#2 Vera Ion

Vera Ion are 37 de ani, e regizor scenarist, trainer în cadrul atelierelor Scrie despre Tine și, de un an și jumătate, mama lui Marin.

Vera a simțit de multe ori că munca pe care o iubește o înghite și nu lasă loc granițelor între personal și profesional.

În acest episod, Vera îi povestește Anei cum, contrar multor așteptări, maternitatea i-a adus timp. Și un sentiment nou: că e bine acasă, că poți să închizi laptopul și că nu e nevoie să fii disponibil non-stop.

 

Transcrierea episodului:

[Ana:]  Hei, Oana. Mai ții minte ce făceai prin 2012? Sau mai degrabă vreo piesă de teatru sau vreun film care să fi contat foarte mult în perioada aia? [Oana:] 2012. Oau. Ce an. Adevărul e că nu-mi amintesc nici film, nici piesă de teatru, pentru că mi-am petrecut mare parte din 2012 în trenuri, la Câmpina, în Baia Mare, Focșani, Timișoara. Pe teren. Eram incredibil de fericită pentru că făceam exact munca pe care mi-o doream. [Ana:] Scriai despre zidul din Baia Mare și despre segregarea din acel oraș. Da, ce vremuri. Pentru mine, 2012 e foarte puternic legat de amintirea unui spectacol pe care l-am văzut în primele zile de ianuarie, în Fabrica, se numea „Ich clown”, jucau Vera Ion și Sorin Poamă și era o piesă inspirată din realitate, despre artă stradală, animale din baloane și personaje fugite de-acasă. Era o piesă care ieșise din laboratorul „Scrie despre tine”, un proiect care își propunea să transforme experiențe reale în spectacol. Și știu că am scris atunci o cronică pe blog, că pe vremea aia, ce să vezi, eram reporter, dar aveam blog… Doamne! Și făceam cronici. [Oana:] Și animai și tu petreceri pentru copii, de fapt. [Ana:] Exact. Și-am scris pe blog, „De ce nu?”, animam petreceri pentru copii încă din liceu, nu mă lăsasem de sportul ăsta nici în 2012, uneori eram între un deadline pentru DOR și un eveniment la primăria Isaccea, unde eram spiriduș. Și… i-am spus prietenului meu, „Hai să plecăm prin Europa cu motorul și să facem animale din baloane ca s-avem bani de bere și de camping.” [Oana:] Oau. [Ana:] Și el a zis, „Băi, da. Să-mi dau demisia, mmm, cum ar fi?” Vorbeam așa, fantazam. Apoi, două luni mai târziu, am mers iarăși la al doilea spectacol are ieșea din „Scrie despre tine” și se numea „Refuz să cresc, dacă puteți să faceți o mică donație”. Era o piesă pe care a scris-o Vera Ion și era fix despre experiența ei ca Peter Pan pe străzile Londrei. Și îmi amintesc că am scris și pe blog că avea replica asta foarte frumoasă, o să ți-o citesc: „Nu te gândi la bani. Banii se fac dacă nu te gândești la ei. Ești frumoasă, ești luminoasă, conectează-te la copii. Conectează-te la copii. Conectează-te la copii și la oricine-ți zâmbește.” Și eram hotărâtă să fac asta. Mi se părea că asta trebuie să fac. [Oana:] Și asta ai făcut? Ai reușit să te conectezi la copii? [Ana:] Da, frate. Deci George și-a dat demisia, eu am terminat un reportaj pentru DOR, am cumpărat din Dragonul Roșu 500 de baloane, două pompe și un costum de pirat pentru el, eu mi-am împachetat rochia de prințesă cu tot cu aripi, care nu prea încăpeau în topcase-ul motorului, și-am pornit prin Europa două luni. Cu stat la cort, cu sanvișuri și cu baloane. Uneori. N-a fost așa cum m-așteptam, n-am trăit din asta, mai aveam și-un job online pe care-l mai țineam, a fost mai complicat de-atât, dar e o amintire super puternică legată de Vera și-n același timp, când mă aud vorbind cu tine acum la 30 de ani… [Oana:] Cu doi copii… [Ana:] …cu doi copii mici… și săptămâni în care nu ies din pijamale, mi se pare SF. [Oana:] Of. Dar și la Vera s-au schimbat lucrurile, din ce mi-ai povestit. [Ana:] Da. Vera Ion are astăzi 37 de ani și e mama lui Marin, un zâmbăreț de un an și jumătate. E regizor, scenarist și se ocupă în continuare de proiectul „Scrie despre tine”, din care tot ies spectacole inspirate din realitate, așa că mi-am dorit foarte mult s-o întreb cum a fost tranziția ei de la „Refuz să cresc” la… azi sunt mamă.

 

[Voce de copil:] Am o misiune. Vera. Așa o cheamă pe mămica asta.

