#1 Ana Maria Ciobanu

Ana Maria Ciobanu, 30 de ani, reporter DoR, a lucrat anul trecut la Satul Mădălinei, un podcast despre cum o mamă singură încearcă să iasă din cercul sărăciei, în timp ce era însărcinată și avea grijă de fetița sa, Alice, pe atunci de un an și jumătate.

În acest episod-pilot al podcastului, Ana îi povestește colegei sale, Oana Sandu, cum a îmbinat munca de teren ca reporter cu programul unui copil mic, ce emoții a iscat această căutare continuă de echilibru între cele două și cu ce vine la pachet presiunea socială de a le face pe toate, mai ales atunci când abia ai devenit părinte.

Disclaimer: Niciun copil nu a plâns neconsolat pe parcursul înregistrării.

 

Transcrierea interviului poate fi citită mai jos:

 

[Oana:] Sunt Oana Sandu, reporter la DOR și mamă de un an și jumătate. De când am devenit mamă, am descoperit că nu poți găsi ușor echilibrul dintre muncă și maternitate. Și că, uneori, între ele se înalță un munte de haos. E greu să alegi între una sau alta, dacă amândouă îți sunt, pe rând, fie responsabilități, fie nevoi. Orice alegi vine cu o doză, mai mică sau mai mare, de vină, pe care trebuie să înveți să o diluezi. Vina e una dintre provocările cele mai mari cu care mă lupt astăzi, pe măsură ce mă reîntorc la muncă, așa că mă întreb adesea: De unde vine sentimentul ăsta? Așa că m-am întrebat ce înseamnă aceste dileme pentru femeile de acum și ce au însemnat pentru mamele și bunicele noastre. Întrebările astea ne-au măcinat, uneori cu frustrare, alteori cu umor, pe mine și pe Ana-Maria Ciobanu, colegă de teren, și ea mamă de doi ani. Le-am dezbătut de multe ori pe chatul intern al DOR, într-un canal pe care l-am numit „mame”. Am vorbit mult despre dacă și cum poți să le faci pe toate. De ce pare totul atât de greu? Dacă ești o mamă rea pentru că ți-e dor de muncă. Dacă oamenii fără copii sunt nedrepți când strâmbă din nas dacă te văd cu bebelușul la vreo conferință la care îți doreai mult să ajungi. Sau dacă sunt răutăcioși când te văd fără copil și te întreabă, uimiți, „Și unde e copilul?”, ca și cum a fi fără copil câteva ore e ceva nemaivăzut și tabu. Ok, pe lângă discuțiile filosofice, am chatuit mult și despre pipi, caca, diversificare, crize de furie sau treziri nocturne, din oră-n oră. Dar așa am decis să începem o serie de interviuri cu mame care muncesc. Scriitoare, regizoare, activiste, manageri. Ca să vedem cum e și pentru ele lupta între munca de care le e dor sau de care au nevoie și copiii pe care îi iubesc și cu care vor să petreacă timp. Pentru început, am invitat-o pe Ana-Maria să-mi povestească cum a fost pentru ea anul trecut, când a muncit la „Satul Mădălinei”, un podcast despre cum încearcă o mamă singură să iasă din cercul sărăciei, și a avut și grijă de fetița ei, Alice, care avea un an și jumătate pe atunci. Ca să vă pun în temă, recunosc că am invidiat ritmul ei de lucru de când a devenit mamă și m-am întrebat de n ori cum reușește tehnic să le facă pe toate. Ana a venit în studio cu Victor, băiețelul ei de nici două luni, căruia îi spune Vic. În interviu o să-l auziți, ocazional, gângurind sau plângând. [Ana:] Cum e când pleacă mami cu Oana Sandu? [Alice:] Rău. [Ana:] Rău? [Alice:] Da. [Ana:] De ce? [Alice:] Pentru că mi-e dor de tine. [Vic gângurește] [Ana:] [râde] Dar ce zici, mamele ar trebui să aibă serviciu? [Alice:] Nu! [Ana:] De ce? [Alice:] Ca să nu plece. [Oana:] Studioul ăsta vă este familiar, și ție și lui Vic, pentru că aici ai lucrat la podcastul „Satul Mădălinei” în timp ce erai însărcinată, fugind de la un interviu la prânzul sau somnul lui Alice, care pe atunci avea un an și jumătate. Cum a fost anul trecut pentru tine, jonglând, probabil, fiecare oră între maternitate și muncă? [Ana:] Da, bine-ai revenit la muncă, Vic. Pe scurt, a fost haos… A fost un an fenomenal, în care am crescut mult profesional și am lucrat la cel mai important proiect din carieră, și-n același timp, a fost un an în care m-am luptat constant cu vina de-a lipsi de-acasă, chiar și câteva ore, în care am împins cât mai mult din timpul de lucru noaptea, ca să pierd cât mai puțin din viața cu Alice, în care m-am învinovățit că alerg atât de… și că nu mă gândesc mai mult la sarcină, că sunt egoistă, că nu am răbdare să fie copiii puțin mai mari înainte să mă înham la provocări profesionale. Știi și tu, că am vorbit de multe ori, ba despre ce izolat și deconectat te simți când stai acasă, ba cât de prost te simți dacă decizi să pleci de-acasă pentru un pic de muncă, măcar un pic. Și… știi că uneori ți-am zis… cred că de multe ori ți-am zis… că nu se poate să le ai pe toate în același timp, că la un moment dat trebuie să alegi. Ori ești mama care e prezentă și e acasă, ori ești omul care e bun la job, trebuie s-alegi și să te împaci cu alegerea. [Oana:] E adevărat, am vorbit de multe ori, și din discuțiile astea despre lupta dintre maternitate și muncă a pornit și acest podcast. Pentru că ne-am dat seama