Lucruri fără sens

Scriitorul Roald Dahl ținea pe birou un cap de femur. Era al lui, i‑l dăduse doctorul după operația de înlocuire de la șold. Am citit despre asta într‑o antologie de literatură pentru copii, când eram în gimnaziu. Îmi amintesc că mi s‑a părut un detaliu mult prea grotesc și ciudat, dar și că, în același timp, m‑a fascinat. Dintotdeauna am strâns obiecte ciudate și m‑au interesat obiectele pe care le strâng alții. Descoperirea faptului că și autorul meu preferat avea o fixație asemănătoare mi‑a dat senzația că aveam ceva în comun.

Am crescut într‑o casă plină de antichități. Majoritatea sunt ale mamei, ori adunate de ea, ori date mai departe de părinții ei sau alte rude. Printre ele se numără o pereche de păpuși de porțelan norvegiene, o varietate de șanuri vechi, o mașină de scris de pe vremuri și un trofeu pentru „cele mai mari progrese” de la cursurile ei de arte marțiale. Pe birou ține o mangustă de metal, la origine ornament de grădină. Singurele obiecte pe care‑mi amintesc să le fi păstrat tata trăiau într‑un bol mare de ceramică, pe comoda lui, aruncate la grămadă cu o indiferență aproape totală față de prezentare. La un moment dat, bolul a dispărut și singurul obiect pe care mi‑l amintesc din el e o jumătate ruptă dintr‑o bancnotă de un dolar. Nu m‑am gândit niciodată la contrastul acesta până nu m‑am mutat cu partenerul meu, în iulie anul trecut.

Cuvântul „obiect” vine din latina medievală, de la „objectum”, care înseamnă, în linii mari, „ceva ce se prezintă minții sau vederii”. Obiectele noastre ni se prezintă întâi prin simțuri și generează o scânteie care ne face să le luăm și să le punem într‑un context nou. Când le scoatem din mediul original, capătă un nou sens, ca parte din viața noastră, și le expunem sau le purtăm cu noi ca talismane, ca mementouri sau fără vreun motiv conștient. Eu țin pe birou un omuleț de lemn, un robot de plastic, un dinozaur de plastic, un yoyo, o mână de pietricele și cioburi rotunjite de valurile mării, cărora le‑am uitat originile, o jumătate de coajă de nucă și o monedă de zece leke găurită.

Partenerul meu nu are birou. Are un scaun tras la masa din bucătărie, dar nu‑i place să țină prea multe „mărunțișuri” pe lângă el când lucrează; biroul lui de la serviciu e gol, cu excepția unui telefon și a unui computer. Dar sufrageria, care era dormitorul lui înainte să mă mut eu în apartament, e plină de „mărunțișuri”: un Buddha din Nepal, o statuetă a primului rege al Persiei, o căciulă din Georgia, o figurină Snoopy. Poartă două brățări la încheietura stângă și ceasul la dreapta, deși e dreptaci. Poartă la gât un iepure de jad pe care i l‑a dat un prieten din Hong Kong în semn de recunoștință, iar înainte purta o reprezentare a lui Amadou Bamba, personalitate religioasă din Senegal. Majoritatea lucrurilor le‑a adunat din călătorii. Unora le știu povestea, dar majoritatea predatează intrarea mea în viața lui.

Multe dintre obiectele noastre nu au aproape nicio valoare obiectivă. Dacă cineva are o statuetă de aur reprezentând un leu, se poate ca faptul că e de aur să nu aibă mai nimic de‑a face cu rațiunea pentru care o păstrează. Faptul că îi spune ceva posesorului, din cine știe ce motive personale, îi dă sens. E mai ușor să justifici o statuetă de aur decât o grămăjoară de pietricele, un cap de femur sau alegerea de a purta ceasul la încheietura dreaptă când ești dreptaci. Chiar dacă se explică toate acestea, tot rămâne o distanță între ce vede cel care păstrează obiectul și ce percepe cel care pune întrebările. Frumusețea și tragedia lucrurilor mărunte, aparent fără sens pe care le păstrăm vine, în parte, tocmai de aici. Roald Dahl ar fi putut să‑mi spună: „Ăsta e femurul meu”. Partenerul meu mi‑ar putea spune: „Pandantivul ăsta mi l‑a dat cineva din Hong Kong și simbolizează anul nașterii mele”. Eu aș putea spune: „Îmi place să adun pietricele”. Dar înțelesul pe care‑l au pentru noi este privat, chiar dacă le prezentăm în mod public.

