Lupoaica la români

După o săptămână mai degrabă ploioasă, căldura de iunie a transformat Centrul Istoric al Bucureştiului într‐un muşuroi de oameni. În drum spre berea de vineri seară, majoritatea se opreau curioşi lângă mica scenă improvizată în capul străzii Lipscani. În faţa ei, pe un covor roşu, erau aliniate câteva rânduri de scaune, rezervate pentru presă şi invitaţi. Într‐un colţ, un DJ trecea cu lejeritate de la disco la pop la hip‐hop, ca apoi să se oprească la acordurile maiestuoase din Vangelis, potrivite pentru dezvelirea statuii ce deocamdată stătea ascunsă sub un material lucios vişiniu.

Cu două zile înainte de inaugurare, statuia nu era îmbrăcată de gală; doar un cearşaf alb o ferea de ochii indiscreţi. Iar cu câteva săptămâni înainte, oricine ridica privirea dincolo de gardurile de şantier din jurul monumentului putea zări pe soclu Lupoaica cu Pui. Pe numele adevărat de Lupa Capitolina, statuia a fost mutată acolo în primăvară, după ce stătuse 13 ani în Piaţa Romană.

Era a cincea mutare în 104 ani de existenţă şi noul sediu urma să fie inaugurat cu fast de primarul Sorin Oprescu şi invitatul său special Giovanni Alemanno, primarului Romei.

Statuia din bronz, de 114 cm lungime şi 75 cm înălţime, înfăţişează o lupoaică în mărime naturală, care alăptează doi prunci, pe Remus şi Romulus. Fii ai lui Marte, zeul războiului, şi ai preotesei Rhea Silvia, au fost îndepărtaţi de unchiul lor, Amulius. Acesta preluase prin forţă conducerea cetăţii Alba Longa de la fratele său şi bunicul pruncilor, Numitor, şi se temea că mai târziu Remus şi Romulus vor revendica puterea. Servitorului ce trebuia să‐i omoare i s‐a făcut însă milă de ei şi i‐a lăsat într‐un coş pe malul Tibrului. Romulus şi Remus au fost salvaţi de o lupoaică, care i‐a adăpostit într‐o peşteră şi i‐a hrănit. Când au crescut, au hotărât să‐şi ridice propria cetate, Roma. N‐au reuşit să cadă de acord cine să o conducă şi, într‐o încăierare, Romulus l‐a ucis pe Remus. Totuşi, amândoi sunt consideraţi întemeietorii Romei. Simbolul lupoaicei care îi alăptează a fost folosit de‐a lungul timpului nu doar ca marcă de naştere a cetăţii, ci şi ca însemn al unei legiuni romane, emblemă a Jocurilor Olimpice în 1960 şi ca stemă a clubului AS Roma.

Statuia originală din Roma, reprezentând doar lupoaica, a fost iniţial datată ca fiind din secolul V î.H.. O analiză tehnică recentă i‐a determinat însă pe unii cercetători s‐o plaseze în Evul Mediu. Fără ca originea monumentului să fie lămurită, se ştie că acesta a fost mutat în Muzeul Capitolin în secolul XV. Tot atunci au fost creaţi şi adăugaţi lupoaicei cei doi prunci. Din secolul XVIII Roma a expus o copie a ansambului şi în aer liber, în Piazza Del Campidoglio.

În urmă cu aproximativ 100 de ani, italienii au început să trimită copii în alte ţări, în special cele cu fond latin. Benito Mussolini, de exemplu, s‐a folosit de simbolul Lupoaicei în dorinţa de a reface gloria Imperiului Roman şi, pentru a atrage bunăvoinţa americanilor, le‐a donat la sfârşitul anilor ’20 câteva statui. Directorul Institutului Italian de Cultură din Bucureşti, Alberto Castaldini, spune că Lupoaice au mai ajuns şi în Franţa, Spania, Macedonia, Argentina, Brazilia, Suedia, Canada, Japonia, Libia şi Tadjikistan.