că vrem să vorbim despre balansul sau haosul dintre ele două mai mult decât au vorbit mamele noastre sau mai mult decât știu cei care nu sunt părinți. De ce crezi că nu se vorbește despre asta sau de ce crezi că se vorbește foarte puțin în cercuri intime? [Ana:] Cred că… e foarte ușor să cazi în capcana de a arăta doar la ce ești bun, nu cu ce ți-e greu, și e important să vorbești realist, dar eu știu că eu n-am făcut asta, prin ce-am share-uit despre mine pe Instagram, prin ce-am arătat. Am fost tot în filmul ăla. „Ia uite! Acum sunt în studio! Ia uite! Acum sunt la locul de joacă cu Alice. Uite, acum montez un podcast! Acum urcăm pe munte!” Părea foarte roz, dar nu e de fapt așa. [Oana:] Și oare munca e mai importantă atunci când e vocațională, cum simțim noi că e munca noastră… sau… oare de-asta ne-a fost mai greu să stăm acasă și să ne creștem copiii un an, doi sau cât am decis, atunci când eram însărcinate? [Ana:] Nu cred că o muncă vocațională e mai importantă decât alta. Probabil că importantă de fapt munca într-o familie în care contează fiecare leu în plus și-atunci munca e, poate, vitală, dar poate să fie un dor foarte mare de o muncă care te-a împlinit, la un moment dat, înainte de maternitate și ți-e dor să mai fii persoana aia, cu stima de sine și cu validarea pe care și-o lua din profesie. Și, uneori, nu poți să uiți că ești reporter, chiar dacă abia ai născut, când arde Colectivul, când ai zeci de mii de oameni în stradă, când vezi nedreptăți și inegalități în societate, parcă nu poți să te oprești și să zici, stai că sunt în pauză. [Oana:] Tu cum ai început? Care erau așteptările când erai însărcinată? Ai vrut să-ți iei o pauză, ai vrut să-ți iei o pauză scurtă? [Ana:] Eu și George ne-am dorit-o pe Alice foarte mult, îmi amintesc foarte bine excursia noastră cu motorul în Turcia în care, pe o plajă frumoasă, cu mare albastră, am primit un inel cu piatră verde, fără vreo cerere în căsătorie, ci pur și simplu era ideea, fără cuvinte, că „this is it”, noi o să rămânem împreună și ne dorim un copil. Și câteva luni mai târziu am și rămas însărcinată. Și era așa, ușor idilic. În toată vara aia cât eram însărcinată, ne-am cumpărat rulotă, ne-am plimbat, și visam la un concediu de maternitate în care să ne plimbăm cât mai mult, să folosim cei doi ani, să intre el în concediu de creștere a copilului și eu, eventual, să mai scriu din când în când, pentru că jobul de jurnalist îmi permitea, și să ne plimbăm, ăsta era singurul nostru obiectiv, să nu stăm în casă, să creștem acest copil așa cum suntem noi și să fie acest copil flexibil, sociabil și călător, care n-o să ne schimbe foarte mult viața. [Oana:] Adică visai să scrii, nu știu, un text, sau, două texte în primul an de maternitate? [Ana:] Cam un text îmi imaginam. Aveam două ținte, să mă reapuc să scriu povești pentru copii, mi se părea… iarăși, idilic, mă imaginam tot pe o plajă pustie cu copilul jucându-se lângă mine și scriind niște povești pentru ea. Și eventual să documentez ceva pentru DOR; ceva la care să țin foarte mult și care să n-aibă presiunea timpului, a deadline-ului, să fie acel ceva, așa, la care lucrezi de drag din când în când. Și… părea destul de fezabil. [Oana:] Și așa a fost în primele luni? Sau? [Ana:] Nu! Primele luni… nici nu știu cum s-au scurs, pentru mine sunt foarte difuze… am fost foarte stresată. Nu-mi închipuiam despre mine că o să fiu acea mamă stresată. Eram… cum ești și tu! Doar te știu de dinainte de a fi mamă… Eram omul ăla care, dacă apare cineva cu copilul într-o cameră o să fie „Aaaa, copil! Dă-l încoace! Dă să mă joc cu el.” Mi-am dorit tot timpul copii, și credeam că… și o fetiță mi-am dorit, mai ales, aveam această fantezie cu fetița mea pe care o s-o cheme Alice, potrivit poveștii mele preferate, și… a fost… Nu știam cum s-o îmbrac. Era un calvar numai să ieșim în parc. Tot ce era idilic despre cum o să ieșim amândoi cu copilul în parc era un soi de ceartă continuă, „Pune-i căciulă!”, „Nu-i pune căciulă!”, „Pune-i un pulovăr!”, „Nu-i pune pulovăr!”, „Aoleu, stai că a vomitat!”, ceea ce era de fapt o linguriță de lapte pe care o scuipa puțin… Nu, era… nu știu cum a trecut prima lună, nu-mi amintesc mare lucru din ce-am făcut. [Oana:] Ți-era dor de muncă în prima asta lună, sau în primele două luni? Ți-era dor să fii pe teren? Fiindcă eu am simțit o nevoie din asta acută, deși mă simțeam foarte pregătită să-mi iau pauză. [Ana:] În prima lună cred că nu, pentru că eram efectiv absorbită de mogâldeața asta pe care trebuia să o țin în viață. Și mi se părea că sunt complet inaptă, că nu știu s-o țin, că nu știu s-o ridic, că dac-o pun pe umăr să eructeze nu e bine, totul mi se părea greșit, citeam, citeam așa, „guilty pleasure”, noaptea în timp ce alăptam, fie citeam grupuri de mame, fie deschideam slackul redacției și mă uitam ce mai fac oamenii și la ce mai lucrează. Și… e drept, foloseam timpul ăsta noaptea ca să citesc lucruri pe care nu le citisem