Liliana Voicu

Asistenta medicală din Focșani care făcea totul pentru ceilalți a murit de coronavirus la 50 de ani.

Povestit de fiica ei, Alexandra Voicu, Nicoletei Coșoreanu
Fotografie de Raluca Mărgescu

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Obiectele care apar în fotografii au aparținut Lilianei și le-am primit de la familia ei pentru a le include în articol.

Mi se părea că am tot timpul din lume să consolidez relația dintre noi. Nu discuți cu părinții tăi la vârsta asta: „Hei, mama, dacă tu mori anul viitor, eu ce ar trebui să fac?”. N‐am căutat să spun „mama mea e cea mai bună, pentru că asta”. Știam că e cea mai bună, pentru că era a mea, dar nu mi‐am dat seama cât de specială era.

Îmi dădeam seama când căutam prin lucrurile ei că nu știu ce‐ar fi vrut să fac cu ele sau cum s‐ar fi gândit să fac. Ar fi vrut să port doliu un an sau ar fi vrut să mă opresc mai devreme?

Făcând ordine în lucruri, am găsit agenda pe care scria cursurile de la postliceală [ca să devină asistentă medicală]. Încă o am, o păstrez în cutia cu amintiri. Era o agendă din 2006 cred, verde. Are un scris foarte mărunt și scria mult cu albastru, înghesuit, are și câteva desene. Era foarte organizată cu toate. A lucrat o perioadă în confecții și apoi ca asistentă.

Avea numărul dat la toți pacienții. Când eram în concediu, de multe ori ne mai ciondăneam cu ea, că răspundea mereu la telefon. Și suna la nu‐știu‐cine să‐i facă vreo programare. Întotdeauna făcea totul pentru ceilalți și ea se punea pe locul doi. Mă uit câte relații mi‐a lăsat – toți oamenii pe care îi știu, pe care îi sun să mă ajute cu ceva, sunt cunoștințele ei.

Era foarte glumeață cu toată lumea. Avea o vorbă, îmi zicea întotdeauna: „nu tre’ să ieși ca jantea din casă. Pune mâna și aranjează‐te”. Toată lumea o știe, aș putea să o patentez. Era extraordinar de dichisită. În ultima vreme era disperată după cercei d‐ăia micuți. Toate culorile. Costumul de spital se asorta cu cerceii, eșarfa, bluza. Dacă avea costumul turcoaz, lua cerceii turcoaz, brățara turcoaz.

Era înnebunită după eșarfe și bluze „ușchite”. Nu știu dacă există cuvântul. Se referea la cele mai colorate, cu o fundă sau care se leagă la spate, ceva să iasă puțin în evidență. Deși se îmbrăca așa, nu ieșea în evidență, să zici că o vedeai de la sute de kilometri. Se îmbrăca cu mult bun gust, am multe haine de la ea care‐mi vin și mie.

Îmi amintesc când a făcut postliceala; ce învăța, cum își pregătea lucrarea, avea tot felul de cărți de anatomie, mă mai uitam pe ele. Îmi doream să ajung în mediul ăla, îmi plăcea când o mai vizitam la spital. Meseria ei cred că a contat foarte mult în alegerea mea. Zicea mereu „doctorița lu’ mami” și uneori nu știam dacă am făcut alegerea pentru că asta îmi doresc [să fiu medic] sau pentru că mi s‐a insuflat de mică. Dar nu‐mi pare rău.

Știu cât de mult își dorea să mă vadă și mereu zicea „uite, ca doctorița aia să fii”. Avea un of, îmi zicea: „să te porți mereu frumos cu asistentele”. I‐am zis să nu‐și facă griji, întotdeauna când o să mă uit la o asistentă o s‐o privesc ca și cum ar fi mama. Cred că le apreciez altfel, având în vedere că am avut‐o pe ea.

O sunam zilnic. Am tot felul de anxietăți: când plec din casă trebuie să sun pe cineva, când mă întorc trebuie să sun pe cineva. Și o sunam pe ea. Inclusiv când nu mai aveam chef să învăț, puneam mâna pe telefon și sunam să văd ce mai face. Chestiile astea îmi lipsesc cel mai tare acum. Eram obișnuită să nu ne vedem, stau foarte mult la București, mergeam destul de rar acasă. Sunatul era zi de zi. Acum îl sun pe tata, dar nu e chiar același lucru.

Am căutat să văd câte poze am cu ea. Am trei sau patru poze în care suntem doar noi două, exceptându‐le pe cele de la botez, când mă ținea în brațe. Pentru că nu‐i plăcea să apară în ele. Și când am fost în vacanță doar noi trei la Colibița, n‐am făcut selfie‐uri, cât avem cu peisaje. Nu regret, pentru că am trăit efectiv experiența, dar acum aș avea nevoie de pozele alea. Nu te gândești niciodată că ai nevoie să faci multe poze cu ai tăi, ca să te uiți peste câțiva ani.

N‐am avut timp să mă împac cu gândul. Ea joi după‐amiaza s‐a simțit foarte bine, mânca și bea, și a doua zi nu mai era. A fost foarte brusc totul. A fost greu că s‐a întâmplat anul ăsta. Chiar ultimul an [de facultate]. Când m‐am dus la ea, cât era la terapie intensivă, ziceam „hai, mami, că ne vedem la absolvire, fii puternică”. Dădea mereu din cap. Chiar aveam încredere. Ce doare mai tare e faptul că eu cred, la cum era ea, că știa că n‐o să fie bine. Dar nici nu putea să zică „nu ne vedem”.

Ultima oară și‐a luat o rochie și niște sandale de care era super, super încântată. Am poză când le proba în casă. Dar n‐a apucat să le mai poarte. Am zis că o să le port eu la absolvire. O să modific rochia un pic. Și sandalele îmi vin, deși ea purta 38, eu 37. Chit că nu sunt negre; au galben și puțin negru. Nu și‐ar fi dorit să mă vadă în pozele de absolvire cu doliu, sigur și‐ar dori să mă vadă machiată, rujată, cu unghii făcute. Partea asta o știu, e singurul lucru de care sunt convinsă.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.