 

[Ana:] Bună, Vera, bine-ai venit la mame. [Vera:] Bună, bună, mulțumesc de invitație. [Ana:] Mă bucur că am reușit să ne sincronizăm programele și copiii ca să ne vedem. [Vera:] Ca două mame… [Ana:] Și sunt curioasă: dacă n-ai fi aici, ce-ai fi făcut? Mă întreb dacă ți-am mușcat din cele două ore pe care zici că încerci să le aloci de obicei pentru scris. [Vera:] Nu, că… alea au fost de dimineață, când dormea bebe. Acum sunt orele dedicate atelier/alte activități, în care soțul meu stă cu bebe, sâmbăta. Deci nu mi-ai răpit, e bine, e totul în… știi că vorbeam la telefon de time management… ninja sunt acum cu programările. [Ana:] Sunt curioasă cum arăta relația ta cu munca înainte de-a fi Marin în viața ta, cum era Vera înainte de maternitate. Simțeai că te defineai destul de mult prin regizor, scenarist, om care instruiește alți oameni să scrie? Aveai bariere între personal și muncă? [Vera:] Nu prea exista personalul. Sinceră să fiu și din punctul ăsta de vedere Marin m-a învățat niște chestii foarte utile în legătură cu relația mea cu viața personală. Eram într-o vrie din asta în care, într-adevăr, munceam al naibii de mult și nu știam cum să opresc asta, neapărat. Veneam foarte târziu acasă, unu, două, în fiecare zi. Plecam devreme. Mă defineam prin muncă, dar, pe de altă parte, cred că eram așa, un pic de helpless, ca să zic așa, în a mă defini de fapt. Pentru că nu era neapărat o muncă eficientă, era mai mult o incapacitate a mea de a mă pune într-o formă în are să-mi dau și mie timp. Mereu era ceva urgent de făcut, mereu chestia asta de a te arunca să rezolvi tu. Evident, având un loc de muncă, sau, mă rog, nici așa nu știu dacă să-i zic… funcționând în domeniul independent, ca artist, ca trainer, ca scriitor, lucrurile astea se amestecă destul de mult, faci administrație, faci și creație, e totul foarte, foarte amestecat. Te consumă foarte mult. [Ana:] Erai mereu cu laptopul, de exemplu, în vacanțe? Că eu știu că nu-mi amintesc vreo vacanță în care să nu fi lucrat măcar un pic la ceva. [Vera:] Total. Întotdeauna. Și știam că îl iau și că n-o să-l deschid, dar tot îl luam. Mi-era imposibil să mă gândesc că voi pleca fără laptop fiindcă, iarăși, funcționând în zona asta de independent, nu știi niciodată când apare ceva urgent de rezolvat, de făcut, și nu poți să îți permiți să nu fii on. Eram, într-adevăr, într-un fel de rotiță, așa, și asta de mult, de prin 2010 probabil. Evident că asta nu e neapărat un lucru rău, că altfel nici n-aș fi putut s-o fac, dacă nu‑mi plăcea foarte mult. Dar, pe de altă parte, într-adevăr, ce s-a schimbat după ce a apărut ăsta micul, este că am descoperit că pot să muncesc, ba chiar foarte bine, și dacă îmi gestionez altfel timpul. Petrec timp acasă. Ba chiar acum… și acum fac în curând 37 de ani și mă amuzam că din luna asta, din ianuarie, am început să mă uit așa în casă și să-mi placă treaba asta cu să ai casa, așa, oarecum în ordine. Dar nu la modul ăla, că să fie curat, că evident că e curat, având un copil mic, logic că e curat. Dar chestia asta ciudată pe care n-o înțelegeam niciodată la ai mei, la mama și la bunică-mea, mai ales, cu casa. Niciodată până acum n-am avut acest sentiment, tot timpul a fost un spațiu în care dormi, mănânci, whatever, îți duci viața, dar îl ții într-o limită decentă de curățenie și nehaos. Și acum s-a redus timpul de lucru la o oră-două pe zi de acasă și e foarte ok. Na, semnele arată că e bine, adică am evoluat foarte ok cu proiectul, ba chiar am obținut niște finanțări pe care până acum n-am reușit să le obținem. Chiar scriu, spre deosebire de în trecut, în care nu găseam timp să scriu, și nu stau atât de mult la laptop. Nu știu, casa e un spațiu care a început să semnifice alte lucruri. Chiar stăm serile toți trei, ne distrăm cu ăsta micul, el face show că acum a început să alerge prin casă și e foarte interesantă treaba asta pentru el. Și e plăcut să simți că petreci timp, pur și simplu, cu oamenii care sunt cel mai aproape de tine. Și e așa, o bărcuță, un refugiu. [Ana:] Pentru mamele care poate ne ascultă cu un copil pe burtă, cu