până atunci. Deci cumva eram împăcată că o să folosesc concediul ăsta ca să cresc profesional și să citesc mai mult și să citesc teorie despre narațiune. Nu-mi lipsea neapărat terenul pentru că avusesem mare grijă cumva să am o victorie, să public ceva înainte să intru în concediu și să fi lăsat și o chestie, cred că, în lucru, care urma să fie publicată în iarna aia. Așa că îmi lăsasem, așa, niște repere că viața mea nu s-a terminat, uite, eu public și după ce de fapt sunt închisă în casă și n-am mai ieșit din pijamaua asta murdară de niște săptămâni, probabil… și-atunci din afară părea că „life goes on”. [Oana:] Pentru că povestea asta nu părea să se termine, țineai legătura cu oamenii care o ajutau pe Mădălina, dar și cu Mădălina și țin minte că dădeai tot timpul telefoane… sau primeai telefoane despre ce se mai întâmplă. [Ana:] Da, în vară, în iunie am publicat în DOR această poveste, „Un sat pentru Mădălina”, unde descopereai cum un cerc de donatori… care s-a constituit spontan pentru că cineva s-a oprit la metrou, respectiv Mirela, și a întrebat-o pe Mădălina de ce cerșește cu un nou-născut în brațe… de la câteva haine, niște mâncare și niște bani ajunseseră să-i ridice o casă. Și în vară, când publicasem textul, casa era în construcție. Și am continuat să o sun pe Mădălina și să vorbesc online mai ales cu donatorii, pentru că voiam să văd, să fiu la curent cu momentul în care ea se va muta în această casă, mi se părea incredibil că… un străin te oprește la metrou și peste câteva luni ajungi să ai, în sfârșit, o casă a ta… și promisesem… îmi promisesem mie că o să vreau să văd ce se întâmplă mai departe cu ea pe termen lung, dacă și cum i se schimbă viața. Și voiam, țineam asta așa. Nu mi se părea neapărat că muncesc, pentru că era și curiozitate foarte multă, și-atunci nu mă simțeam neapărat la muncă. [Oana:] Dar munceai. [Ana:] Da. Cred că nu-mi dădeam seama, da. [Oana:] Și apoi, când Alice avea o lună și jumătate, cred, s-a întâmplat Colectiv. [Ana:] Când s-a întâmplat incendiul de la Colectiv, parcă, nu știu, s-a prăbușit tot, nu m‑am mai gândit la nimic. În prima noapte când am aflat mă gândeam doar cum, în februarie, când abia aflasem că eram însărcinată, cu câteva săptămâni înainte fusesem acolo la un concert Rotting Christ. Mă gândeam cum ar fi fost să se termine totul atunci, eram într-un grup de prieteni. Nu mă gândeam neapărat jurnalistic, dar consumam tot ce se putea, n-am mai făcut nimic altceva în afară de copil și de citit știri și periat Facebook-ul după mărturii, n-am mai făcut altceva. [Oana:] Și-atunci ai intrat în schema de reporteri care au început să lucreze la asta. [Ana:] Cam da. Da. [Oana:] Unde ai avut un rol foarte mare, de altfel, fiindcă ai făcut multe interviuri și erai cea care știa cele mai multe lucruri despre… [Ana:] Poate pentru că eram cea mai în casă și-atunci dormeam cel mai puțin, fiind condiționată de alăptat. Și citeam foarte mult și… da, urmăream mărturii de la supraviețuitori, în principiu, și de la familii. Dar a fost.. eram foarte în dubiu. Îmi amintesc că au fost discuții în redacție în care chiar ziceam că e prea curând, că nu cred c-ar trebui să scriem acum, că e așa de dureros și de cumplit că eu nu știu ce s-ar putea scrie, și-apoi fiecare din noi pe rând și-a pus mantia de reporter și și-a adus contribuția, pentru că trebuia făcut. Dar nu era ceva în care m-aș fi băgat altfel. A fost chiar forță majoră și nu-mi imaginam că atunci când Alice o să aibă două luni o să o țin în brațe și o să desenăm împreună pe jos schema clubului, sau că o să o las adormită o oră jumate, două și-o să fug să fac un interviu. Nu, nu-mi imaginam asta. Și cred că nici nu voiam să fiu mama asta. Voiam să-mi iau o pauză și să fiu așa… cum e vorba aia pe care o spun toți acuma? Mindfulness! Să mă bucur de fiecare moment. De-asta, după o lună în care am fost foarte stresată efectiv de cum ții în viață copilul ăsta, au urmat două luni în care totul s-a accelerat din cauza muncii, și-s foarte difuze primele ei trei luni de viață. [Oana:] Ai continuat anul următor cu Satul Mădălinei… Când ai început să înțelegi că urmează să scrii din nou despre asta? [Ana:] Păi a fost un mix, după ce-a apărut numărul DOR despre Colectiv și-au venit sărbătorile de iarnă și m-am liniștit un pic, și-am petrecut și timpul ăla de calitate cu Alice, mi s-a părut că… hai că n-a fost așa de greu, pot s-o fac, hai că pot să mai fac unul, pot să mă duc cu Alice la bibliotecă, s-o plimbe George prin fața bibliotecii cât citesc eu niște ziare în care publicase Nelu Tilie, unul dintre oamenii care și-au pierdut viața în Colectiv, așa că am mai scris un text în martie. Și în paralel urmăream povestea Mădălinei. Și „boom”-ul care m-a întors, de fapt, pe teren a fost la puțin timp după sărbătorile de iarnă, când am aflat că Mădălina, care proaspăt se mutase în casa pe care o construiseră donatorii, a plecat în Franța cu un alt băiat, nu cu tatăl copiilor