România a primit prima copie a Lupoaicei, cea din Bucureşti, în 1906, când aniversa 1.800 de ani de la cucerirea Daciei de către Imperiul Roman. Statuia a fost amplasată în cadrul marii Expoziţii Naţionale din Parcul Carol, la Arenele Romane. Doi ani mai târziu, după ce majoritatea pavilioanelor din parc au fost desfiinţate, a fost dusă în Piaţa Sfântu Gheorghe (aproape de poziţia ei de azi), locul fiind denumit Piața Romei. În 1931, statuia a fost mutată pe Dealul Mitropoliei, drept celebrare a proaspetei amenajări a aleilor. A stat aici până în 1965, spune istoricul Ionel Zănescu de la Muzeul de Istorie Bucureşti, când comuniştii, supăraţi că mulți din cei ce vin s‐o vadă intră şi în curtea Mitropoliei, au ascuns‐o într‐un scuar plin de vegetaţie din Piaţa Dorobanţi. Poate tocmai din cauza poziţiei ferite, Romulus şi Remus au fost furaţi în repetate rânduri.

Prin anii ’90, viceprimarul de atunci al sectorului 1, Răzvan Murgeanu, i‐a adăpostit o vreme la el în birou. În 1997, primarul general Viorel Lis a mutat Lupoaica în Piaţa Romană, ca să‐i dea o vizibilitate mai bună, dar nici aici statuia n‐a scăpat de incidente. Fostul director al Administraţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic, Florin Necula, spune că ansamblul a fost deteriorat în mai multe accidente auto: „Cred că unii voiau să vadă statuia mai de aproape. Unii au văzut‐o foarte de aproape, vreo trei cazuri am avut – au intrat în soclul statuii. De aceea i‐am pus nişte stâlpi de protecţie”.

Astăzi, monumentul se află într‐un rond care, teoretic, e ferit de maşini. În aprilie, când a anunţat că mută statuia în Piaţa Sfântu Gheorghe, primarul Oprescu a spus doar că trebuie pusă mai bine în valoare şi că s‐a înţeles în privinţa noului amplasament cu ambasadorul Italiei la Bucureşti, Mario Cospito, care ulterior l‐a decorat pe Oprescu în grad de Mare Ofiţer.

Am căutat statuile cu Lupa Capitolina din România şi am găsit 24, cele mai multe în Transilvania. Am cerut Ministerului Culturii o listă completă cu statuile din ţară, iar consilierul Liviu Mincu a răspuns într‐un mail că ar fi doar trei: în Bucureşti, Cluj‐Napoca şi Timişoara. Când i‐am cerut să explice răspunsul, a spus că s‐a uitat pe lista monumentelor istorice, pe anumite site‐uri, şi a întrebat în câteva judeţe („doar nu era să le iau pe toate 40 la rând”).

Statuia din Bucureşti n‐a fost singura primită de la italieni. În perioada interbelică, pe când Italia fascistă redescoperea mitul Romei, au ajuns în ţară Lupoaicele din Cluj‐Napoca (1921), Târgu Mureş (1924), Timişoara (1926), Alba Iulia (1933) şi Satu Mare (1936). În 1921, după unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România, a fost trimisă o Lupoaică şi la Chişinău. Ea a fost distrusă odată cu invazia sovietică, dar reinstalată în 1991, după o donaţie a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Monumentul a fost dat jos din nou în 2005, pe motiv de degradare. La sfârşitul anului trecut, după ce comuniştii au pierdut puterea, Lupoaica a fost reinstalată în faţa Muzeului de Istorie.

Şi statuile din ţară au avut o istorie zbuciumată. Cea din Cluj a fost transferată temporar la Sibiu în timpul celui de‐Al Doilea Război Mondial, când Transilvania de Nord se afla sub ocupaţia Ungariei horthiste. La fel s‐a întâmplat şi cu statuia din Târgu Mureş, mutată la Turda. „Acolo fusese asasinat Mihai Viteazul în 1601, locul avea o semnificaţie istorică”, spune istoricul Zănescu.