pijamaua întărită de lapte și cu ochii scoși, gândindu-se, „Despre ce naiba vorbiți, cum aș putea să și lucrez în momentul ăsta… Fir-ați ale naibii…”, cred că ar trebui să spunem că e și un noroc, poate, că Marin a fost și este un copil care a dormit, care-a mâncat, care ți-a dat ferestrele astea în care să poți să continui… [Vera:] Total, din punctul ăsta de vedere, e un noroc că e Marin, dar e un noroc și că sunt mai mulți oameni implicați în povestea asta, sunt și bunicii lui pe lângă mine și Bogdan, e multă lume, cumva, care contribuie la… na, să ne luăm și noi câte două ore și-așa mai departe. Cred că e foarte important să vorbești despre ce nu merge. Și mai ales că sunt foarte multe sentimente amestecate, pe care le simți și crezi că ești tu defect. Și chiar vorbeam prin decembrie cu o prietenă, „Băi, nu știu cum naiba, dar în ultimele două luni simt că nu pot să mai stau singură cu ăsta micul, și nu știu de ce. La început nu s-a întâmplat asta, dar momentan simt nevoia să mai fie un adult prin preajmă.” Și ea mi-a zis, „Doamne, credeam că eu sunt defectă, ăsta al meu îmi zice că sunt nebună că mi-e frică să stau singură cu bebe, că ce e cu mine.” Adică ești atât de vulnerabil emoțional și sunt atât de multe lucruri care se întâmplă cu tine și e foarte bine să le asculți și să nu crezi că ești defect. Latura întunecată a acestei experiențe de a fi mamă e extrem de puternică. Și atunci… [Ana:] Și nevorbită. [Vera:] Și nevorbită, da. Chiar acum, înainte să începem interviul, am avut un flashback cu serile în care eram doar eu și stăteam de ceva ore cu ăsta micul și soțul meu ajungea mai târziu decât mă așteptam și de sentimentul ăla foarte, foarte nasol de neputință și de dependență de altă persoană. Cred că e foarte bine să se discute mult între acești adulți care au grijă de un copil, oricine ar fi ei, să se discute și să se ceară ajutorul, neapărat. Adică pentru că ești mamă să nu crezi că tu va trebui să dai totul și ceilalți te ajută pe tine. Nu e datoria ta. Adică, am simțit la un moment dat chestia asta. Că mă ajută pe mine. Dar nu o face pentru mine, știi, e un copil de care avem grijă cu toții. [Ana:] Eu am simțit foarte mult asta, că nu vreau să cer ajutorul, ca și cum dacă-l cer nu sunt suficient de mamă. Nu sunt la parametrii la care ar trebui să funcționez, o mamă ar trebui să get it together și să reziste până la opt acolo, acasă, și să zâmbească când ajunge soțul și să fie ca-n reclame, cu mâncare caldă, casă curată și copilul dormind. [Vera:] Toxic rău. E toxic pentru tine, pentru că, da, poți s-o faci, dacă ți-o propui, până la urmă poți s-o faci. Dar în mod sigur se va răsfrânge la un moment dat în relația ta cu copilul, în relația ta cu tine, în relația ta cu soțul, pe care îl aștepți zâmbind și cu masa pusă. E bine, pentru că de fapt nici nu e o formă de cerut ajutor, pentru că iarăși, ajutor cred că nu e un cuvânt potrivit, în contextul ăsta. Suntem mai mulți adulți care avem grijă de un copil. Cred că mereu se pot gestiona roluri, ai prieteni, poate, ai, habar n-am, cea mai bună prietenă te poate ajuta, mama ta te poate ajuta, mătușa te poate ajuta. Sunt, cred că, responsabilități, tocmai de-aia suntem adulți, ca să putem gestiona o situație foarte grea și să explicăm, uite, eu pot să stau patru ore, mai mult nu pot, mă consumă, știm cu toții care am avut o copil mic în responsabilitate că e foarte… îți mănâncă energia foarte mult, și atunci e bine să poți să fii foarte realist și să zici, băi, trei ore, atâta pot. Hai să vedem. Poți să vii, să mai stai pe-aici. Nu știu, au fost după-amiezi în care o rugam pe maică-mea să vină, chiar dacă eu eram acasă, și mai era pe-acolo o oră, așa. Ziceam, mă ajută foarte mult să știu că mai e cineva o oră prin casă. Și că nu sunt doar eu cu atenția total pe ăsta micul. [Ana:] Hai să încercăm să explicăm pentru cine n-are copii, mai ales că tu ai și lucrat cu copiii și știi ce înseamnă un consum de energie din partea copiilor. Și eu mi-l amintesc de când eram spiriduș modelator de baloane într-o altă viață, din liceu/facultate, și îmi amintesc