Mâine la sat

Când spui rural America, spui tot ce nu înseamnă zone metropolitane. Spui New Ulm, orășelul cu 13,000 de locuitori din Minnesota, centrul Statelor Unite, unde fermele de familie au 750 de vite și sunt conduse cu doar trei angajați și-o aplicație. Sau Lockhart, Texas, unde tată și fiu cresc vaci longhorn, cu coarne de până la un metru lungime, pe care unii le cumpără cu 3-4.000 de dolari doar ca să se uite la ele, de frumoase ce sunt.

Astea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le-am învățat recent, cât timp am traversat America cu o bursă de jurnalism. Mai interesante au fost cele care țin de relația cu pământul, culturile și animalele. Fermierii americani pe care i-am cunoscut nu-și alintă animalele și nu le pun nume. Acolo, agricultura și zootehnia sunt o afacere și planurile de business se fac cel puțin pe termen mediu, și nu din mers. Și, chiar dacă nici cei mai abili businessmeni nu pot prevedea schimbările climatice sau războiul comercial cu China, acolo nu prea există „cum o vrea Dumnezeu” când vine vremea recoltei. 

De un an, de când documentăm satul românesc pentru rubrica La noi, ne-am dat seama că e destul de greu de spus cum va arăta mâine România rurală – ca în America sau ca o versiune actualizată a ce înțelegem prin „sat tradițional”? Deciziile sunt deseori suma unor „n-am avut de ales și-am plecat”, „e mai ieftin la supermarket” sau „m-am întors pentru că vreau să schimb ceva” (dar ultimele sunt rare). Am constatat că satele nu prea mai miros a balegă, pentru că nu prea mai sunt animale. Și nici în noroaie nu te mai afunzi peste tot, noroc cu alegerile și cu PNDL-ul, programul național prin care s-au asfaltat sate cu duiumul – unele în mod corect, altele cu bitum turnat direct pe pământ.

La Profi găsești avocado, iar tehnologia e și nu e: în Vaslui, cupluri tinere își vând coșurile cu legume exclusiv prin Facebook, iar în Ciocănești, județul Suceava, țesătoarele au câte 4.500 de prieteni pe Facebook, care le comandă mici covoare și prosoape. Într-un cătun din Fundu Moldovei, proprietarul unui magazin își anunță clienții prin SMS că urmează să deschidă. În Apahida, lângă Cluj, șefa unei cooperative le comunică producătorilor prețul verzei din săptămâna respectivă pe un grup de WhatsApp. Fermierii folosesc aplicații ca să verifice vremea și să comunice, dar prea puțin ca să se uite la cum fac alții agricultură în alte țări. 

Lucrul cel mai greu de schimbat, dar cu cel mai mare potențial de a crea un viitor, e lipsa încrederii – între localnici, în relație cu statul sau cu angajații, ori turiștii față de localnici.

Paul Căpușan e un tânăr de 24 de ani care și-a sfidat părinții care voiau pentru el Arhitectură și s-a dus la Horticultură. Cu banii de nuntă și cu economii de la ei a cumpărat teren și s-a apucat de plantat fructe de pădure și de făcut siropuri pentru care vara trecută a primit o distincție europeană echivalentă cu două stele Michelin la restaurante. Ca să fie sigur că angajații nu îl fură, în grădinile lui a instalat camere de luat vederi.

Nici producătorii cu mai multă experiență și cunoștințe nu au prea mare încredere – nici în alți producători, nici în cooperative. Ioan Oprea face mere de când se știe în Voinești, Dâmbovița, și a și condus multă vreme Direcția Agricolă Județeană. Se plânge că de 10 ani nu mai face profit, că aruncă tone de mere an de an, că hipermarketurile vor doar mere perfecte, poloneze, dar refuză să intre în singura cooperativă de profil din zonă, deși i-ar da mai multă putere de negociere în distribuție. Așteaptă întâi să vadă „cum merge”. Nu-i e teamă că-i va lua statul pământurile, ca în comunism, ci că un vecin din sat, care nu face mere mai bune ca ale lui, va ajunge să ia decizii pentru el. Nici să renunțe nu concepe. L-ar râde satul dac-ar lăsa livezile nemuncite. Și, dacă n-o să meargă și n-o să meargă, o să-și vândă apartamentul din Târgoviște ca să aibă bani în plus la pensie. 

Sigurul lucru care a rămas neschimbat la țară e munca – chiar dacă o faci cu profit, în zadar sau pentru că nu ai încotro. Pe Petronela am întâlnit-o la un liceu tehnologic în județul Suceava. În șase luni, cât fratele ei a fost plecat din țară, s-a îngrijit singură de gospodăria cu 11 vaci și 50 de oi. Se trezea la patru: mulgea și hrănea vacile, rânea grajdul, ducea laptele. La opt era la școală, la două era acasă; iar mulgea, iar hrănea, iar rânea și la opt seara se apuca de învățat. Aproape că a renunțat la școală pentru că nu făcea față muncii. Până la urmă a dat toate vacile și a rămas cu niște oi și niște găini, pentru că, dacă ai o vacă sau 11, programul tot ăla e. Petronela a ales școala, a luat 8,78 la Bac și acum studiază economie și gestiunea afacerilor la Cluj. 

Uneori chiar și cei care au ales conștient munca la sat își dau seama că e nevoie să facă întâi bani și apoi agricultură. După facultatea de Agronomie și un masterat în Horticultură Ecologică, Anca și Silviu, doi tineri de 25 de ani, trăiesc din vânzarea legumelor din grădina lor. Dar, dacă nu vor câștiga 15.000 de euro din fonduri europene pentru două solarii noi, sunt hotărâți să lucreze în străinătate câteva luni, numai să facă acești bani. 

În ciuda volumului de muncă, mai sunt orășeni care se mută la sat. Sau, mai degrabă, fug de la oraș, pentru că au încredere că le poate oferi o viață mai bună. Dragoș și Mirona vor rămâne mereu „nesăteni” în Cosoba, Giurgiu. „Nesăteni” își spun chiar ei, pentru că nu prea au de-a face cu vecinii. Au un pic peste 30 de ani și s-au mutat ca să-și găsească echilibrul după burn outuri în firme de avocatură și arhitectură. Preferă să învețe pe net cum se leagă castraveții și cum să scape de melci, decât să apeleze prea mult la vecini. 

Iulian, pe de altă parte, stă de trei ani în Vurpăr, lângă Sibiu și mai mulți din sat l-au sfătuit să candideze consilier independent la primărie. Le-a plăcut că ar vrea să facă un afterschool și un centru comunitar și că a venit să rămână. El și Sorina au lăsat de tot în urmă viața de la București. Și-au cumpărat o livadă, și-au construit o casă și au început să asculte la cum fac oamenii lucrurile în sat. Dovada că sunt acceptați e că au ajuns să fie prima opțiune de ajutor când vecinii au nevoie – fie la făcut fân, fie la făcut brânză.

Mâine, Anca și Bogdan vor face tot legumicultură. Paul, cu zmeura, ar renunța, pentru că prea multă muncă aduce prea puțin profit. Domnul din Dâmbovița va face tot mere. Indiferent de alegerile lor, ori ale noastre, concluzia e clară. Dacă nu începem să avem încredere unii în alții și să facem agricultură sau turism sau comerț cu intenție și profesionalism, riscăm ca mâine, la sat, să arate tot ca ieri.

Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.