ei, și că a luat-o cu ea doar pe Maria, că pe Iani l-a lăsat acasă. Și aia a fost așa… contrazicea tot ce scrisesem, nu mai înțelegeam ce se întâmplă, și două săptămâni mai târziu, când ea a revenit în țară și s-a dus la Mirela acasă să vorbească despre ce naiba se întâmplase, am vrut să fiu acolo și m-am dus cu Alice cu tot. Cu landoul, cum stă Victor acum, era și Alice într-un landou lângă mine, și nu știam ce fac, c-o să fac un podcast, voiam doar să văd ce și cum, încercam să iau notițe, dar Alice a tot plâns, așa că am pornit să înregistrez cu telefonul, ca să-mi transcriu eu acasă. [Oana:] Crezi că dacă nu erai mamă nu te șoca atât de mult decizia ei și n-ai fi intrat din nou în povestea asta? Crezi că șocul ăsta a fost acutizat, să spunem, de faptul că erai proaspătă mamă și știai ce înseamnă să… sau, nu știai, dar îți imaginai ce-ar putea însemna să îți abandonezi copilul? [Ana:] Cred că a fost ceva mai puternic din cauza asta, poate eram și eu mai sensibilă, nu știu, îmi amintesc c-am fost aproape supărată pe ea, cum ai putut să lași un copil în urmă, mi se părea incredibil, pentru că, din toate lucrurile pe care le scrisesem, siguranța mea era aia, că Mădălina era o mamă bună, și că faptul că ea cerșește e pentru copiii ei și că toate deciziile sunt pentru cei doi. După ce mi-a explicat de ce-a luat-o doar pe Maria, care era un mix între, Iani e băiat, lui nu poate să i se întâmple nimic, dar Maria e fată și nu se știe ce s-ar întâmpla cu ea, era ea complet sfâșiată că a făcut asta și plină de întrebări… „Ați vorbit cumva cu socrii mei, ce zice Iani, știți ceva, e bine, e bolnav?”… era, efectiv, o mamă făcută bucăți. Și-abia atunci am început să înțeleg puțin câte puțin cam cum te simți când știi că faci ceva care nu-i face bine copilului. [Oana:]  Vina. [Ana:] Îhîm. Și vină simțeam și când m-am dus cu Alice pe teren, pentru că mă gândeam că n-aveam niciun motiv să fac asta. Și mi se părea și, așa, că pot să le fac pe toate. De ce, așa cum mi-a zis mama, de ce nu-i lași un biberon? De ce trambalezi copilul în chestia asta? Pentru că vrei tu să-l ai și la sân, dar să ai și carnețelul în mână… Care sunt motivele raționale pentru a face genul ăsta de alegere? Să te duci și să alăptezi pe teren… De ce? Alege! Vrei la muncă, lasă-i copilului biberon, ca să nu plângă de foame. Vrei să fii mamă, stai acasă. Și-așa mi se părea… da, de ce fac asta? Și așa, rațional, adică mă gândesc la momentele în care am lăsat-o, am alăptat până în ultima clipă, înainte să ies pe ușă, a adormit, am plecat, și m-am întors când se trezea și îi era foame. De ce să riști să se trezească și să-i fie foame? De ce să nu faci lucrurile fiecare pe rând? E o întrebare. Sunt niște decizii cu care trebuie să te împaci. [Oana:] Dar de ce ți se părea greșit să o iei cu tine? [Ana:] Pentru că era un copil de trei luni, pe care-l duceai într-o casă străină, cu oameni pe care nu-i mai văzuse, care puteau să aibă o grămadă de răceli, de viroze, de alte boli… [Oana:] Și atunci a apărut, să zicem așa, un sâmbure de vină, vina că te întorci la muncă, cumva, sau…? [Ana:] Că nu m-am împăcat cu ce fac, că sunt confuză, era, mai ales, vină că nu mi-e suficientă Alice și statul acasă și am această chemare de-a face și altceva… [Publicitate] [Ana:] … și-n același timp era și vină să abandonez povestea asta bună, pe care voiam s-o fac, am spus c-o fac, și mi se părea că dacă nu sunt atunci să văd cum se desfășoară n-am să pot s-o spun la fel de bine, reconstruind. Nu voiam să reconstruiesc, voiam să văd. Pentru că așa eram obișnuită, să fiu acolo și să văd. Munca mea însemna să fiu acolo, de dimineața până seara, și să mă uit. Ceea ce… e greu să faci cu un nou-născut. Mult mai greu cu un toddler [râde], descopăr acum. Mi se părea că e ceva în neregulă cu mine că vreau să fac și asta. [Oana:] Dar la un moment dat ai decis că o să faci asta. Și Alice câți ani avea când ai hotărât că o să fie un podcast despre asta? [Ana:] Avea un an. A venit, într-adevăr, vara aia, pe care ne-am petrecut-o destul de mult așa cum visam, am plecat cu rulota în Grecia cu Alice. Când îmi amintesc acuma… avea șapte luni și vacanța n-a fost deloc așa cum ne imaginam, fiindcă eram terorizată că nu mânca cât trebuia și aveam un borcan de optzeci de mililitri și dacă ea mânca patruzeci eu aveam toată ziua stricată. „Nu a mâncat cât trebuie copilul.” Acuma mi se pare hilar, dar atunci nu mai gândeam. „NU a mâncat. Nu a mâncat. Nu a mâncat copilul. Nu se găsește ficat în Grecia. Ce-o să ne facem că nu mănâncă copilul ficat în această săptămână?” Și-apoi, când a venit toamna, tot vorbisem peste vară cu Cristi Lupșa, cu editorul DOR, ce să facem cu povestea asta, să scriem o carte, cum să-i scriem continuarea… Și el a venit cu ideea, hai s-o facem audio, hai să vii puțin câte puțin în redacție, o zi, sau câteva ore, și să lucrezi la asta. Și-atunci, de prin octombrie, septembrie-octombrie, am început să vin în acest