că îmi plăcea la nebunie și ți s-ar părea că e o muncă super banală, dar e o muncă în care arzi cu totul, atunci. Nu există să bei apă, sau să faci pipi sau să te gândești la orice altceva din lumea adulților, ești acolo, Peter Pan, sau ești acolo cine ești și arzi și te mănâncă, ești epuizat după. Simți asta și acasă, uneori? [Vera:] Absolut. Și iarăși e foarte interesant cum m-a învățat relația cu Marin, m-a învățat și mă învață mereu un egoism foarte sănătos. Și în general tendința e să fiu… mai ales… pentru că e super funny și drăgălaș și îl iubești și nu știu ce și ești mereu să fii cu atenția la el, ce minune a mai făcut, ce bobiță de fasole a mai găsit pe jos, nu mai știu ce alte chestii. Și intri într-o mică gaură neagră, așa, în care toată atenția e acolo, nu numai că e grijă să nu se lovească, dar și că el vrea atenția ta constant, e normal. Și am descoperit că dacă fac doar asta e foarte alienant. Dacă încerc să-mi negociez și mie timpul de a… habar n-am. Mă uit pe-o carte, chiar cum pot, știu că am citit pagina aia. Știi, la nivelul ăsta. Mai citesc un articol pe telefon, încerc să-l învăț că poți să-ți faci preocupări și singur, nu trebuie să fii.. și nu trebuie să-ți definești distracțiile doar prin reacția mea la ce drăguț a fost că ai umflat balonul ăsta sau mai știu eu ce. [Ana:] Deși asta e tentația, să ne minunăm în fiecare minut. [Vera:] Și nu cred că e sănătos nici pentru el, pentru că dup-aia va învăța să traducă totul prin: i-am dat eu confirmarea că e bine, am râs, am fost atentă. Trebuie să-și găsească plăcerile și satisfacția și în… nu știu… că încearcă el să pună un căpăcel, a reușit, și e foarte mișto, bravo. Dar, bravo trebuie să și-l dea și el, nu numai eu. Și-atunci… mă rog, pornisem de la chestia asta, că mă învață o formă foarte sănătoasă de egoism, pentru că energia unui copil e atât de puternică și de prezentă, te activează și trebuie să fii și tu prezent și acolo și e ori tu ori eu, dacă e prea mult el, eu dup-aia oricum n-o să mai am energie să am grijă de el cum trebuie. Deci trebuie să am grijă de mine ca să pot să fiu acolo pentru el și mâine, să nu fiu o legumă. [Ana:] Cum sunt zilele în care nu vorbești cu niciun adult? [Vera:] Încerc să le evit, acum. În maternitate am simțit foarte puternic chestia asta că suntem eu cu ăsta micul legați, suntem noi doi într-un bubble din ăsta și lumea e afară și în primele luni așa a fost, adică am fost foarte legată de el și n-am vrut. Chiar simțeam că nu pot să fac contact real cu oamenii din jurul meu și nici nu-mi doream asta. De-aia a fost foarte bizar, așa, că nici nu voiam neapărat să-mi văd prietenii prea mult, pentru că simțeam că mă fură de la el. Simțeam nevoia să stau foarte mult cu el și a fost o etapă necesară. Care s-a terminat. Acum mi se pare că fiecare își are lumea lui oarecum. [Ana:] Deci, ați avut așa, două luni de simbioză în care… [Vera:] Da, cred că primele trei luni au fost. Dup-aia, după trei luni, a fost, așa, ca un tăpșan, am simțit că am depășit o etapă. Și a fost un pic mai bine. Nu mai bine, că, iarăși… a fost spaima, într-adevăr, foarte mare, în primele trei luni. Deci, din punctul ăsta de vedere, da, a fost mai bine, că măcar nu aveam mereu reflexul noaptea să văd dacă mai respiră. N-ai cum să nu faci asta… [Ana:] Ok. Da. [Vera:] Știi? Și, evident, toate, cele mai horror… [Ana:] Îți făceai scenarii horror în cap? [Vera:] Da! [Ana:] Că eu trăiam coșmarul cu ochii deschiși. [Vera:] Da, mereu. [Ana:] Ce fac acum, dacă mă uit și nu mai respiră, care-s pașii prin care… [Vera:] Mereu, sigur că da. Sigur că da. Și e evident, e foarte obositor să trăiești așa. După trei luni a devenit un pic mai gestionabil, pentru că nu mai era atât de neajutorat. Mai.. na… putea, se mai întorcea și el pe-o parte, nu știu, nu era totul… își ridica gâtuțul. Habar nu am, lucruri din astea. Simbioza, da, cam trei luni a durat, așa, total. Simțeam că nu pot să dau atenție altor oameni. De lucrat, puteam. Am scris o aplicație foarte complexă, chiar, pentru că na, eram odihnită, cât de cât, ăsta micul stătea. [Ana:] Iarăși, mama