Lumea văzută de departe

Șerban Savu pictează oameni neobservați, la margini de drum și de lume. Privește de sus, dar nu cu superioritate, se-ntreabă, dar nu judecă, își explică lumea în culori ordonate pe o suprafață. Empatie distantă, îi spune.

La 37 de ani, e parte din prolifica generație de artiști contemporani formată în Cluj Napoca, (Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Victor Man, Mircea Cantor etc.), coagulată în jurul galeriei Plan B și al Fabricii de Pensule. Am povestit în atelierul lui din Fabrică.

Picturi de Șerban Savu. Sus: Granini, 144×190 cm, ulei pe pânză, 2013

Cum arată lumea din care vii?
Lucrurile de care mă ocup acum vin în urma unor observații din adolescență. În perioada liceului, începutul anilor ’90, am început să-mi pun întrebări despre oamenii pe care îi vedeam. Pe stradă, în stația de autobuz. Unii se îmbrăcau într-un fel, alții se îmbrăcau în alt fel și încercam să înțeleg de ce. Erau niște coduri sociale pe care încercam să le înțeleg.

Am crescut în [cartierul clujean] Mănăștur. Prin excelență e un cartier în care oamenii au fost aduși începând din anii ’70–’80, mulți de la țară, unii dintre ei cu forța, unii prin natura circumstanțelor. Grădinile din jurul blocurilor, felul cum vorbeau oamenii, felul cum se raportau la oraș, sau la vecini – cu lucrurile astea am crescut.

Uneori eram critic, o atitudine pe care n-o mai am. Când ești la începutul vieții, ai un anumit grad de răutate, de aciditate – cred că e normală. Toată lumea asta din cartiere mi se părea că suferă – au fost mutați, sau luați dintr-o parte și aduși în altă parte și n-au devenit orășeni. Erau un soi de hibrid.

Eu, crescut într-un mediu mai cizelat [tata a fost scriitor, mama e filolog], poate că-mi doream ca toți să fie asemeni oamenilor din jurul meu – prietenii mei sau ai părinților mei. Ulterior mi-am dat seama ce prostie e chestia asta.

Fiind adolescent, nici nu există sentimentul de compasiune, sau înțelegere, sau empatie. Mă disociam de ei. Îi simțeam ca făcând parte din altă lume, nu din lumea mea. Mă uitam la ei, poate nici nu încercam să-i înțeleg cu adevărat – observam diferențele. Cu siguranță într-un mod superficial.

Cum ți s-a schimbat felul de a privi?
Au urmat facultatea, o bursă la Veneția [2002–2004], și când m-am întors mi-am dat seama ce implicații au avut politicul și istoria recentă în viața noastră a tuturor. Mult mai mult decât credeam.

Totul a coincis cu maturizarea mea. Aveam 24 de ani, eram încă un copil (m-am maturizat mai greu). În Veneția am studiat pictura italiană, școala venețiană veche; în același timp era și Bienala, a fost extrem de important să intru în contact cu arta contemporană. Acolo mi-am făcut ucenicia în înțelegerea artei contemporane. A fost o schimbare de perspectivă. Acele momente în care ți se deschide capul și poți să înțelegi ce e cu tine, ce e cu lumea asta, de ce fac oamenii artă.

Ideea e să știi cum să-ți pui întrebări. Despre asta era. Să știi cum să intri în mintea artistului. E chestiune de mecanism în primul rând și cred că asta am înțeles atunci. Cum gândește un artist în ziua de azi, cum gândea în alte epoci. Pentru arta contemporană nu există reguli, cum erau în Renaștere, sau în Baroc. Acum totul e posibil – în schimb, pentru a înțelege, e nevoie de o atenție foarte mare la detalii. Trebuie să te întrebi ce l-a intrigat, de ce a făcut acele lucruri?

Atunci mi-am dat seama că îmi pun niște întrebări care sunt valoroase și din punct de vedere artistic. Creator – nu doar social, sau antropologic. Aici a fost declicul.

