Liviu Șerban

Liviu iubea animalele și vânătoarea. A luat COVID-19 din spital și a murit la 57 de ani.

De Ina Constantin
Ilustrație de Tuan Nini
16 decembrie 2021

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie.

Liviu era încăpățânat. Mereu a zis că e bine și poate duce orice pe picioare. Supraviețuise și unui infarct, după zeci de ani de fumat țigări Carpați, și de atunci își făcea analizele regulat. Dar tot nu apela la doctorul din sat pentru controale sau tratamente simple. Îi era frică să audă ceva ce nu i-ar plăcea, spune fiul lui, Raoul.  

În primăvara anului 2021, Liviu s-a simțit rău. N-a vrut să fie văzut de un medic nici la insistențele fiului; după două zile, familia a fost nevoită să sune la ambulanță. La urgențe, medicii l-au diagnosticat cu abdomen acut, i-au pus perfuzii și a treia zi l-au operat.

Familia credea că-l vor pierde după operație. A stat la terapie intensivă mai bine de 12 ore, înconjurat de șoapte și de sunetul perdelelor care despart pacienții. Atunci, Liviu l-a visat pe Boboc, mânzul lui din copilărie. Când a ajuns acasă, după cinci săptămâni petrecute în spital din cauza infecțiilor intra-spitalicești, a povestit tuturor despre cal. Soția s-a speriat și i-a zis să termine cu astfel de vorbe, dar el a liniștit-o: „A fost un alt soi de vis, a fost unul cald”.

Liviu a crescut în Panciu, unde a lucrat pământul și a crescut cai. Apoi s-a mutat în Nădrag, județul Timiș, un oraș industrializat în comunism, unde a lucrat ca lăcătuș. A tânjit mereu după un loc ca în copilărie, înconjurat de natură și animale. În Nădrag locuia la bloc, așa că era mereu în căutare de soluții care să-i transforme visul în realitate. La vreo cinci kilometri de apartament avea un garaj unde-și ținea sculele, iar la încă cinci, un petic de pământ unde avea iepuri, albine și găini. Nepoții crescuți la oraș se bucurau de animăluțe și plecau mereu acasă cu miere și ouă proaspete.

Pasiunea lui Liviu pentru animale l-a ajutat și în anii ’90, când industriile s-au închis, iar el și soția, care lucra tot în fabrică, au rămas șomeri. A devenit paznic de vânătoare. Căuta să înțeleagă mereu comportamentul animalelor și era cel mai bun cititor de urme din zonă. Odată, Liviu a citit în urme că lupii au fugărit porcii, atât de sigur era pe el. La următoarea vânătoare, mistreții le-au ieșit în cale și Raoul a văzut pentru prima oară, în depărtare, un lup uriaș, ca o nălucă. Târziu și-a dat seama cât de priceput era tatăl lui.

Mergeau împreună la vânătoare în fiecare duminică, din octombrie până în februarie, cât ținea sezonul. Iar după vânat, ieșeau cu ceilalți vânători la bere, să socializeze și să depene amintiri. Odată, Raoul s-a întors de la școală și l-a găsit pe Liviu complet dezbrăcat. „Era să nu mă mai vezi”, i-a spus tatăl lui. Se întâlnise cu ursul și îi i-a pus pușca între ochi, dar n-a luat foc primul cartuș. Atunci, a făcut stânga împrejur și a început să cânte cât l-au ținut plămânii singura melodie care i-a venit în minte, Trandafir de la Moldova.

După moartea tatălui, Raoul s-a reapucat de vânătoare, pentru că acolo s-au înțeles ei cel mai bine. Când Raoul devenise vânător, pușca lui Liviu, pe care o curăța de la 5 ani și o folosea de la 12, devenise a lui. A tras cu ea mult și bine de-a lungul anilor, dar după ce Liviu s-a dus, atât de rău îi pica arma-n mână, încât a trebuit să-i facă ajustări. Iar vânătoarea n-a mai însemnat comunitate. Nu mai cunoștea nici vânătorii noi, nici terenul.

Raoul își amintește și că vânătorilor li se mai zicea și trăistari, pentru că nu vânau pentru simpla plăcere, ci pentru traistă, să aibă congelatorul plin. Au fost vremuri grele imediat după ’90, iar prin vânătoare, tatăl lui a reușit să asigure traiul familiei. În același timp, era parte din meseria lui să știe ce se întâmplă în pădure. Existau reguli stricte și sănătoase, exista o cotă pe care toată lumea trebuia să o respecte. Pe cei care nu reușeau să se abțină îi numea „criminali” și, când îi prindea, Liviu îi umilea și le spunea să înceteze, dar nu îi reclama autorităților.

Cât a stat prima oară în spital, Liviu n-a spus nimănui că cineva din salon a încălcat protocolul, a primit musafiri și a împărțit cadouri la asistente. N-a spus nici că a fost externat fără să i se facă un test COVID-19. 

După cele cinci săptămâni în care s-au văzut numai la fereastră, Raoul l-a luat pe tatăl lui de la spital și s-au oprit la un magazin – doar pentru apă și o doză de bere, că-i era poftă lui Liviu. Încă nu se simțea bine, dar credeau că e de la toate infecțiile pe care le-a avut. În ziua următoarea i-a fost și mai rău – și, din nou, au urmat telefoane, termometre, medicamente. S-a ajuns iarăși la ambulanță.

Liviu s-a întors în spital bolnav de COVID-19. Nu fusese vaccinat. Fratele lui din Anglia făcuse la începutul pandemiei o formă ușoară și a spus că a avut răceli mai grave, deci nu era boala atât de rea cum se zicea. În iarnă, Raoul făcuse și el COVID-19. Cum nu trecuseră nici trei luni de la boală, nici el nu s-a grăbit cu vaccinul. Știa și că părinții erau înconjurați de teorii conspiraționiste și frică, că au amânat și ei. Totuși, când Liviu ajunsese la spital din cauza abdomenului acut, Raoul s-a programat la vaccin, cu speranța că va fi un exemplu pentru familia sa.

Cât a stat la ATI după operație, Liviu a fost singurul din salon care a scăpat. Și-a sunat soția din spital și a sfătuit-o să se vaccineze, că nu e de joacă. Soția s-a vaccinat, totul a mers bine și a devenit susținătoarea vaccinării și a măsurilor preventive. Și familia fratelui din Anglia s-a vaccinat. Doar Liviu n-a mai apucat.

A dus boala pe picioare timp de o săptămână, apoi a ajuns la Arad, intubat. Nu mai putea să vorbească, dădea să plângă; familia îi transmitea încurajări. Dacă a rezistat atât, mai poate un pic. A murit la 57 de ani. Cimitirul unde e îngropat se află în pădure, iar în numele lui Liviu, vânătorii au zguduit pădurea cu focuri de armă.

Cum după prima internare a stat doar o zi acasă, tatăl nu a apucat să mai bea berea pe care fiul i-o cumpărase. Doza stă nedesfăcută și acum în frigider.

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.