care e cu bebelușul pe ea o să zică, „Erai odihnită?!” [Vera:] Îmi pare rău, îmi pare rău, dar o să fie și la tine, probabil. Da, s-a întâmplat asta, a fost bine că dormea noaptea și reușeam să… dormea și ziua foarte mult în brațe. Am fost adepta alăptării la cerere. Bine, încă doarme cu noi, suntem pe co-sleeping fără nicio problemă. Și a fost atunci un val de propuneri din astea de la generația care ne crescuse pe noi și care au zis, nu-l învăța în brațe, nu-l mai lua, lasă-l să plângă, dar n-am putut să fac asta și mi se părea că funcționează totul atât de bine… așa cum e… încât ar fi o prostie să stric lucrurile. Așa că foarte mult am scris cu el în brațe dormind sau la sân și, na, oricum era foarte mișto și e un sentiment foarte plăcut, ăsta cu alăptatul, așa că… [Ana:] Deci erai cu o mână pe laptop, completând aplicația la AFCN… [Vera:] Da, da, da. Total, exact. [Ana:] Mă regăsesc. [Vera:] Da. [Ana:] Vorbeam și cu Oana Sandu, care e și ea gazda acestui podcast și ea zicea, „Băi, eu nu pot să fac switch-ul ăsta. Dacă sunt cu copilul nu pot să fac switch-ul deodată la bucata aia din capul meu care reprezintă munca. Eu trebuie să le separ.” Mi-am dat seama că mereu am fost… eram în Vamă, în vacanță, dar în același timp jumătate de oră știam că mă duc și termin ce am de scris, intram imediat în celălalt mod, așa că am lucrat cu Alice în brațe destul de mult și acum și cu Victor. [Vera:] Acum nu mai pot să fac asta, că acum el nu mai doarme în brațe. Clar, cât e el acasă treaz n-am cum să lucrez, asta s-a schimbat de câteva luni. Oricum știam că n-o să dureze prea mult treaba asta. Dar n-am… Bine, oricum e gelos pe laptop, oricum îmi întoarce capul când mă vede că… Oricum avem această negociere continuă, în care nu-i dau voie să apese pe butonașe sau să-mi închidă capacul și oricum degețelul se duce fix la butonul On/Off de fiecare dată, direct, adică… nu… [Ana:] Te întreb pentru că, într-adevăr, și mie mi se pare că devine mult mai greu să lucrezi cu ei odată ce încep să vorbească sau să ceară sau să-ți trântească laptopul pentru că te vor și îmi amintesc că am reluat oficial niște muncă part-time, adică am revenit în redacție câteva ore când ea a împlinit un an și în scurtă vreme a învățat să-mi spună: „Nu vreau să pleci. Nu vreau să te duci la DOR. Să nu te mai duci niciodată la DOR, mama.” [Vera:] Da, da. [Ana:] Și atunci a devenit foarte complicat și să plec și să-i explic și… [Vera:] Cât avea atunci? [Ana:] Un an jumate. A și vorbit repede. [Vera:] Oau. Foarte tare. Și cum ai gestionat treaba asta? [Ana:] Păi asta cred că e ceva ce n-a știut nimeni care s-a întâlnit cu mine în acea perioadă și anume că trebuia să aloc cel puțin o oră înainte de lucrurile pe care le aveam programate în care s-o previn c-o să plec, în care să-i explic de ce plec, ce fac, când mă-ntorc: când răsare soarele, când o să mănânci de prânz, când o să te trezești din somnul de după-amiază…. S-o împac din supărare, să ne mai jucăm jocul ei preferat și-abia apoi să plec de-acasă. Așa că… time managementul a devenit și mai complicat. [Vera:] Dar e mișto c-ai făcut asta. Mi se pare și mie foarte important, chiar dacă cumva la prima idee te gândești, „Ce-o să înțeleagă ea?”, mi se pare că chiar super înțelege dacă stai să-i explici ceva… ce-o să se întâmple, știi. [Ana:] Sau chiar mai e… eu am crescut – și cred că și tu, nu știu, poate nu a fost așa la tine – în epoca aia în care copilul trebuia păcălit, nu stai să-i explici lui de ce pleci și care e treaba. Nu e copilul șeful tău ca să-i dai explicații. El adoarme și nu mai știe, dispari când nu te vede ca să nu plângă. [Vera:] Da, uite, interesant c-ai zis șeful tău. Știi că și eu simt că de multe ori primesc sfaturi dintr-un raport din ăsta, „Băi dar cine e el, e el șeful tău sau ești tu?” Relație care, iarăși, pentru mine nu funcționează, mi se pare foarte defectuoasă. Că nu e nimeni șeful. Evident, fiind copil are niște nevoi foarte puternice, pentru că, God damn it, în primul rând gândește-te cum e să trăiești într-o lume în care toți sunt mai înalți cu un metru decât tine.