Nu mă așteptam să‑mi fie greu să împart spațiul care e acum casa mea cu părțile acestea intime din viața altcuiva. M‑am mutat la București din Albania, unde locuisem singură aproape doi ani. Înainte de Albania, trăisem la Boston, apoi aproape de Pittsburgh, iar mai înainte în casa părinților mei din Delaware. Coabitasem cu succes cu obiectele altora ani de zile, înainte să mă mut cu partenerul meu. Fie că erau ale părinților sau prietenilor mei sau doar ale colegilor de apartament, rareori m‑au deranjat lucrurile pe care le țineau alții în spațiul comun. Locuința din Albania era slab populată cu lucruri pe care le adusesem din cealaltă viață a mea, din SUA. Așadar, nu prea aveam ce să iau cu mine când m‑am mutat la București; am reușit să îndes toate lucrurile esențiale într‑un rucsac. Partenerul meu are deja în spațiul acesta obiecte adunate de trei ani, sau zece, dacă numărăm de când s‑a mutat efectiv în București, iar până nu demult mai erau în el și lucrurile fostului lui coleg de apartament. Era greu de crezut că mai putea fi loc și pentru altceva sau altcineva.

În prima perioadă după mutare, am petrecut mult timp singură în apartament. Nu lucram nicăieri și era foarte cald. Nu mi‑am desfăcut bagajul, nici măcar după ce partenerul meu mi‑a eliberat un raft în șifonier. Îmi țineam hainele în rucsac, iar pietricelele, omulețul de lemn și dinozaurul de plastic și altele le păstram într‑o casetă de piele pentru bijuterii, îndesată printre haine. Senzația care mi‑a dominat primele câteva luni petrecute aici a fost teama. Trecusem de la a locui singură, înconjurată de mărunțișurile mele, la traiul în apartamentul altcuiva, înconjurată de viața lui adânc înrădăcinată. Nu mi‑am dat seama cât de importante erau pentru mine obiectele mele până nu am avut senzația că nu mai era loc pentru ele.

T.S. Eliot scria „Doar în lumea obiectelor avem timp și spațiu și identități. Prin faptul că nicio experiență nu reușește să fie pur imediată, prin lipsa ei de armonie și coeziune, ne recunoaștem drept suflete conștiente în lumea obiectelor.”

Așadar, din câte spune Eliot, obiectele pe care le păstrăm reprezintă o identitate, sau cel puțin o viață lăuntrică. Relația pe care o aveam cu obiectele mele era în mare parte subconștientă, până când am simțit cum identitatea altuia începe să‑mi consume relația aceea și, prin extensie, identitatea proprie. Mă simțeam amenințată de viața pe care o găsisem în apartament. Permanența și amploarea ei o făceau pe a mea să pară inadecvată și măruntă. Nu‑mi dădeam seama cum aș fi putut să mai adaug eu ceva la existența persoanei acesteia.

Perioada de acomodare a fost mai lungă decât mă așteptam. Chiar și după ce mi‑am mutat obiectele pe biroul din dormitorul nostru și mi‑am pus hainele în șifonier, tot spuneam despre apartament că e al lui. Chiar și după ce s‑a golit șifonierul, lucrurile fostului lui coleg de apartament tot ocupau mai mult loc decât ale mele. Una dintre principalele surse ale anxietății mele se afla sub masa din sufragerie. Muntele de foi și dosare era acoperit de un strat gros de praf. Pe lângă faptul că erau scrise într‑o limbă pe care n‑o înțelegeam, simpla lor cantitate le conferea greutate, chiar dacă, propriu‑zis, conținutul era învechit și neimportant. Odată le‑am răsfoit în căutarea unor hârtii de care avea nevoie partenerul meu la lucru și am fost atât de copleșită încât nu le‑am mai atins de atunci. Păreau mult mai importante și permanente decât aș fi putut eu să devin. Când i‑am vorbit despre ele, partenerul meu a spus: „Nici măcar nu știu ce e pe‑acolo”. După câteva zile, când am venit acasă, m‑a întâmpinat zumzetul aspiratorului și l‑am găsit în sufragerie. Spațiul de sub masă era eliberat, cu excepția a două jocuri pe tablă. Golul îmi dădea o stare de liniște fizică, de parcă se înlăturase ceva care ocupa spațiu în corpul meu. „Ce de căcaturi am aruncat!”, mi‑a spus.

