Editorial DoR #29: Lupta cu tine, lupta cu Celălalt

Pe Rehab El-Buri am cunoscut-o la un curs despre relația lumii islamice cu Vestul. Era 2005, eram la masterat în SUA și documentam pentru o serie despre istoria recentă a Orientului Mijlociu, terorismul islamist și cum percepe comunitatea musulmană locală lumea post-9/11: exista cu adevărat un război între „civilizații”, un noi vs. ei apocaliptic? Rehab era în anul III și era printre cei mai activi studenți – era mereu într-o abaya care o acoperea de la gât până deasupra cizmelor, cu capul înfășurat într-un hijab. Rareori erau ambele negre – de cele mai multe ori erau combinații de crem cu alb, verde cu alb, chiar fucsia cu alb. Ochii mari îi erau evidențiați de o linie fină de tuș negru.

Părinții ei fugiseră cu 25 de ani înainte din Libia lui Muammar Gaddafi. Pentru că tatăl criticase abuzurile regimului dictatorial, erau considerați dușmani ai poporului. America era un loc în care erau în siguranță, deși, după atacurile din 11 septembrie 2011, se simțeau expuși. Simțeau că vecinii din orășelul Columbia, din statul Missouri, voiau ca ei să se poziționeze continuu împotriva violenței comise în numele religiei. Rehab alesese singură să se îmbrace mai conservator. Mai modest, spunea ea. Alesese singură să poarte vălul și o făcuse pentru că-l considera un element de identitate, de conexiune spirituală, o alegere de cum se prezintă lumii, în special bărbaților: „Interacționează cu mintea, nu cu corpul meu”, spunea ea.

O știa toată comunitatea musulmană locală. Fusese mereu premiantă în gimnaziu și liceu, iar la moschee era printre cei mai implicați. Când era mai mică, făcuse prăjituri ca să strângă bani pentru copiii din Palestina. Alerga prin curtea moscheii cu farfuria și trăgea de bărbați să cumpere și să contribuie. „Sunt pentru copiii din Palestina”, le spunea, și făcea ochii mari. „Și funcționa?”, am întrebat-o. „Normal că funcționa.”

Până atunci nu mai cunoscusem pe nimeni cu atâta naturalețe în activism – era parte din ea. Voia ca prietenii ei americani să înțeleagă cultura islamică și voia ca prietenii din familii de imigranți să înțeleagă și să folosească libertatea cetățenilor în America. În weekend petrecea timp cu adolescente la moschee, ca să le învețe despre implicare politică și cum să scrie redacțiilor scrisori care să le reflecte identitatea. Începe așa, le sfătuia: „Sunt o adolescentă americancă musulmană”.

Ca cetățean, spunea Rehab, trebuie să știi despre suferințele lumii. Nu poți fi ignorant și, mai ales, nu poți fi preocupat de tine însuți peste măsură. Era studentă la jurnalism și visa la o carieră în televiziune, dar n-avea nicio îndoială că, la un moment dat, când va vrea Allah, va găsi soțul potrivit și va avea o familie. Spunea „soțul potrivit” pentru că n-avea de gând să-l caute; urma să apară. Deocamdată, educația era pe primul loc.

Am scris despre Rehab în ziarul local și m-am gândit adesea la exemplul pe care-l oferea, la rolul ei de mediator între tradițiile culturale ale musulmanilor din Columbia, Missouri și viața americană. La prima vedere, era un Celălalt. După ce-o cunoșteai, era acel Celălalt care sperai să poți deveni și tu când vei fi mare.

După facultate, s-a angajat la o emisiune de investigații a ABC News, s-a mutat pe coasta de Est și s-a căsătorit. Undeva prin 2009, când abia împlinise 24 de ani, a fost diagnosticată cu cancer – avea tumori de la plămâni, la creier. „Mulți oameni îmi vorbesc despre supraviețuit cancerului, despre importanța dorinței de a trăi”, scria pe blog. „Aș vrea să știe că scopul nostru nu e să trăim – scopul nostru e să trăim cu sens.”

Pentru toți cei care au cunoscut-o, Rehab era despre intenție și acțiune. Să vrei să faci bine și să acționezi în direcția asta. Atât în relația personală cu Allah, cât și în societate. Stând de vorbă cu imamul musulman al spitalului în care era internată, a aflat că acesta nu reușea să strângă întreaga sumă de care avea nevoie anual ca să facă cadouri copiilor din secția de oncologie pediatrică. Deși abia se putea mișca, Rehab a a strâns 1.500 de dolari pentru el. „Să fiu persoana care i-am promis lui Allah că voi fi e o luptă”, scria ea. „Dar cred că pot avea succes dacă transform această luptă în noua mea formă de normal.”

Întâlnirea cu Rehab m-a învățat ce privilegiu poate fi jurnalismul dacă îl faci cu inima deschisă. M-a învățat că poate deschide ușile unor oameni de care poate te temi. Că, deși e tentant să faci poveștile despre noi vs. ei, ele sunt mai degrabă despre lupta tuturor ca să ne găsim sensul. Uneori, de frică, ne construim dușmani imaginari – alte nații, alte etnii, alte religii, alte orientări sexuale, alte ideologii. (O să citiți despre mulți dintre acești „dușmani” și în acest număr.)

E mai ușor dacă crezi că lupți cu convingerile altora și nu cu inevitabilitatea morții sau cu nedreptățile lumii. Îmi amintesc uneori de calmul și de înțelepciunea cu care Rehab căuta calea de mijloc, cu care lupta, nu contra altora, ci pentru ei, indiferent dacă ei o simțeau de-a lor, sau un Celălalt. Ea n-avea probleme să-și integreze identitățile: un musulman bun, un american bun.

Rehab a murit în martie 2011, la 26 de ani. După diagnostic, diminețile erau cele mai grele, scria. Uneori, trezită din visare, era un coșmar să-și dea seama că boala era încă acolo. Așa că încerca să-și spună așa: „Alhamdulilah (Allah fie lăudat), mă simt bine astăzi, ce faptă bună pot face?”