A contat că erai departe de lumea ta?
Veneția e un oraș dificil de locuit. Majoritatea oamenilor pe care îi vezi pe stradă sunt turiști. Mai sunt studenți care vin, dar eu n-am fost în regim universitar – am fost într-o bursă de cercetare, de capul meu. Stăteam în Institutul Cultural Român, a fost dificil să-mi fac conexiuni. Asta nu m-a ajutat să fiu parte din mecanismul Veneția. Da, am locuit într-un palat venețian, dar pe teritoriul României.

Eu am fost întotdeauna un observator. Când ești outsider, ești mai atent. Când faci parte din lucruri, nu le mai acorzi atâta importanță. Niciodată n-am fost un tip extrem de sociabil, să fiu sufletul petrecerii. Și-ntotdeauna am fost un tip care observă lucruri. Odată cu maturizarea, îți dai seama de mersul istoriei, al societății, toate vin la pachet. Ce se întâmplă în artă, ce se întâmplă în viață – e o paletă întreagă de lucruri care ți se dezvăluie. Intri pe modul rațional, nu mai ești pe modul automat.

Și ce-ai înțeles?
Referitor la realitatea de aici, am încercat să o înțeleg și istoric, și empatic, prin mai multe căi. În Mănăștur, mi-am dat seama de ce oamenii sunt de toate felurile – cred că exista și un algoritm după care să fie plasați în blocuri. Am vorbit cu arhitecți – știu cum erau concepute parcările, una la 25 de apartamente. Sau îmi aduc aminte toată frenezia anilor ’90, cu construitul de garaje. Totul a început să se lege. Îți dai seama cine e vecinul tău, de unde vine – vine de la țară, și-a pus roșii. Sunt niște lucruri care se dezvăluie firesc.

Problema a fost să-mi reglez văzul și simțul artistic în direcția asta. Să văd cum se poate traduce realitatea asta într-o lucrare de artă. Cum pot să-mi exprim gândurile despre Mănăștur, într-o pictură?

Cum ai făcut?
Am fost atent la mine. Ca o electrocardiogramă, sau ca un radar: când vede ceva pe ecran, bipăie. Bipăiam și eu la niște chestii. Vedeam oameni pe stradă și încercam să înțeleg de ce sunt acolo.

Un exemplu. Am făcut la un moment dat o expoziție, Fete se și numea. Mă tot duceam din Grigorescu, peste podul care trece spre Mănăștur. Acolo e o stație de autobuz în care n-a oprit niciodată niciun autobuz de când mă știu. Sau eu n-am văzut unul niciodată. Și tot timpul erau două persoane acolo. La început, nu le-am acordat importanță. Văd azi două persoane. A doua zi: tot două persoane. A treia zi: ah, sunt aceleași. A patra zi: văd că sunt două femei, una dintre ele parcă e de la piață. Dup-aia m-am prins că sunt prostituate. Dar mi-a luat foarte mult să mă prind că-s prostituate, nu aveau nimic vulgar. Erau două femei care stăteau într-o stație de autobuz. Probabil șoferii de TIR știau codurile. Eu am căutat tocmai aceste coduri ale realității. Orice cetățean care stă, mă uit să văd: Ce dracu’ face ăsta? De multe ori sunt intrigat. Ce fac oamenii ăștia? De ce sunt în locul ăsta?

De unde vine curiozitatea asta?
Nu cred că totul se explică. Și tu ești curioasă, mă tot întrebi: de ce aia, de ce aia? Așa-s și eu, dar mă întreb vizual. De ce e tipul ăla acolo la bustul gol? Face plajă, sau a obosit, a muncit foarte mult. Încerc să-i înțeleg și, pe de altă parte, mă și atașez de genul ăsta de personaje.

În pictura mea, nu mă refer la centrul orașului. Mai degrabă, la cartiere și la periferii. Mi se par locurile mult mai interesante, mult mai vii. În centru, schimbările sunt minime – și mai degrabă de estetică. Nu sunt schimbări fundamentale.

Periferia, acolo sunt toate posibilitățile viitorului. Poate să se întâmple orice acolo, dar deocamdată nu se întâmplă. E un potențial. Tocmai tranziția asta mi se pare interesantă. Sunt ultimele manifestări ale istoriei recente, încet-încet societatea se va schimba, generațiile se vor schimba și ele. Nu mă uit neapărat nostalgic, mă uit distant și empatic – e o empatie distantă.