Despre statuia din Cluj, academicianul Dumitru Protase scrie într‐un articol că după Război şi‐a schimbat şi ea locul de mai multe ori: din faţa Universităţii Babeş‐Bolyai, a fost mutată în faţa vechii primării din Piaţa Unirii, apoi pe Bulevardul Eroilor, după care a dispărut o vreme în depozitul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. Acum e din nou pe Bulevardul Eroilor. Şi aici un prunc a fost temporar furat şi găsit apoi la o criptă din Cimitirul Central. Istoricul Mihai Bărbulescu scrie că pe 22 decembrie 1989, pe soclul statuii clujene a fost arborat un drapel negru şi, deşi confruntările avuseseră loc într‐o intersecţie alăturată, zile în şir au ars acolo lumânări.

În Târgu Mureş circulă poveşti cum că ar fi singurul oraş îndreptăţit să aibă o Lupoaică, pentru că ar fi singura primită în dar de la italieni, restul fiind doar copii. Protase spune că monumentul din Mureş ar fi de fapt o copie după statuia dusă la Turda, de care locuitorii de acolo n‐ar mai fi vrut să se despartă. Bărbulescu susţine că ar fi tocmai invers: turdenii şi‐au făcut o copie, iar Târgu Mureşul şi‐a primit statuia înapoi. Reprezentanţii primăriei mureşene n‐au ştiut să tranşeze disputa, dar Octavian Popa, fostul primar din Târnăveni, judeţul Mureş, spune că Lupoaica originală a fost într‐adevăr adusă înapoi de la Turda la Târgu Mureş, pentru că el o ţine minte poposind întâi la Combinatul Chimic din Târnăveni pentru a fi curăţată de impurităţi. Îşi aminteşte că era foarte grea şi a descărcat‐o cu o macara, ajutat de colegii din combinat.

Lui Popa i‐a plăcut aşa mult statuia, încât s‐a hotărât să ridice una şi la el în oraş. „17 piese compun Lupoaica”, spune el, „inclusiv Romulus, Remus, coada la lupoaică. Şi puţulica de la Romulus şi Remus era o piesă. Le‐am luat mulajul la combinat la noi”. Statuia a fost inaugurată în 1992, lângă primărie, în faţa şcolii „Traian”. Lupoaica din Târnăveni simbolizează şi apropierea de aşezările romane Apulum, Napoca şi Potaissa. Chiar dacă n‐a avut nume latin – Târnăveniul a fost atestat abia în secolul XIII –, s‐au descoperit urme romane în localitate. „Ar fi trist să uităm originea poporului român”, spune el. „Consideram că merităm să lăsăm o urmă.” Popa a condus primăria Târnăveniului timp de 14 ani (1990–1996, 2000–2008), iar azi, din postura de consilier PSD la primărie, se gândeşte să mai candideze o dată.

Între timp au apărut Lupoaice şi în alte localităţi din Mureş: Sighişoara, Reghin, Iernut şi Luduş. Arhitectul şef al Sighişoarei, Ioan Velicu, spune că s‐au pus în toate localităţile care au avut primari din Partidul Unităţii Naţionale Române, ca un simbol al românismului: „A fost o comandă pe linie de partid, de Parlament, şi au venit pe bandă rulantă. Aşa statui nu erau înainte de Revoluţie într‐un oraş săsesc”. Teoria lui Velicu se confirmă în Reghin, unde statuia a fost amplasată în 1994 şi a marcat ridicarea localităţii la rang de municipiu, pe vremea primarului PUNR Eremia Pop (astăzi în PDL). În Iernut, statuia a fost făcută la iniţiativa PUNR‐istului Gheorghe Andreica (aici se depun coroane de flori la Lupoaică de fiecare 1 decembrie).

Alt judeţ în care prosperă Lupa Capitolina e Bistriţa‐Năsăud, unde medicul stomatolog Traian Gheorghe Dascăl şi‐a pus în minte să umple toată Valea Someşului cu simbolul latinităţii. Are 71 de ani şi din 2004 a amplasat deja Lupoaice în patru sate bistriţene şi încă una în Dej, judeţul Cluj, unde a şi fost numit cetăţean de onoare. Lupoaicele nu sunt singurele statui donate de Dascăl – în total, 30. „Asta a fost pasiunea mea din copilărie”, spune el. „Cartea unii n‐o citesc, dar statuia şi‐un analfabet dacă o vede face o apreciere.” În vară vrea să monteze încă o Lupa Capitolina în Mocod, Bistriţa‐Năsăud, dar promite că se va opri aici pentru că a rămas fără fonduri.

