Mama, fiica și tatuajul

Tatuatorul se mișcă repede, iar mie îmi tremură ușor genunchii. Poate mi-e teamă de durere sau, mai degrabă, știu cât de important e tatuajul ăsta. Simt cum soarele vrea să treacă prin jaluzele albastre ale salonului din centrul Bucureștiului, să-mi intre și-n suflet, nu numai pe corp. Alex mă convinge să modific puțin locul tatuajului: de pe coaste în partea stângă a trunchiului. Accept pentru că am încredere în ce spune. Îmi aplică șablonul pe piele, pregătește aparatul și culorile, mă ajută să mă întind confortabil, după care își pune ochelarii și mânușile sterile, albe.

Tatuajul ăsta va fi un răsărit (la propriu și la figurat) pentru mine și mama. Pentru toți cei 20 de ani în care a crezut în mine. Am ezitat să-i spun față în față că mai vreau un tatuaj. Am ales scrisul, așa mă exprim cel mai bine.

Într-o duminică de noiembrie părinții urmau să mă ducă la București, cu încă tot soiul de bagaje. Înainte de a pleca, i-am lăsat mamei un bilet pe biroul din camera mea. Îi explicam noua idee de tatuaj și, în același timp, o rugam să accepte. Acordul ei era important din două motive: pe de o parte, niciodată nu i-am ascuns ceva, iar pe de alta, recent obținutul statut de student nu-mi permitea să-mi plătesc singură tatuajul.

Când s-a întors acasă și a citit biletul, mi-a scris pe WhatsApp: „De ce îmi rupi tu sufletul cu scrieri și nu poți să-mi spui direct?” Au fost mai multe discuții la telefon în care mă întreba dacă nu cumva mă grăbesc cu încă un tatuaj sau dacă nu e mai bine să mi-l fac în vacanța de vară, când voi avea timp să-l îngrijesc cum trebuie. I-am explicat că nu-l mai pot amâna fiindcă mi-l doresc de multă vreme și că sunt în stare să-l oblojesc. Până la urmă a fost de acord, dar m-a rugat să-mi aleg cu mare grijă salonul.
*
Aud bâzâitul aparatului și, imediat, simt cum primele ace mi se înfing în piele. Nu mă uit, vreau să fiu surprinsă la final. Alex dă muzica mai tare, iar eu ajung  pe o plajă îndepărtată, acolo unde pot să-mi spun povestea în nuanțe de portocaliu.

Ai mei s-au căsătorit la 24 de ani. Eu m-am născut peste șase ani, la începutul lui aprilie 1996. Mama crede uneori că a așteptat prea mult, dar a vrut ca ea și tata să aibă două locuri de muncă care le permit să-mi ofere un început de viață decent. La acel moment, mama era profesoară de engleză la o școală din Târgoviște, iar tata agent de vânzări la Henkel. Ar fi vrut să aibă și o casă proprie, dar asta s-a putut abia peste patru ani, timp în care am locuit cu chirie.

Primul moment în care-mi conștientizez existența s-a întâmplat pe la doi ani. Cred că era de ziua mea fiindcă apartamentul de la etajul patru găzduia întreaga familie. Știu exact cum mă îmbrăcase mama: într-o rochiță galbenă de catifea, iar pe cap îmi legase, în formă de fundă, o eșarfă de aceeași culoare. Îmi zicea că sunt puișorul ei moțat. Mama făcea meditațiile la engleză în bucătărie. Îmi amintesc că mă trezeam dimineața și o strigam din camera mea, iar ea mă chema să văd copiii. Dacă nu-mi plăcea de ei plecam, deși mama voia să mă învețe și pe mine numere, culori, animale. Îndrăgeam o singură fată, Andreea, pentru că mă lăsa să mă joc cu părul ei lung și mătăsos.

În apropierea vacanțelor mă lua cu ea la școală. Nu voiam nici să vorbesc, nici să mă joc cu elevii ei. Mama îi ruga să-mi dea o foaie pe care să mâzgălesc în voie. Mă cocoțam pe scaunul de la catedră, prea înalt pentru mine, și așteptam  să se termine ora mai repede.

Cred că una dintre cele mai mari provocări cu care ne-am confruntat a fost firea mea mai puțin sociabilă. În gimnaziu, am devenit și eu conștientă de această problemă; inițial nu o recunoșteam în fața nimănui, nici măcar a mamei. Nu-mi plăceau prea tare oamenii (la acel moment colegii de clasă) și nu consideram că am idei de împărțit cu ei. Am avut, pe rând, două prietene: Ioana și Teodora.