studio, să lucrez la poveste. [Oana:] E foarte interesant, pentru că, deși aveai toate fricile astea și simțeai și vina asta, pe vremea aia, eu stând acasă cu fetița mea care avea câteva luni și fiindu-mi de altfel foarte dor de muncă, mi se părea că tu chiar le faci pe toate și mă întrebam adesea cum poți să faci atâtea, cum poți să dormi atât de puțin. Cum le-ai făcut? Câte ore dormeai? [Ana:] Nici nu știu. Patru-cinci cred că dormeam. Erau nopți în care… și Alice era încă alăptată atunci… erau nopți în care se trezea de multe ori și erau nopți grele, sau erau nopți în care ea dormea și atunci eu mă ridicam și montam sau scriam. La mine cred că a fost așa un soi de adrenalină, m-a ajuns oboseala mai târziu, pentru că a fost startul ăsta atât de nefericit cu Colectiv am rămas așa într-un soi de priză în care mi se părea că am puteri mai mari decât îmi imaginam și că pot. Și-am tras. Am tras de mine și apoi și nu mai simțeam o nevoie atât de mare de somn. [Oana:] Era un fel de anestezie din asta activă. [Ana:] Da. Dar cu niște costuri, cu siguranță cu costuri de irascibilitate, probabil, în raport cu George, cu anxietate și mai mare, cu stres și mai mare în raport cu copilul. Dacă făcea 38 mi se părea că s-a terminat lumea, nu știu, adică, cred că totul a fost exagerat. Și lipsa de somn, și felul în care mă raportam așa la fiecare provocare. Și mereu mi se părea că trebuie să pot să le fac pe toate, dar în același timp, că sunt egoistă pentru că vreau să le fac pe toate, că nu le iau pe rând, că nu pot să las nici măcar un an să treacă fără să îmi iau satisfacție și din altceva. Foarte ciudat. Și mi-era greu să plec de-acasă, da, și-a mai fost și faptul că era George acasă și mi se părea că petrece el mai mult timp cu Alice decât mine și și-asta mă făcea să mă simt vinovată. Adunat, nu cred că petrecea mai mult timp, dar mai e și bariera asta culturală, că nu e normal ca tu să pleci de-acasă și tata să stea cu copilul. Erau miștourile câtorva dintre prietenii noștri, dacă cumva Alice întindea mâinile spre George, cu siguranță cineva spunea, „Păi normal, doar cu el stă, la cine vrei să se ducă?” și mă ucidea chestia asta, mi se părea că așa e, normal că Alice întinde mâinile spre el, pentru că tu te-ai dus brambura să faci un podcast. [Oana:] Dar de unde avem chestia asta? Fiindcă cel puțin noi credeam și credem despre noi că suntem complet deschise și e minunat că partenerul tău a stat acasă cu Alice și… [Ana:] Cred că stereotipurile astea sunt mult mai adânci decât faptul că am învățat să gândim altfel și știm cum ar fi corect… [Oana:] …și am citit și am văzut cum se întâmplă în alte țări. Trebuie să se întâmple ceva mai mult de-atât la noi în societate ca să ne schimbăm cu totul. Sau ca să nu mai simțim vina asta. [Ana:] Îhîm. Și, de fapt, acum, când mă uit în urmă, îmi place să cred că dacă s-ar repeta povestea – George nu mai e în concediu acum, acum eu sunt – nu m-ar afecta și aș face mișto sau aș răspunde tot cu o glumă. Cred că nici ei nu erau răutăcioși, și ei reproduceau exact ce-au învățat, că nu-i normal ca un bebeluș să stea cu tata și mama să se ducă… din când în când… la muncă, că, da, nu m-am întors opt ore sau zece ore. De fapt nu plecam atât de mult. [Oana:] De fapt, cât plecai și cât lucrai? Că știu că erau multe zile când stăteai cu ea. [Ana:] De cele mai multe ori lucram acasă când ea dormea. O adormea George după‑amiaza, de exemplu, și aveam două ore, două ore și jumătate în care scriam la scenarii sau în care montam. Noaptea, după ce o adormeam, că o adormeam eu… [Oana:] De la cât la cât? [Ana:] Noaptea? De pe la zece, că mai stăteam, adormea ea la nouă și mai mâncam probabil sau ceva, și de pe la zece până pe la două-trei. Dar dacă aveam o noapte cu flow, așa, în care chiar simțeam că merge, mă prindea și cinci. Și apoi mă mai cuibăream așa lângă ea și pe vremea aia dormeam mai mult, stăteam până la nouă jumătate-zece. Sau recuperam cu niște somn la prânz cu ea. Cred că nu mai aveam neapărat zi/noapte. Prindeam așa reprize de somn când știam că îmi permit să le am. Sau recuperam: aveam două-trei zile așa, și apoi alte zile în care era totul ok. [Oana:] Și ai reușit întotdeauna să faci swich-ul ăsta, să treci de la adormitul ei imediat spre laptop și să începi să scrii? Fiindcă eu n-am flow-ul ăsta. Ți l-a dat povestea asta? Îl aveai dinainte? Îl aveai din călătorii, pentru că știu că scriai și când plecai în vacanțe? [Ana:] Cred că da, asta e ceva ce-am învățat despre mine, că îl aveam. Îmi amintesc inclusiv că atunci când era foarte mică, când avea două luni și lucram la Colectiv, o țineam pe pernuță, ea mânca și cu o mână eram pe laptop și puteam să fac asta în același timp. Și, la fel, când o adormeam seara și mai târziu când era aproape adormită începeam și citeam pe telefon la ce urma să lucrez și mă pregăteam, apoi să mă duc și să scriu direct. Cu interviurile în studio a fost relativ ușor. Stabileam, aveam o convenție, stăm aici o oră, două, trei maximum, stabileam o oră, veneam, plecam, îi spuneam lui Alice că plec – pentru că am învățat repede că nu merge cu păcălitul. Primul impuls a fost, probabil așa cum făcea și mama sau cum făcea bunica, să dispar din casă când ea e ocupată cu altceva și să apar magic înapoi… [Oana:] Și cum a ieșit asta la început? [Ana:] Groaznic! Pentru că, apoi, cum dispăream până la toaletă sau în altă cameră plângea ca și cum plecasem de-acasă. Și am învățat – și asta, iată, m-a învățat munca – când Alice avea un an, că trebuie s-o respect și să-i spun, chiar dacă am senzația că nu înțelege, ceea ce îmi amintesc că era hilar pentru mama, „Ce-i tot explici atât copilului?”