Oricum statuile lui Dascăl nu sunt din bronz, ci din praf de marmură. „Cine are posibilitatea, Doamne fereşte, din bronz? În jur la 15.000 de euro e una.” Le face cu un artist local, Vlad Prună, care modelează mulajele după poze din albume. Dimensiunile variază cu 5–10 centimetri faţă de original, în funcţie de comanda lui Dascăl – pe cea mai mare a vrut‐o la Năsăud, unde locuieşte acum. Pentru că i‐a dat multe comenzi, Prună îi lucrează mai ieftin, cam 5.000 de lei pe lucrare. De ce cheltuie Dascăl banii ăştia? „Noi suntem în Ardeal. Aici îs mai multe naţionalităţi şi am pus în evidenţă romanitatea pentru a apăra valorile culturale şi istorice.” Când l‐am întrebat dacă i se pare că valorile acestea ar fi în pericol, a răspuns fără şovăială: „Eu cred că da. Nu vedeţi ce se întâmplă în Covasna, Harghita, cum îşi ridică cultura şi viziunea politică alţii? Vedeţi că ne pierdem identitatea naţională dacă nu suntem vigilenţi!”.

Stomatologul îşi aminteşte cum a vizitat Corneliu Vadim Tudor una dintre Lupoaice din Năsăud, pe când era vicepreşedinte al Senatului. „I‐am spus: «Vă rog să vă pronunţaţi cum vă pare Lupa Capitolina»”, la care Vadim ar fi răspuns: „Din câte monumente am văzut după Revoluţie, acestea sunt cele mai proporţionale şi mai corect executate”. Istoricul Protase, cu care Dascăl se sfătuieşte în privința statuilor, i‐a făcut şi o inscripţie în latină pentru socluri: „HIC EGO SUM SIGNUM LATINITATIS POPULI DACOROMANI QUI PRO AETERNITATE IN DACIA NATUS EST. DACIA ET CARPATHES ITALIA ET ROMA HISPANIA ET GALLIA AETERNO IN ROMANITATE UNITAE” (Eu sunt aici simbolul latinităţii poporului român, născut pentru eternitate în Dacia. Dacia şi Carpaţii, Italia şi Roma, Hispania şi Gallia, etern unite în romanitate). Protase a oferit inscripţia şi la Cluj, dar a fost refuzat. Aici a fost preferată inscripţia originală: „ALLA CITTA DI CLUJ ROMA MADRE MCMXXI”. Academicianul are în continuare planuri mari cu Lupoaica. Spune că a luat legătura cu preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, Mihai Cimpoi, şi i‐a propus să mai amplaseze una în Moldova. Cimpoi a zis că dacă li se dă ca sponsorizare, o primesc.

Lupoaica din Alba Iulia a fost dăruită în 1933 de municipalitatea oraşului Alessandria, din nordul Italiei. Cele două localităţi s‐au înfrăţit în 2008, iar anul acesta Primăria din Alba Iulia le‐a întors serviciul italienilor şi le‐a trimis propria replică a monumentului. Lupoaica din Zalău, județul Sălaj, datează din 1993, conform inscripţiei de pe soclu. Purtătorul de cuvânt al primăriei, Maria Ghiuruţan, n‐a ştiut să spună decât că statuia e în faţa primăriei; pe site‐ul instituţiei, la categoria monumente, Lupoaica apare însă ca „monumentul leoaica, din faţa primăriei”.