Ioana era și sigur încă este cea mai cuminte persoană întâlnită de mine. Foarte pricepută la matematică, dar modestă, reprezenta acea parte din mine care voia să fie exactă. Nu am reușit și nici matematica nu s-a lipit de mine. În clasa a IX-a am intrat la licee diferite, iar legătura s-a rupt. De Teo m-am apropiat printr-a VII-a, când ne-am mutat amândouă în aceeași bancă. Împreună ne făceam planuri de viitor: ea devenea medic cardiolog, iar eu avocat. A rămas constantă și acum e studentă la medicină. Am fost în același liceu și cred că ne cunoaștem atât de bine încât nici nu trebuie să vorbim prea des. Ne mai întâlnim în vacanțe când ne actualizăm viețile.

Ai mei se întrebau unde au greșit în educația pe care mi-au dat-o și nu voiau să am de suferit din pricina firii mele. Mama mă ruga să invit colegi acasă și să mâncăm prăjituri de casă. Îmi spunea să ies cu rolele pe platoul  prefecturii din orașul meu împreună cu vecinii de pe stradă în locul plimbării cu ea în parc. Așa mi-a arătat că va fi mereu lângă mine, dar niciodată nu va putea să-mi suplinească prietenii și viața pe care trebuie să mi-o construiesc în afara casei.

După examenul din clasa a VIII-a, mama mi-a dat voie să-mi fac primul tatuaj, gândit vreme de un an. Înțelesese deja că mă preocupă tatuajele, doar mă uitam în fiecare zi la Miami Ink, o emisiune difuzată pe Discovery despre un salon celebru din America. I-am spus că va fi un fluture mic care o va ajuta pe Ruxandra de la 15 ani să se simtă mai întreagă. Mi-a oferit acea libertate pe care ea nu avut-o în copilărie, l-a convins pe tata să accepte și mi-a dat și banii de care aveam nevoie.

În schimb, tatuajul a ieșit mai mare. Pe omoplatul stâng am două mâini care îndeamnă un fluture monarh să-și ia zborul. L-am făcut la singurul salon autorizat din Târgoviște. Am fost tare uimită când am aflat că porecla tatuatorului era Latze. A durat vreo trei ore, iar spre final simțeam durerea în tot corpul. Am scris, la acel moment, în jurnalul meu, că nimic pe lumea asta nu se duce la capăt fără durere, muncă și suferință interioară. Acum sigur n-aș mai formula așa, dar esența e aceeași.

Uneori, cred că l-am făcut pentru a le arăta celorlați că încerc să mă schimb, dar am nevoie ca ei să înțeleagă asta și să mă ajute.
*
Cu acest al doilea tatuaj nu mai demonstrez nimic. E doar o formă prin care îi mulțumesc mamei că am ajuns unde mi-am dorit. Am terminat anul I la Jurnalism. Din toamna trecută m-am mutat în București și reușesc să-mi port singură de grijă. Treptat, descopăr și orașul ăsta care aveam senzația că o să mă înghită. Am început să iau interviuri fără să-mi simt inima în gât. Primul a fost cu Luiza Vasiliu, o jurnalistă de cultură pe care o citeam și admiram de ani buni. Am sărbătorit acea zi alături de prietena cu care locuiesc. I-am făcut cinste la Paul cu o prăjitură.

Alex mă întreabă dacă mă doare și-mi spune că mai are câteva detalii de bătut. Aștept emoționată. După vreo 10 minute, e gata. În ciuda durerii, mă ridic nerăbdătoare și merg la oglinda din camera cealaltă. Respirația mi se taie și, preț de câteva secunde, tac. Alex mi-a tatuat cel mai frumos răsărit. Ai mei mă așteaptă la apartament. Au venit să se asigure că sunt bine. Îmi spun că dacă tatuajul mă împlinește le place și lor. Mama mi-a adus o brățară cadou alături de câteva cuvinte scrise pe un cartonaș: „Pentru tot ceea ce va însemna ziua asta pentru tine.” Mă roagă, astfel, să n-o uit niciodată.

Ruxandra Cosma începe în această toamnă anul II la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Oana Barbonie e studentă în anul III la Jurnalism. Din clasa a XI-a, reciclează reviste vechi despre artă și-și ilustrează dilemele prin colaje.

Acest text a fost scris în programul DoR Lab, o serie de workshopuri organizate la în redacție pentru o echipă de studenți la jurnalism. A doua ediție a programului începe în noiembrie.