. Dar mă opream și îi spuneam: „Alice, mama acum o să meargă la serviciu. O să mă-ntorc când o să mănânci tu de prânz”, sau „O să mă-ntorc când o să te trezești”, încercam să-i dau repere ca să se-nvețe, și-atunci s-a mai îmblânzit anxietatea asta. Dar greu era când nu puteam să am reperele astea. Pentru că, așa cum știi și tu, munca noastră e în primul rând impredictibilă și nu se face cu ochii pe ceas. Asta a fost marea durere, când trebuia să fiu pe teren și să văd lucruri, nu să stau în studio să pun întrebări, eram mereu sfâșiată, unu, c-am plecat de-acasă și că nu știu când mă‑ntorc, apoi pisăloagă pe Whatsapp cu tatăl copilului, întrebându-l dacă a mâncat fructele la ora la care am zis eu că trebuie să le mănânce, dacă a mâncat piureul de legume, dacă a dormit, dacă a făcut caca, dacă a făcut pipi, dacă are febră, dacă… în continuu, în continuu verificam, ceea ce-mi dau seama, auzindu-mă acum, cât de cumplit este să-ți dea cineva mesaje așa, ca și cum se îndoiește de tine la fiecare pas că nu ești în stare s-o faci, dar atunci, probabil pentru că îmi imaginam că eu aș face lucrurile bine, încercam să m-asigur că ele se întâmplă la fel și dacă eu nu sunt acolo. Am învățat și asta: copiii supraviețuiesc indiferent la ce oră le dai piureul de fructe… Și era… terenul era mereu greu. Mă duceam cu Mădălina, de exemplu, când socrii îi luaseră cei doi copii și n-o mai lăsau să se vadă cu ei, a fost o vară în care am tot umblat cu ea prin secții de poliție, prin primării, la Direcția pentru Protecția Copilului, urmărind-o, încercând să-și recupereze copii. Și asta n-aveai de unde să știi cât o să dureze. Pentru că de cele mai multe ori erau plecați, închideau ușa-n nas, „Așteptați, așteptați, așteptați”. Eram la mama naibii în județul Argeș sau în județul Dâmbovița, la cel puțin 100 de kilometri de București, intrarea în București s-ar fi făcut prin cartierul Militari, deci încă vreo oră până la mine acasă, și deși eram super prezentă în momentul ăla și fericită că eram acolo să văd ce se întâmplă, furioasă pe ce vedeam, pentru că atitudinea autorităților era îngrozitoare față de Mădălina, aveam mereu greierașul din spate care mă făcea să mă uit la ceas, să mă-ntreb ce face Alice acum și în cât timp o s-ajung la ea. Și asta s-a dus la extrem într-una dintre zile, când mă simțeam atât de vinovată c-am plecat – George-mi trimitea fotografii cu ce făceau și mi se părea că pierd tot, că n-am să fiu acolo când o să zică nu știu ce cuvânt, că ea e mult mai atașată de el și că eu sunt așa, cantitate neglijabilă, îmi făceam tot felul de gânduri – încât l-am rugat pe George să vină în Leordeni. Eram în fața secției de poliție din Leordeni și urma să așteptăm din nou să vedem dacă o să-i aducă poliția copiii sau nu, și-am început să dau telefoane să organizez o întreagă operațiune de a mă-ntoarce acasă. Am sunat-o pe bunica mea… [Oana:] Oricum te-ai fi întors… [Ana:] Da, m-aș fi întors, dar după calculele mele, fiind ora prânzului atunci, mi se părea că o să ajung acasă pe la opt seara, ceea ce era… sau poate chiar nouă… și să nu fiu acolo s-o adorm eu. Am sunat-o pe bunica mea, am întrebat-o dacă ar vrea să treacă pe la noi să stea un pic cu Alice. A zis că da, a fost încântată, apoi l-am întrebat pe George dacă n-ar vrea să se plimbe cu motocicleta… [Oana:] A fost foarte încântat… [Ana:] Asta, da. Și… practic George a adormit-o la prânz, s-a urcat pe motor, a venit în Leordeni, m-a luat și ne-am întors amândoi acasă când ea tocmai ce se trezise. Da. E și prea mult, în același timp ar putea să ți se pară și „Oau, uite că se poate, și te-ai întors și când s-a trezit copilul după-amiază”. Am ieșit și în parc cu ea, ne-am făcut și poze pe care le-am pus pe Instagram, am mâncat împreună, totul părea perfect… dar altfel îmi venea să cad jos. Mă trezisem la cinci ca să mă pregătesc un pic pentru terenul ăsta, fusese o zi foarte grea pe teren, cu Mădălina plângând, cu polițiști țipând, cu multă frustrare, cu mers pe jos, pierdut microbuze, făcut autostopul, o zi grea de muncă, urmată de o tură cu motocicleta care a mai distilat lucrurile și le-a făcut să fie ceva mai plăcute și apoi de încă o jumătate de zi full cu Alice la joacă, la distracție și la somn și cu niște scris apoi seara. Eram