Și-mi dau seama că lumea asta va dispărea, dar nu vreau neapărat să o înregistrez. Pentru mine, e o experiență umană care spune multe despre ce se întâmplă în societate, despre ce se întâmplă în centru. Uneori, poate și despre ce se întâmplă la Berlin – dar mult mai voalat.

Cum definești lumea pe care o pictezi?
E o lume între lumi. Între rural și urban. Nici măcar nu e definită – uneori îi lipsesc și elementul urban, și elementul rural. E un hibrid. Sau se conturează.

Am o pictură cu o spălătorie, undeva la marginea orașului. Dar e ceva foarte improvizat, ceva temporar. Între niște lanuri, se văd niște blocuri, sunt niște reclame – pictura se numește Granini. Era important ca umbrelele alea de Granini să se vadă. Cultura Vestică a venit, e aici – e și la periferie, e peste tot. Mai e un poster cu o gagică care spală o mașină – detalii care definesc procesele care se întâmplă într-o societate, la orice scară.

Pe mine mă interesează scara asta mai măruntă. Mi se pare mai aproape. Mai relevantă poate. Pentru mine, aici e lumea reală. Lumea reală nu e într-un birou unde se fac tranzacții financiare – aia nu mă interesează.

Nu te interesează sau nu e reală?
Nu e neapărat reală, e o speculație oricum, un construct abstract – deși are influență asupra lumii reale. Dar lumea reală e acolo, unde ăla vine și pune un morcov lângă benzinărie.

E și o caracteristică a Clujului, amestecul de urban și rural.
Aici lumea e foarte apropiată de natură. Orașul e foarte apropiat de natură. În cinci minute, dacă mergi cu mașina, ești pe deal. Și omul vrea să fie aproape de natură. Tot orașul e la picnic – de 1 Mai, toți sunt la Făget [o pădure la margine de oraș].

Am o pictură cu un 1 Mai la Făget, în care istoria e cu totul alta: se sărbătorește în continuare dar altfel, e Ziua Muncii dar nu mai are importanța pe care o avea în comunism. Acum, în sfârșit, oamenii se bucură pentru ei și nu pentru o idee, sau un slogan. Sunt la picnic, la grătare, e o nebunie foarte faină. Și sunt lucruri pe care societatea, de mulți ani încoace, le judecă și le amendează. Dar, pe de altă parte, ăștia suntem. Nu văd nimic rău în asta, e atât de natural, de uman.

Timpul liber l-am asociat cu munca, e parte din procesul muncii – pe mine mă interesează munca.

De unde vine interesul ăsta?
Vine și ca o dezvoltare a picturii mele. Mă apropii de realitate și prin natura interesului pe care îl am față de lucruri, dar și prin perspectiva istoriei artei. E foarte important pentru mine. De exemplu, mi-am pus problema picturii realist-socialiste dinainte de ’89. Eu am folosit aceleași subiecte – dar am vrut valoarea lor reală. Mă interesa adevăratul muncitor, nu muncitorul din propagandă. Adevărata muncă. Protecția muncii (2005) – pictura asta o consider startul. Muncitorul nu mai are nimic din ipostaza eroică. E un tip cu spatele. Nu mai e stâlpul societății, fiindcă muncitorul era esența societății. Și e o pictură mică.

Ce crezi că semnifică munca?
Uitându-te pe geam, metaforic vorbind, ce vezi? Vezi oamenii care muncesc, au treabă, în principal lumea are o activitate. Asta am văzut eu ca observator, încercând să înțeleg o societate, care își continuă existența după acest proiect politic eșuat.

Tu muncești?
Da, muncesc, muncesc.

O consideri muncă?
E greu de zis. Fac ceva, nu? E un mod de viață, nici nu știu cum pot să trăiesc altfel. Fac de prea mulți ani același lucru ca să pot să-mi imaginez existența altfel. Sunt aici de dimineața până seara. De luni până vineri-sâmbătă – duminica nu lucrez, uneori vara și sâmbăta mi-o iau liberă, împreună cu oamenii muncii.