 

[PROMO]

 

[Ana:] Ce te-a ajutat să ai genul ăsta de așteptări realiste? Că erai însărcinată într-o perioadă în care Cristi Puiu a stârnit valuri cu faimoasa controversă că mamele care sunt bune în carieră probabil sunt mame lamentabile… [Vera:] Mulțumim. [Ana:] Sau, de fapt, ceea ce spunea în interviul ăla pentru Scena 9 era că e atât de fascinant miracolul ăsta de a da viață încât nu ai cum să te mai gândești la pictat tablouri. [Vera:] Din contră, aș zice eu. [Ana:] Iată, acum, un an jumate mai târziu ai zice că din contră. Și și-atunci știu c-ai dat un interviu pentru Vice în care ziceai, băi, nu știu cum o să fie, dar dacă vrei să muncești, cred că spuneai, găsești o cale, dacă simți nevoia. [Vera:] Da, da. [Ana:] Te-ai simțit vinovată când a apărut nevoia de a mai „picta” din când în când? [Vera:] Nu, deloc, deloc. Nu, nu, chiar m-am simțit bucuroasă, că eu n-am mai scris de foarte multă vreme și-acum de când… practic cred cam de când am rămas însărcinată și-am început să-mi schimb programul, să nu mai ajung la trei noaptea acasă și etc., am reînceput să scriu și pauza a fost destul de mare. Adică n-am mai scris de prin… tot așa… cam de când am început „Scrie” am dedicat foarte mult timp activităților de trainer și foarte puțin… Am mai scris cu picătura așa, dar fără să dedic timp, știi. Și acuma… Nu, nu m-am simțit vinovată, m-am simțit bucuroasă, a fost o surpriză super plăcută. Dar, iarăși, e vorba de moment, cred și e vorba de faptul că e un copil pe care l-am făcut la 36 de ani, am ars niște etape, am făcut chestii, am ieșit în cluburi destul de mult… nu zic că n-aș putea să ies și-acum dacă aș vrea, dar n-am în momentul ăsta frustrarea că nu mai am viață socială… dar e foarte important momentul, știi. Adică nu cred în chestia că, vai, în orice moment ar veni un copil e binecuvântarea… [Ana:] Pogoară miracolul. [Vera:] Nu! Poate să vină într-un moment extrem de prost, poți să fii nepregătit, poți să fii prea tânăr. Sunt cazuri și cazuri, sunt femei care aleg să nu păstreze un copil și mi se pare perfect valabil… [Ana:] Deci n-ai avut în sarcină… Că eu recunosc, când am rămas prima oară însărcinată, aveam această fantezie… am cumpărat și rulotă, atunci, și visam cum în cei doi ani de concediu o să călătorim prin Europa, o să scriu un roman și un volum de povești pentru copii și toate se vor întâmpla pe-o plajă pustie… cu copilul jucându-se cu nisipul în background, așa, undeva… [Vera:] Băi, sună bine. [Ana:] La asta fantazam. [Vera:] Nu, nu, eu eram atât de vraiște încât am avut pur și simplu fantezia că o să stau acasă și a fost superb că a fost așa. Am început să primesc, cumva, semnale de la corpul meu că trebuie să stau pe-acasă. A fost un sentiment foarte nou și bizar. Era povestea asta cu cuibul, cred. Pentru că am și amenajat mult pe-acolo, evident, să schimbăm, să învârtim mobilă, să așa, și aveam zile în care programul era făcut ca de obicei, adică vreo două-trei drumuri, chestii, un atelier, trei întâlniri, nu știu ce. Și în câteva zile m-am întors din drum, nu pentru că nu puteam fizic, ci pentru că am avut așa o anxietate și m-a luat cu plâns și cu un sentiment foarte ciudat că nu vreau să merg, trebuie să stau acasă. Chestie total nouă pentru mine. Evident, am stat acasă, am anulat, mi-am cerut scuze, am explicat, n-a fost niciun capăt de lume, am reprogramat, lumea a înțeles… [Ana:] Au înțeles și după ce a apărut Marin, dacă cumva apărea vreo urgență sau dacă se arunca în aer programul cu care erau obișnuiți? Că dezavantajul – sau avantajul – genului ăsta de muncă, mai ales independentă, e că ești mereu disponibil și oamenii învață asta despre tine și nu cred că ai vreo oră sau vreun moment în care să nu răspunzi instantaneu dacă e ceva. [Vera:] Eu am avut mereu – mai ales în proiectul „Scrie” – tendința asta de cloșcă, să fac, să fiu acolo. Și de fapt mi-am dat seama că proiectul merge foarte bine și fără mine, în sensul în care nu trebuie să fiu fizic acolo tot timpul, am colegi care pot face lucruri și chiar ajută să nu fiu eu acolo ca o mătușă din aia care n-are încredere. Pentru că e ok. Lumea se descurcă, am participat la Noaptea caselor și au fost doar colegii mei. E-adevărat, eram cu telefonul, comunicam cu ei și prin SMS și pe Facebook și pe Whatsapp. [Ana:] Și nu erai tristă că erai acasă în timp ce ei erau acolo? [Vera:] Am avut, evident, senzația că aș vrea și eu să văd, dar am zis „Raluca, fă și tu poze.” și asta e. Da, la mine, într-adevăr, a fost chestia asta, că a fost mult prea mult, am tras de mine mult prea mult înainte de treaba asta și m-a ajutat mult să mă recalibrez un pic. [Ana:] Și-n același timp știu că-mi spuneai că alegi să nu mergi pe drumul ăla întunecat în care începi să te frustrezi că parcă ai vrea mai mult decât cele două ore de scris, parcă astăzi am un flow cum n-am avut niciodată și știu