fund. Dacă lăsa urme pe brațe, purtam chestii cu mâneci lungi, de rușine. N-avea cine să se sesizeze. Că spărgeam un bibelou, că făceam o boacănă zdravănă, ne-o luam cel puțin o jumătate de oră. Mi se pare uimitor când mă uit în urmă. Am fost rezistenți. Să dai într-un copil juma’ de oră și copilul să nu aibă nevoie de îngrijiri medicale. Când obosea, se oprea, se îmbrăca și pleca la bar cu tabla de șah în brațe. Se întorcea noaptea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și de multe ori râdea de noi și întreba de ce suntem supărați.

Când devenea violent, mama se bloca. Probabil se temea că și-o ia și ea dacă intervine. Venea dup-aia și ne oblojea rănile. Nici eu nu aveam curaj să intervin pentru frate-miu. O singură dată m-am băgat. L-a amuzat atât de tare că mă agitam și plângeam și mă rugam de el să nu îl mai bată, că s-a oprit și nici nu mi-am luat-o eu în locul lui.

Maică-mea îmi zice că pe ea nu a bătut-o vreodată, deși eu îmi amintesc de o zi de a mea de naștere, în care și-a luat câteva palme de la el. A fost o vreme când o învinuiam în sinea mea, pentru că au fost momente când ne-a lăsat descoperiți și pe mine și pe frate-miu. Îmi dau seama că a făcut asta pentru că nu mai putea, își atinsese limita. Fiecare făceam față cum puteam. Nu puteai să prevezi când urma să devină violent – putea să fie zilnic sau lunar, dar ameninţarea era parte din cotidian. După ce venea câte o bătaie, toată lumea din familie încerca să se prefacă că nu s-a întâmplat. Tata pentru că, îmi place mie să cred, se simțea vinovat, maică-mea pentru că se simțea vinovată că nu ne ajuta, iar noi pentru că voiam să uităm.

Ultima oară când mi-am luat bătaie cu cureaua de la el a fost după balul bobocilor. M-am dus să dorm la o colegă de clasă în noaptea respectivă și ea a insistat să ne ducem în rockotecă. Tata acceptase să dorm la ea cu condiția să fim acasă și să răspundem la telefon. A fost ditamai escapada pentru mine care aveam voie să stau în oraș până la maximum ora 10, doar sâmbăta. Când ne-am întors acasă pe la 12, m-a prins mama la telefon și mi-a spus că nu e de bine, că l-a trimis pe frate-miu să mă caute prin oraș și să mă gândesc ce-i spun a doua zi. N-am mai putut să dorm și la 5 dimineața am plecat acasă, să mă bată o dată și să terminăm.

În clasa a XII-a, tata mi-a spus că singura facultate demnă de urmat ar fi Automatica, dar că oricum eu n-aș fi în stare să intru. A folosit foarte des practica asta cu mine și probabil că știa cum o să reacționez în momentul în care îmi spunea că nu pot. I-am propus să facem un pact: dau la Automatică, intru și dacă termin primul an cu bine, mă lasă să renunț și să dau la jurnalism. A fost de acord și când,  l-a sunat mama să-i spună că am intrat, reacția lui a fost: nu se poate.

După un an, am renunțat la Automatică fără să-i spun, m-am mutat la rudele mamei din Moldova și am învățat pentru admiterea la jurnalism fără să mai trec vreodată prin Tulcea. În același an mama a plecat în Italia.

Au urmat perioade când, dacă urla un bărbat la mine, înghețam automat. Eram prin anul doi la jurnalism și am întârziat la un examen. Proful ăla, pe lângă faptul că era cât un dulap, era și genul care nu avea limite fizice foarte bine stabilite. Când a început să urle la mine, s-a apropiat foarte tare și am intrat în hipeventilație. Pur și simplu nu mai puteam să fac nimic.

Am avut momente în care nu mă puteam suporta pentru că mi se părea că merg legănat, ca tata, sau că am aceeași formă a inserției părului. Parcă îi simțeam prezența și gândul ăsta mă rupea în bucăți. Ajunsesem să mă urăsc atât de mult încât nu mai puteam să ascult altă voce decât cea interioară, care îmi spunea că sunt fără valoare, că nu pot, că trebuie să o las baltă. Dacă nu l-aș fi întâlnit pe soțul meu, nu cred că m-aș fi dus la terapie să lucrez cu problemele astea. Nu simțeam că merit să fiu bine. M-am dus pentru el, ca să aibă parte de o persoană normală, ca să-mi găsesc echilibrul pentru viitorii noștri copii.

Prin terapie am înțeles că mă tem să fiu vulnerabilă și să mă deschid pentru că nu mai vreau să fiu în poziția aia de fetiță care pe de o parte e speriată și pe de o parte așteaptă ca taică-su să o bage în seamă și să știe că există pe lumea asta.

La sugestia terapeutului, m-am expus în mod voit la conflicte cu oameni în care am încredere. În timp, mintea mea a învățat că nu se întâmplă nimic rău dacă cineva ridică tonul. Dintr-una dintre curelele pe care tata le-a rupt pe mine îmi făcusem o brățară lată și câțiva ani am purtat-o la mână, ca pe un trofeu. Terapeutul m-a convins să o arunc pentru că nu-mi dădea deloc o stare bună, așa cum nu-mi dădeau nici pozele cu mama din perioada aia. Atunci era slabă, plânsă, trasă la față. Acum parcă a înflorit. Are o relație de câțiva ani, e veselă și arată senzațional.

Multă vreme m-a durut să văd pe stradă sau în filme tați care-și iubesc fetele, și să accept că asta a fost toată iubirea pe care a putut al meu să mi-o dea. M-am luptat cu ideea că iubesc, chiar și reținut, un om care mi-a făcut atâtea. Acum pot să spun asta fără să mai simt că mi se urcă furia în gât. Sunt lucruri peste care nu pot să trec, dar nu-l mai urăsc. Iertarea e eliberatoare. Nu mai port întunericul cu mine.

Acest text face parte din Toată lumea din familia noastră, un proiect editorial al DoR din 2014, care încearcă să explice nuanțele violenței în familie în România.