Cum se întâmplă traducerea – și adaptarea – lumii observate?
Traducerea se face prin limbajul picturii și istoria artei. Pictura e un mediu cu o istorie veche, de la Altamira și Lascaux și desenele rupestre, e o activitate umană neîntreruptă. S-a experimentat foarte mult în limbaj – eu am în bagaj toată această experiență vizuală și culturală, am văzut foarte multă artă la viața mea, fiindcă cu asta mă ocup. Inevitabil gândesc lumea pe care o văd și prin filtrul ăsta – mai ales când mă uit cu privirea de lucru, care e cam tot timpul.

Văd o scenă și îmi aduc aminte de o pictură. Sunt chestii organice, au venit împreună cu limbajul, nu le poți disocia. Eu așa văd lucrurile, prin intermediul artei și istoriei artei. Ăștia-mi sunt mama și tata, biblioteca asta.

Și conținutul?
Niciodată nu vezi o pictură perfectă pe geam. Și, doi la mână, mai visezi și tu la lucruri. Îmi imaginez potențiale scene, care pot să fie foarte reale – nici nu are importanță dacă sunt reale sau nu. Aici intervin eu cu tăiatul și lipitul, e ceva firesc pentru un artist. Motivele sunt interne, uneori nu au un sens imediat. De ce poartă ăla un tricou roșu? Nu există o explicație socială sau antropologică – dar pentru pictură, da.

Ai încercat să te apropii de lumea pe care o observi?
Pentru mine e mai important ce înțeleg eu decât o explicație a oamenilor pe care îi pictez. Poate eu cred că tipul ăla taie lemne și de fapt culege ciuperci. Nu mă interesează, cu adevărat. Ceea ce-ți imaginezi tu uneori are mai mare relevanță decât realitatea propriu-zisă.

Mai mare relevanță pentru cine?
Pentru artă. Și pentru înțelegerea lumii prin artă. Arta nu trebuie să-ți copieze realitatea. Realitatea există deja, la ce bun s-o copiem? Croiești pe seama ei niște lucruri care pot să-ți spună niște adevăruri despre lume – sau nu neapărat adevăruri, dar să-ți dea ceva înapoi. Atunci nu contează dacă e adevărat sau fals.

Povestește-mi Săptămâna Mare (pictura de pe copertă).
E o privire de ansamblu de pe fereastra atelierului meu, sunt vecinii pe care îi tot spionez – ei neștiind că eu i-am pictat în multe lucrări. Uite, în stânga sunt fiicele familiei, se apropie Paștele și și-au scos covoarele la spălat. Lângă perete sunt tot felul de produse alimentare, sau lăzi de bere. Probabil că în față au un non-stop – niciodată nu m-am uitat, nu trec foarte des pe acolo și nu știu exact care e poarta. Mașina din curte e o mașină de transport. Dar nu știu ce se întâmplă cu adevărat. Nici nu are importanță.

Mi se pare interesant că poți trăi liniștit cu…
Cu realitatea mea. Păi, nu asta facem cu toții? Eu n-am nevoie de mai mult. E evident că au un magazin, i-am văzut periodic că încarcă marfă, cartofi, hârtie igienică. Uite, mi-a plăcut mult relația dintre planta în ghivechi, leandru, și vegetația din jur. Între natural și artificial, sau natura coafată. În alte picturi e mai evidentă relația dintre casa asta și cea din vecini. În urma afacerilor cu non-stopul, au reușit să și-o renoveze, au făcut o curte cu pavaj, gazon pe care îl tund. Dintr-o dată, și-au schimbat viața. Casa asta nu mai e ca la țară, e o casă urbană. Pe peluza asta fac plajă, nu mai pun roșii. Mai au în spate o mică bucată în care mai cresc ceva, au limitat-o. Dar, în vecini, erau niște oameni mai în vârstă, care au lăsat totul cum era înainte, grădina de roșii mult mai mare, curtea nu e pavată – e altă generație. În Grădina de tomate se vede.