că dacă aș sta zece ore aș face minuni și nu pot să le stau… [Vera:] Da, aleg să nu merg pe drumul ăla. Știu genul de furie care te apucă când trebuie să faci altceva și tu mai voiai să scrii. Cred că pentru mine e prea mișto, deocamdată, doar sentimentul că mi-am regăsit pofta de a scrie și timpul – niște timp, care oricum e mai mult decât deloc – încât încerc să am foarte mare grijă și pur și simplu să merg pas cu pas și să fiu recunoscătoare pentru ce am, mai degrabă decât nervoasă pentru ce nu am. Pentru că oricum am mai mult decât aveam înainte, și-atunci… Ce să zic, e un exercițiu pe care încerc să-l fac mereu cu mine, să-mi aduc aminte că e totul ok, copilul e sănătos, noi avem cât să luăm o pâine, lucrurile de bază, pe care dacă le uiți mereu e foarte ușor să proiectezi și să te enervezi că n-ai aia, și apoi doamne ferește se întâmplă ceva și-ți dai seama, fucking shit, ce bine îmi era de fapt. [Ana:] Pentru că spuneai de „Avem cât să luăm o pâine”, există viață și din acest scris două ore, de exemplu, sau din acest redus motoarele de la muncit până la unu-două noaptea, la stai să echilibrăm lucrurile? Mai poți să și trăiești, mai ales în genul ăsta de domeniu? Că mai e și asta, din păcate. [Vera:] Da, da, acuma eu am o colaborare pe scris care e ok, nu știu dacă e neapărat mai mult decât să luăm o pâine, dar iarăși am descoperit că e foarte important pas cu pasul ăsta, lucrurile progresează doar încet și ce progresează dintr-o dată nu e… ceva nu e bine. Nu mai cred în tunuri cum credeam, poate, la 20 de ani, când ziceam că, mamă, stai, ne construim teatrul nostru peste doi ani. Nu există așa ceva. [Ana:] Sunt curioasă dacă și cum vezi tu relația unei mame cu munca, în momentul în care îți place ce faci. Eu, de exemplu, când am început să revin în redacție mă simțeam vinovată că vin undeva unde mă simt bine. Nu era ideea că m-am dus la muncă să câștig bani pentru că n‑am de ales, de la nouă la șase trebuie să fiu acolo, că altfel suntem evacuați… [Vera:] Și-atunci e un martiriu și-o faci pentru… da. [Ana:] Nu era sacrificiu, am venit pentru că voiam să construiesc un produs și n-am venit pentru bani, că știm cu toții ce înseamnă drepturi de autor. Am venit pentru că voiam să creez chestia aia. Și m-am simțit vinovată că voiam să creez chestia aia. [Vera:] Da, și eu am chestia asta. Chestia cu vina e… Doamne ferește, ar trebui să se facă studii ani întregi. Mai ales, poate, nu știu dacă ține de România sau la noi e mai accentuat, sau de femei – femeile au relație foarte interesantă, cele pe care le știu eu, cu vina. Și cred că ține tot de preconcepția asta că e datoria mamei să fie acolo tot timpul. O am, și-acum când vorbim și Bogdan e acasă cu Marin și mă gândesc că poate ar trebui să nu fac Skype‑ul pe care l-am programat și să merg mai devreme acasă, o am mereu, e o luptă constantă cu acest sentiment. Pe de altă parte, îmi repet exact ce discutam împreună mai devreme, că e un copil pe care îl creștem împreună și nu trebuie să mă simt vinovată dacă trei ore altcineva stă cu el, pentru că nu e un angajament exclusiv al meu și nu e ca și cum lumea îmi face mie personal un favor că merge și stă cu el. Pe lângă faptul că pentru el e foarte bine să stea cu oameni diferiți: oglindește energii diferite, vede că oamenii sunt și-așa, și-așa, învață să relativizeze, nu cred că e ok să stea mereu cu aceeași persoană, dacă poate să stea și cu alte persoane. Dar da, vina e mereu, e constantă, e la începutul zilei, e la sfârșitul zilei. Cred că e un pic mai bine acum decât la început. Încă n-am reușit să-mi dau acel timp, așa, pur și simplu să-mi iau două ore să mă plimb aiurea, sau să mă duc prin magazine sau habar n-am, să stau la o cafea să citesc o carte și simt că am nevoie de asta și că m-ajută. Încă n-am reușit s-o fac pe asta, adică de-abia tot timpul e gestionat doar pentru lucrurile care trebuie făcute, muncă și-așa mai departe. Da, e acolo. [Ana:] Dar nu-mi dau seama dacă ăsta e un model pe care îl replicăm. Amintirile mele despre mama în relație cu munca ei au fost mereu că mă bucuram că se duce acolo, mi se părea oau când mergeam la ea la serviciu și vedeam cum o priveau ceilalți și că era importantă, și că avea un loc al ei. Mi se părea fascinant. Nu știu dacă simțea vină sau de unde, dar e cumplit, pentru mine cred că e dominant vină în raport cu maternitatea. [Vera:] Nu știu nici eu de unde vine, cel puțin știu în familia mea că am norocul să am oameni care sunt super înțelegători și nu-mi reproșează, „Băi, ai stat cu o oră mai mult”, niciodată. Cred că e și treaba asta că ai o legătură foarte puternică și e doar cu tine. Și pe mine mă caută seara prin casă, „Mama, mama!”, și dacă nu sunt plânge. Probabil face parte din procesul ăsta de desprindere, oarecum, care se-ntâmplă. Mi se pare că e o mare capcană, știi, legătura asta