călcată de tren. [Oana:] Și cu vină, pe deasupra. [Ana:] Și cu toată vina, da, c-am făcut toate permutările astea. „Ce e-n neregulă cu mine, de ce nu m-am împăcat cu faptul că ok, o zi nu te-ai văzut cu copilul, nu e o dramă.” Dar mi se părea o dramă atunci. [Oana:] Când aveai timp să-ți distilezi… în afară de tura cu motocicleta, că ăla era un loc bun… să distilezi tot ce ai întâlnit, tot ce ai văzut, tot ce ai auzit pe teren, înainte să te duci acasă? Fiindcă știu că făceai asta înainte și o fac și eu, și îmi place s-o fac, să îmi pun pauza aia în care să mă gândesc la lucrurile astea… Gânditul ăsta ajută și la a te focusa, atunci când începi să scrii… Timpul ăsta nu mai există acum. [Ana:] Așa e, și asta iarăși am descoperit, am și avut discuții cu George în care mă întreba, așa o să fie de-acum încolo, așa o să fie viața copilului nostru, lucrezi la un text și ești foarte stresată și încărcată și vii terminată acasă, l-ai publicat, ți-ai mai revenit, e totul frumos, ca-n povești, iarăși începe ceva, iarăși te scoate complet din uz, asta o să fie viața noastră? Și… nu știam să răspund, nici mie nu mi se părea ok să fie așa, să ai o mamă instabilă emoțional, care acum e terminată, acum e fericită. Asta a lipsit cel mai mult, timpul ăla în care să poți să te gândești, să te împaci cu ce-ai văzut, să le scoți din tine, să nu te încarci cu ele. Cumva m-a dat înapoi perioada asta, m-a dat la începuturile reportericești, în care nu-mi mai venea să mănânc, fiindcă vedeam sărăcie și nu mai voiam să mănânc. Adică un refuz efectiv fizic. Acuma mă încărcasem de toate și mi-a fost foarte greu. Singurele momente în care descărcam lucrurile astea erau când alergam, și asta era grozav, când alergam sau când mergeam la cycling… Tot cu sacrificiul somnului, după ce le ordonam pe toate celelalte, mă urcam pe bicicletă și mă duceam repede la sală sau ieșeam să alerg, sau alergam cu căruțul, găseam o cale prin care să alerg, și-atunci mă descărcam. Dar, după ce-am rămas însărcinată a doua oară, n-am mai avut nici asta. Și atunci am cam clacat. Adică atunci am ajuns la momente în care singurul meu timp cu mine era în troleibuzul 86 în drum spre redacție și înapoi acasă și de multe ori plângeam tot drumul. Adică am ajuns la punctul în care mergeam pe stradă și plângeam. Nu știam să spun de ce, dar clipa în care ieșeam pe poartă și știam că nu mă mai vede Alice era clipa în care efectiv dădeam pe dinafară fără să pot să numesc ce era.. era chiar overload. [Oana:] Știi că era overload acum, sau ți-ai dat seama acum că asta era, după ce ai putut să pui pauza asta de care aveai nevoie? [Ana:] Îmi dădeam seama și-atunci că mi se întâmplă ceva, că nu e rațional, că, cu siguranță, sunt și emoțiile sarcinii – dar mă enerva să-mi spună cineva asta, pentru că, în același timp, mi se părea, frate, de un an jumate, aproape doi, urmăresc povestea asta care e foarte grea și care m-a terminat și în același timp încerc să le ordonez pe toate și e normal să dau pe dinafară. Nu mai îmi spune că-i pentru că sunt însărcinată, pentru c-aș fi dat oricum pe dinafară. Am vrut să mă duc la psiholog, pentru că mi-am dat seama că se întâmplă ceva, dar nu reușeam să-i găsesc timp în calendar. Mi se părea că în timpul ăla trebuie să montez, sau să scriu ca să termin podcastul și să-l lansăm, sau să fiu pe teren sau să fiu cu Alice. În niciun caz să mă duc la psiholog. Abia strecuram programările la ginecolog. Și-n același timp cred că e o problemă a mea, și poate a multor oameni, de a nu cere ajutor. De a-ncerca să le faci pe toate pentru că așa trebuie, pentru că așa ai văzut că făceau părinții tăi, și dacă nu ești în stare să ții și casa curată, să ai și mâncare în frigider, și copilul curat și munca ok, înseamnă că ceva nu faci bine, nu faci destul. Și, eventual… mai aveam și asta… să ne vedem și cu prietenii, și să mergem și-ntr-o vacanță… Ajungeai să nu te mai bucuri de nimic, de fapt. Le făceam pe toate, dacă ne deschidem acuma feedul meu de Instagram… Oau! Ce frumos e să fii mamă și să lucrezi și să ai prieteni, oau! Dar de fapt cred că ajunsesem să nu mă mai bucur de nimic, pentru că era atât de greu să le organizez pe toate, încât nu… pe multe nu le-am trăit cu-adevărat, mai ales concediile. Nu. [Oana:] Cât timp ai lucrat și ai stat și cu Alice te-ai simțit vreodată vinovată față de oamenii cu care ai lucrat că nu dai tot cât ar trebui să dai, sau că nu ești în anumite momente…? [Ana:] Mai ales, mi se părea așa că în continuu sunt întâlniri, că în continuu oamenii petrec timp împreună la muncă, timp pe care eu aș putea să mi-l petrec efectiv lucrând, ca să mă‑ntorc acasă, sau fiind acasă. Vedeam așa numai timpi morți, ședințe la care aș fi putut să nu particip, totul mi se părea împotriva mea, adică încă niște timp pe care să mi‑l mănânce ceva care nu e munca mea propriu‑zisă. Așa mă simțeam. În general, nu mă simțeam un muncitor întreg. Nu simțeam că sunt ca ceilalți, tocmai pentru că