Toată lumea curăță, toată lumea se pregătește de Paște. Evident că scenele astea nu le-am văzut în același timp, le-am mixat. Asta și ținând cont de o anumită rigoare a compoziției pe care am vrut-o. Ce m-a fascinat în imaginea asta e că e o comunitate, fără ca ei să se vadă unul pe celălalt sau să știe unul de celălalt. E un aer comun, deși sunt separați. Lucrează ca albinele într-un fagure. E una dintre viziunile asupra societății care mă interesează: ce face fiecare albinuță acolo.

Și tu ce rol ai?
Eu observ. Și traduc, prin limbajul picturii, ce am gândit și am simțit când m-am uitat pe geam.

Faci parte din stup?
Câteodată fac, câteodată nu fac. Pot să aleg. Atunci când pictez, nu fac parte. Dar altfel, sunt și eu un trântor, acolo. Când pictez trebuie să-mi asum altă identitate, să fiu în afară. Dar faptul că sunt în afară nu-mi răpește calitatea de a fi înăuntru. Eu exprim niște lucruri pe care multă lume le gândește, sau le simte sau le trăiește. Sunt doar un transmițător, un releu care emite.

Uitându-te la lume și la oameni, ești în afara lumii dar în același timp faci parte din ea – cu toții suntem, într-un fel sau altul, așa.

Ce vrei să transmiți?
Toată această activitate umană – pictura, arta – e un produs cultural. Eu am fost învățat de societate ce este acest produs cultural și am fost învățat să fac parte din tagma artiștilor. E o chestie învățată, ceva ce societatea și-a asumat. E un rol pe care-l joc, asemeni oricărei munci.

Sunt mult timp singur cu mine. Și am această activitate: iau niște culori și le aranjez într-o ordine pe o suprafață. Și îmi spun niște gânduri. Cam ăsta e scopul meu, să spun ce gândesc, într-o anumită formă. Umplu o formă cu gânduri.

Ce vreau este ca gândurile să fie autentice. Să nu mimez. Să fie o legătură intimă între formă și gând.

Contează ca gândurile să fie recepționate?
Evident, nu-mi place să lucrez în gol. Sau pentru nimeni, sau pentru nimic. Arta fără spectatori nu există. Când lumea receptează, înseamnă că ce fac eu are un sens. Nu pierd vremea. M-ar deranja să știu că sunt inutil și că ce fac nu are niciun sens pentru nimeni. Ar fi foarte trist, pentru oricine, să-și dea seama că ceea ce e el nu contează. Că nu participă la stup.

Se-ntâmplă să nu fii înțeles și îți pui întrebări: Sunt eu tâmpit? Am făcut totul aiurea? E greu să dai vina pe ceilalți și să zici că ei sunt tâmpiți și n-au înțeles ce marele geniu a zis. Există cazuri, mai rare, în care un om e vizionar cu adevărat și lumea nu pricepe. Dar, în timp, pricepe – lumea nu e proastă. Pe Duchamp, sau pe Van Gogh nu i-au înțeles imediat. Dar i-au înțeles. Iar artiștii contemporani iubeau ce făceau.

Acum, în epoca asta în care avem experiența modernității, în care lucrurile au fost spuse atât de radical, mi-e greu să cred că sunt artiști extrem de valoroși, care lucrează de o viață, și sunt neînțeleși. Sunt cu siguranță artiști care nu sunt vizibili, sau uitați. Se produce foarte mult în lumea asta, e o grămadă de artă – știi câți artiști sunt pe lumea asta? Și buni.

Spune-mi despre expoziția pe care o pregătești acum, cu care observi tocmai lumea artei.
În pictura cu târgul de artă, am echivalat puțin lucrurile: schimbul de mărfuri cu cel de artă. Arta se comercializează și e un proces normal, dar în ultimii ani se și speculează mult. Lumea artei are un glamour foarte sofisticat și e și o etichetă socială, pentru colecționari dar și pentru artiști – și artistul are un piedestal în societate, i s-a construit un templu. Am încercat să aduc lucrurile pe pământ – adică în mocirlă. Unde sunt ele de fapt. Noi ne construim piedestale, lumea e spoită cu glamour, dar realitatea tot asta e.