Mai sunt Lupoaice şi în Galaţi (din 1996) şi Constanţa (2006), dar cele mai multe rămân în Transilvania. Explicaţia istoricilor e pe de o parte că aici s‐au găsit urme de romanitate, pe de altă parte că s‐a simţit nevoia de afirmare a latinităţii. „Nu uitaţi Şcoala Ardeleană, care a făcut eforturi disperate, nu uitaţi memorandiştii”, spune Zănescu. „Acolo trebuia să le monteze. Arestări, deportări, acolo trebuia să întăreşti elementul acesta al continuităţii poporului român.” Zănescu nu crede însă că astăzi mai avem motive să insistăm pe fondul latin: „De ce apropierea asta de acum de Italia? Să ne mai dăm şi noi în stambă. Nici nu prea avem relaţii aşa deosebite cu Italia în momentul de faţă. Aţi auzit să vină Berlusconi la noi?”.

Pentru minorităţile italiene, Lupoaica a reprezentat motiv de gâlceavă. Asociaţia Italienilor din România (RO.AS.IT), înfiinţată în 1993 la Suceava, şi Comunitatea Italiană din România, fondată în 1990 la Iaşi, şi‐au revendicat în instanţă acum doi ani dreptul de a‐i folosi imaginea în sigle, după ce ambele organizaţii şi le înregistraseră la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Siglele nu sunt identice: în cea a Asociaţiei Italienilor lupoaica priveşte înainte, în cealaltă are capul întors spre cei doi prunci (ca în statuie). Deputatul Mircea Grosaru, reprezentant al Asociaţiei Italienilor din România în legislatura 2004–2008, a intentat proces pentru că s‐a temut că siglele similare pot crea confuzie în rândul electoratului. „Când am construit‐o prima dată pe calculator nu au putut să o reproducă exact – tehnicile din 1997–1998 nu erau aşa de evoluate ca acum”, explică el. „Am construit‐o aşa cum s‐a priceput respectiva firmă şi din cauza aceasta avea privirea înainte.” Instanţa a decis că ambele asociaţii pot folosi simbolul.

În seara dezvelirii Lupoaicei de pe Lipscani, jandarmii s‐au asigurat că mulţimea rămâne pe trotuar în timp ce primarii Bucureştiului şi Romei, însoţiţi de ambasadorul italian, şi‐au făcut intrarea pe scenă. Oprescu a deschis seria discursurilor. Purtând o cravată vişinie asortată la veşmântul temporar al statuii, a citit de pe o foaie, rar şi apăsat, legenda Lupoaicei. Omologul său, Giovanni Alemanno, a vorbit despre cele 28 de mii de firme italiene din România, despre cei 1,5 milioane de români care muncesc în Italia şi a conchis că italienii şi românii, fiind popoare asemănătoare, fraţi chiar, trebuie să investească în viitor, în ciuda neînţelegerilor recente. Apoi ambasadorul Italiei a tras veşmântul de pe Lupoaică, reflectoarele aţintite asupra ei făcând‐o să pară de aur, nu de bronz. Gazda evenimentului, Roxana Iliescu, prezentatoarea unei rubrici de ştiri mondene la B1 TV, a anunţat că din acel moment piaţeta se va numi „Piaţa Roma”. În timp ce invitaţii au făcut schimb de plăcuţe de mulţumire, silueta lupoaicei s‐a conturat deformată pe schelele fostului magazin Bucureşti, acum o dărăpănătură pe care Oprescu a promis că o va desfiinţa pentru a face loc unor basoreliefuri cu scene de pe Columna lui Traian.

Actualizare: Patru ani mai târziu (DoR #18)

În 2010, când statuia Lupoaicei cu pui din București a fost mutată a cincea oară, fiind adusă în Centrul Vechi, pe Lipscani, am documentat povestea traseului ei prin Capitală și am descoperit peste 20 de alte lupoaice în țară, majoritatea ridicate pentru a ne impune sorgintea latină.

În 2012 a mai apărut o Lupoaică, ce‐i drept, fără pui, în brațele unui Traian, în fața Muzeului de Istorie din București, proiect criticat și parodiat constant de‐atunci. În ultimii patru ani, statuia originară nu s‐a mai mișcat din Lipscani. Dalele pe care se sprijină au început să se cio‐ bească. În toamna asta, în timpul campaniei electorale, pe soclul ei era mâzgălit: „ȘARPE! deschide ochii, Dan Gavriș prezident de Roumanie!”.