nu eram aici când se‑ntâmpla o întâlnire spontană sau tocmai pentru că prima mea reacție când auzeam de încă o întâlnire de grup era „Aoleu, cum să fac, cu cine‑o las pe Alice mâine, iarăși o să plec, ce face ea la ora aia”. Era o chestie din asta. Cred că trebuie să înveți să‑ți explici limitele și să te împaci cu ele. Eu nu pot să vin niciodată la ședințe la ora zece, dacă voi veți vrea să le puneți la ora aceea, eu nu voi participa la ele and that’s that, nu se supără nimeni, nu se gândește nimeni că celălalt… [Oana:] La un moment dat, când tu ai început să revii cumva… sau, în fine, când ai început să lucrezi la podcast, deci undeva prin octombrie-noiembrie, știu că pe canalul ăsta intern numit „mame” pe care l-am pornit cu tine și cu Ani Sandu, cealaltă mamă reporter din redacție, v-am scris că într-un impuls din ăsta de… nu știu… de „oau”, de „aha”-moment, de furie, că eu cred că da, Cristi Puiu avea dreptate când spunea că multe femei care reușesc în carieră nu au copii, sau sunt niște mame lamentabile. Mi se părea că acum, când copiii noștri sunt atât de mici și dependenți, iar „acum”-ul ăsta nu știi niciodată în câți ani se transformă, în doi, trei sau patru, nu mai putem, sau cel puțin eu nu-mi dădeam seama cum aș putea fi reporterul care eram înainte, care nu se uita la ceas când făcea un interviu, căruia nu-i păsa când ajunge acasă dintr-o deplasare, pur și simplu nu știu de unde aș mai putea avea creierul liber în care să răstorn tot ce aflu despre povestea pe care o documentez. Și e o întrebare care mă doare și la care mă gândesc adesea. Uneori, noaptea, când mă trezesc să mai fac un biberon. Dar noroc că adorm repede apoi… Cum a fost la tine, sau cum e acum? [Ana:] Când am citit prima oară toată nebunia aia cu Cristi Puiu, a fost un noian de stări și-a fost bine c-am putut să le discutăm pe canalul de mame. Inițial m-am înfuriat, cum să spui asta, cum să gândești așa ceva… [Vic gângurește, dă să plângă, ceea ce va continua să facă tot restul interviului] [Ana:] Heei.. vorbim aici despre calitatea de jurnalist, domnule! – și mi se părea nedrept, dar, ceea ce spui tu, genul ăla de loc în cap de care ai nevoie ca să creezi ceva, ca să faci munca asta, realist, piere. Nu mai e la fel cu siguranță. [Râde.] Ce mi s-a părut că am învățat era că nu trebuie neapărat să fie așa. Eu credeam că munca noastră poți s-o faci doar dacă ești acolo, non‑stop, fără să fii cu ochii pe ceas. Dar am văzut că poți s-o faci și așa, în doze. Și să nu iasă mai puțin bună. Pentru că poate ai câștigat altceva, poate ai câștigat atenție mai multă, concentrare mai multă, eficiență. Că trebuie să reușești mai multe într-un timp mai scurt. E hilar, ne-am tot plâns până acuma despre cum nu e timp, cum nu e loc în cap, dar… cred că reușesc să fac mai multe într-un timp mai scurt decât înainte, poate și mai bine, cred. Și eu simt într-un fel că am făcut mult mai multe în ăștia doi ani decât făceam înainte, când petreceam mult mai mult timp ca să lucrez la o poveste, pentru că mi se părea că altfel nu iese. Povești pe care știu acum c-aș fi putut să le fac într-un timp mai scurt. Nouă-zece luni petrecute la un text ar fi putut să fie patru sau cinci probabil. N-aveam această presiune de-a termina, de-a mă duce acasă, de-a scrie acum, de-a transcrie acum. De a nu lăsa lucrurile să se așeze. Și atunci credeam că acel așezat e cel care face munca bine. [Oana:] Și acum crezi că ai totuși un pic mai multă încredere în deciziile pe care le iei, inclusiv legat de poveștile la care lucrezi? [Ana:] Da, și ceea ce-ai spus e foarte adevărat. Mă simt și mai pe bune, de când sunt mamă. În sensul că nu cred c-aș fi înțeles povestea Mădălinei dacă n-aș fi știut ce-nseamnă… [Vic intervine] Odododo… [râde]. Cineva nu mai vrea. Nu, dar constant s-aude acest zgomot de fond [mârâie imitându-l pe Vic], în cel mai bun caz, și Alice e agățată de un picior sau de o mână, probabil. E greu, dar nu atât de greu pe cât mă așteptam. Adică sunt și multe zile în care pare că e un echilibru și-n care nu țipă amândoi odată. Acum îmi lipsește munca, deși sunt doi copii care-mi ocupă tot timpul. Îmi lipsește, am momente în care, mai ales când văd idei de povești, mă gândesc, „Doamne, cât aș vrea să lucrez la asta, vreau să fie a mea, vreau eu să fac textul ăsta, nu vreau să dau ideea mai departe, vreau să-l fac eu.” Iată ce fac mamele. [Vic plânge] La ce-și supun copiii! Din fericire, când e al doilea, nu te mai simți vinovat că plânge așa. Știi că n-a pățit nimic și că nu e supărat pe tine că lucrezi. Pur și simplu are un moment în care vrea să plângă. Dar prima oară… aș fi zis că plânge pentru că l-am târât din mediul său. [Oana:] Mulțumesc! [Ana:] Și noi! [Oana:] Podcastul „mame” este produs de DOR. Ideea a fost a lui Cristian Lupșa. Gazdele sunt Oana Sandu… [Ana:] … și Ana Ciobanu. Tema muzicală este „A musical postcard”, de Răzvan Gabăr. Editor de sunet Horia Baldea și identitate vizuală Loreta Isac.