Malaxorul în care intri, arta, publicul, e un schimb vulgar, aproape de marfă. Când de fapt arta îți spune o poveste, ține de spirit. Mă gândesc la un artist vechi, clasic, cu care nu se poate specula foarte bine pe piață – un Jusepe de Ribera, mare artist spaniol, era într-o licitație la Christie’s cu vreo 600.000 de euro. În timp ce Peter Doig, un artist contemporan pe care îl iubesc, se vinde cu opt milioane. Stai un pic. E o discrepanță acolo. Îmi pun problema de cum se valorizează lucrurile și cum se speculează.

Mi se pare mie, sau ești mai mușcător cu lumea asta?
Aici, da. E lumea mea, îmi permit să am colții mai ascuțiți. Mi-am și pus o pictură de-a mea acolo, nu m-am exclus. Și eu fac parte din același joc.

Pictând-o, nu sunt salvat. Dar nici nu știu ce-ar trebui să fac – sau poate n-ar trebui să fac mare lucru pentru că am altă treabă. E o frază stupidă, dar asta e lumea în care trăim. Te pictezi pe tine, sau spui lucruri despre tine. Cam asta fac, n-am căutat neapărat un pansament.

Am simțit că trebuie să fac pictura asta, deși am născut-o foarte greu. Ca pe-un monstru. Am zis că ori iese o pictură foarte bună, ori o prostie mare – încă nu m-am decis.

Revenind la lumea reală, la vecinii tăi – cum vezi relația ta cu ei?
Sincer, n-aș vrea să-i cunosc. Poate mi-aș pierde din calitatea de observator. M-aș simți prea implicat și atunci risc să nu mai fiu obiectiv. E o balanță, pentru mine e importantă. Îi urmăresc de mult timp, știu cine sunt, mi-e suficient să știu atât. M-ar durea să văd că unul pățește ceva, m-am atașat de oamenii ăștia.

Poate sună un pic superior – fiindcă mă uit la oameni de sus, suntem la etajul trei – dar așa stau lucrurile. Mă poziționez sus, fiindcă vreau să văd contextul. Mă interesează omul și ce are în jur, fiindcă ce are în jur e un spațiu pe care el îl subordonează și îl coordonează și descrie foarte bine personajul. De multe ori pornesc văzând un spațiu care mi se pare interesant și stau să-l urmăresc, îmi pot imagina scene, ce se poate întâmpla acolo. În sensul ăsta, mă uit de la distanță la oameni.

În același timp, sunt oameni la care nu se uită nimeni. Se uită prietenii, rudele și atât – cum suntem, de altfel, majoritatea. Empatizez tocmai pentru că mă uit la ei.

Și încerc să-mi imaginez că sunt niște oameni fericiți. Uitându-te de sus, cumva, mai degrabă îi vezi fericiți decât nefericiți. Dacă cobori, cred că îi vezi cu toate.

Preferi punctul ăsta de vedere?
Prefer să mă mint, câteodată.

De ce am ales atelierul ăsta? Când am venit (în 2009), era totul liber. Am zis: „Îl vreau pe ăsta; altceva nu mă interesează”. Unul dintre motive era că e sus și, văzând de sus, înțelegi mai bine structura. Dacă ești jos, la nivelul solului, orizontul e limitat. De aici, vezi cum se dezvoltă lucrurile, vezi ce face fiecare, ai o privire mult mai largă. Asta mă interesează de fapt: să văd.

Faptul că m-am plasat sus înseamnă și o distanță. Mă uit mai de departe. Dar și-n ideea de a-i înțelege mai bine. Sunt paradoxurile astea clasice. Poate și pentru a empatiza cu ei mai mult. Dacă am fi în fiecare zi cot la cot, eu nu știu cine sunt oamenii ăia, poate am surprize, poate îmi plac, poate nu. Dar așa, îmi plac toți.

M-ajută să mă înțeleg și pe mine. Mă văd la bunică-mea, spălând covorul. E un anumit tip de viață pe care o văd și o înțeleg. Văd societatea de unde provin și cine sunt.