afectivă. [Ana:] Da. Pe mine m-a făcut foarte conștientă că eu pot s-o fac fericită probabil non‑stop, dacă sunt acolo. Sau să-i fac, acum că sunt doi. Dacă sunt acolo, ei sunt zen. Eu plecând, sau eu stând o jumătate de oră la telefon, sau eu scriind ceva o oră, aleg să le stric echilibrul ăsta. Deci prin ce fac eu le cauzez un disconfort. [Vera:] Le provoci rău. Da, da, cred că și asta e la bază, exact. Te simți vinovată că nu ești acolo să le fie bine. [Ana:] Dar, în același timp, e cum spuneai, cred că nu le e bine dacă sunt non-stop. [Vera:] Nu e, nu e. E și mândria asta de mamă, care e foarte periculoasă, și felul în care te autofeliciți că uite ce mult stau eu cu copilul meu… [Ana:] Și cum le fac eu nu le face nimeni. [Vera:] Exact, da. [Ana:] Știu că au fost momente, mai ales când era nou-născut Marin, în care atelierele „Scrie despre tine” se țineau de la voi de-acasă. În cele două ore în care, poate, dormea, oamenii veneau și creau acolo. Te-ai simțit vreo clipă ca și cum îți lipsea ceva, ca și cum ai un minus, „Băi, vă chem la mine acasă, pentru că nu mă pot deplasa.”, „Stați așa că plânge bebe!”, aoleu, nu știu ce, sau ai simțit că oamenii înțeleg ce se întâmplă? [Vera:] Ei înțelegeau. Minusul era – dar nu pentru că era bebe, era pur și simplu pentru că noi nu aveam spațiu la „Scrie”… Deci, cu bebe sau fără, tot la mine s-ar fi întâmplat atelierele, și la alți colegi care au pus casa la dispoziție. Dar n-a mers prea mult, pentru că deși oamenii erau super mișto și înțelegători și n-au avut ei problema asta, era ceva ce nu pușca, am simțit că e spațiul meu personal ăla și că nu intră, pur și simplu, a fost o chestie de… [Ana:] A apărut personalul. [Vera:] A apărut, Doamne-ajută, după atâția ani. Chiar sunt foarte bucuroasă, știi, pentru că am trăit mult în sinapsa asta de a da totul, care e foarte periculoasă și e stupidă de la un punct încolo, dacă nu reușești să te respecți și să-ți găsești ție un timp în care să te simți bine fără să te simți vinovat – apropo de vinovăție. Să te simți bine tu cu whatever, orice ai face, oricât de stupid ar părea. Dacă nu poți să-ți dai aia, devine o prostie, pur și simplu, toată chestia asta e în gol. Să dai totul pentru ce? Și eu am învățat asta cu ăsta micul. [Ana:] Te simți oare și mai autentică în munca de creație, în sensul… mie mi s-a părut că parcă înțeleg altfel viața. De când cineva depinde în felul ăsta de mine și de când văd cum se formează un om și-o minte și un caracter. [Vera:] Sincer mi-a dat un pic mai multă încredere în umanitate, deși sună foarte clișeu, dar faptul că poți să iubești atât de mult un copil mi-a recalibrat oarecum relația asta cu oamenii, pe care îi urăști, îi iubești, uneori nu mai ai încredere, nu mai înțelegi ce se întâmplă cu ei. Și chestia asta atât de simplă și la care toți răspundem, până la urmă, indiferent de bani și de politică și de țări: toți oamenii își iubesc copiii. E o chestie atât de simplă și de puternică încât cumva am învățat să am oarecum încredere din nou în oameni și să înțeleg, da, mult mai multe. Mult, mult mai multe din viață. [Ana:] Hai să încheiem cu un mesaj pentru mama de care ziceam, care probabil e cu căștile în urechi noaptea și zice, „Ia să ascult ce zic ăștia de la DOR despre cum să muncești cu copilul de gât!” Ce i-ai spune? [Vera:] Uite, i-aș spune exact chestia asta, că nu e datoria ta să stai 100% mereu cu copilul, poți să împarți sarcina asta cu orice adult, chiar dacă ești o mamă singură, chiar dacă nu ai bunicii copilului prin preajmă, dă un SMS prietenei și zi-i, „Vino pe-aici să stăm la un ceai și ajută-mă să…” Uite, vezi, reflexul… „Ajută-mă”, ăsta, este foarte dăunător. Și cred că de-aici vine și vinovăția aia. Nu e un serviciu pe care ți-l face ție personal cineva. E un copil, îl creștem împreună. Ca societate, ca familie, ca rude… [Ana:] Da, în general, cere, nu aștepta ca ceilalți să… [Vera:] Cere, da. Cere, cere. Că ei poate nici nu-și dau seama. E foarte important. Nu e despre tine, e despre el. Dacă tu te-ai prăjit și nu mai ești în stare să ai grijă de el, după cinci ore, de ce să o faci despre tine, despre capacitatea ta de a fi eroină? Cheamă vecina să stea pe-acolo și ea, și mâine e o nouă zi.

 

[Ana:] Ce face un jurnalist? [Voce de copil:]  Aleargă mult un jurnalist. [Ana:] Da? Unde aleargă? [Voce de copil:]  La Polul Nord aleargă. [Ana:] Și, un regizor ce crezi că face? [Voce de copil:]  Un regizor aleargă pe moal. [Ana:] Pe moal? [Voce de copil:]  Pe moală. [Ana:] Pe moară? [Voce de copil:]  Da.

 

[Oana:] Podcastul „mame” este produs de DOR. Ideea a fost a lui Cristian Lupșa. Gazdele sunt Oana Sandu… [Ana:] … și Ana Ciobanu. Tema muzicală este „A musical postcard”, de Răzvan Gabăr. Editor de sunet Horia Baldea și identitate vizuală Loreta Isac. [Voce Dora:] Maaami! Maaami! [Voce Alice:]  Ne auzim peste două săptămâni.