Nu‑mi dădusem seama ce barieră poate constitui un asemenea morman de lucruri fără rost. Îmi despachetasem obiectele, dar tot n‑aveam senzația că își aveau locul acolo – nici ele, nici eu. Lucrurile mele mi se păreau nelalocul lor și uneori chiar păreau să se impună în contextul altei persoane. Faptul că partenerul meu a fost dispus să facă ordine în vraful de hârtii arăta că era dispus să‑mi facă loc și mie, lucru pe care crezusem că va trebui să‑l fac singură. În unele zile, apartamentul nu mi se pare nici acum al nostru, cu atât mai puțin al meu. E un proces în desfășurare. Nici nu mai folosesc biroul din camera noastră; scriu rândurile acestea pe coșul de rufe, pus cu fundul în sus pe canapeaua extensibilă din sufragerie. Obiectele lui le depășesc de departe ca număr pe ale mele și e foarte posibil ca lucrurile să rămână așa.

Dacă se poate găsi identitate în obiecte, e posibil și să ne pierdem în ele. E posibil să te identifici atât de îndeaproape cu obiectele încât aproape orice vezi și atingi să se îmbibe de înțeles.

Două exemple extreme sunt cei care nu se îndură să arunce nimic și cei care cumpără compulsiv. Crearea unei identități bazate pe lucruri devine o obsesie. Spațiul fizic pe care îl ocupă obiectele acestea devine un fel de scut care ne apără de ceea ce percepem a fi invazia celorlalți; micșorarea spațiului fizic pe care‑l poate ocupa cineva reduce și riscul de a ne pierde identitatea. Pe de altă parte, unii nu păstrează nimic și fac un efort conștient să „ardă tot” și să pornească de la zero de fiecare dată când se mută sau încep o etapă nouă din viață. Cele două atitudini reprezintă fețele aceleiași monede. Cei care păstrează totul creează un zid prin care nu poate trece nimic. Cei care nu păstrează nimic lasă identitățile celorlalți să treacă prin ei, dar fără să lase nimic în urmă.

Actul de a expune părțile acestea din noi înșine alături de ale altora este un gest de curaj. Când am intrat în spațiul altcuiva și nu doar că mi‑am expus lucrurile, ci le‑am și dat un loc permanent, am deschis calea către posibilitatea respingerii sau eșecului. Dar chiar și după ce mi‑am expus obiectele, tot nu reușeam să le văd un sens în locul lor nou. A fost nevoie ca altcineva să se arate dispus să le creeze un spațiu ca să văd și eu că da, chiar era locul lor acolo.

Eu și partenerul meu avem un busuioc în ghiveci. L‑am găsit pe o masă de la o terasă, într‑o seară, când încă nu le spusesem rudelor și majorității prietenilor unde locuiam și ce făceam în România. Voiam să‑l păstrez, așa că partenerul meu l‑a întrebat pe chelner dacă era al cuiva. Omul a spus că nu, îl lăsase pe masă o fată și dacă îl voiam, puteam să‑l luăm. Ne‑am dus la alt bar, cu busuiocul în mână. M‑am îmbătat foarte, foarte tare și ne‑am dus acasă. Am luat un taxi. Am vomitat în tufișurile din fața blocului, în timp ce partenerul meu ținea busuiocul, și de atunci stă cu noi. Acum e unul dintre puținele lucruri pe care le considerăm ale noastre. Momentan, busuiocul are dăunători și e în carantină pe balcon. Părinții mei și oamenii pe care‑i iubesc știu unde sunt; eu și partenerul meu avem de gând să facem o vizită în State. Prietenul care mi‑a dat omulețul de lemn mi‑a spus că, data viitoare când ne întâlnim, i‑l voi da înapoi. E tot la mine pe birou. Moneda de zece leke găurită îmi amintește în continuare de prima mea săptămână în Albania: siguranța garsonierei mele iarna, teama să nu mă găsească un tip care mă urmărea din Kosovo, responsabilitatea zdrobitoare de a avea grijă de treizeci de copii de grădiniță opt ore pe zi. Rămâne prezentă posibilitatea ca în două‑trei săptămâni sau în trei ani să‑mi pun în bagaj cioburile rotunjite de mare, pietricelele, nimicurile mele aparent neimportante, busuiocul nostru și să mă mut într‑un spațiu nou. Dar povestea obiectelor continuă. Ceea ce păstrez va avea în continuare consistență, identitate.