#6 Atena Boca

Atena Boca are 37 de ani, este fondatoarea Asociației LaPrimulBebe, mama unui băiat de cinci ani și a unei fetițe de aproape un an.

În acest episod, Atena îi povestește Anei Maria cum maternitatea i-a reconfigurat profesia și felul în care se raportează la lume. Dacă înainte încheia vânzări de milioane de euro în domeniul imobiliar și credea că a greși e semn de slăbiciune, acum Atena strânge sute de mii de euro în campanii caritabile, scrie și vorbește în public despre vulnerabilitățile ei.

Transcrierea episodului:

 

[Ana:] Oana, cum era gluma aia pe care ai auzit-o într-o zi în redacție, să nu pici în gura mamelor? [Oana:] Gândești ca o mamă. [Ana:] Cam așa e și imaginea multora despre grupurile de mame de pe Facebook. Certuri virulente despre când se începe diversificarea, cum se hidratează amarantul, să dormi sau să nu dormi cu copilul în pat, vaccinuri, homeopatie. Și într-un fel, cam așa e, dar ca proaspătă mamă e greu să te abții din a căuta răspunsuri la toate dilemele astea. Știi care era coșmarul meu de pe grupuri, când avea Alice cam opt-nouă luni? Meniul zilnic. Momentul ăla când mamele perfecte pun fotografii cu ce-au gătit pentru copii și pentru soții lor, full de ingrediente de care nici nu auzisem până atunci, veșnic în forme de ursuleți și de unicorni. Mă luptam să fac checuri cu spanac și brioșe cu sfeclă și fulgi de drojdie inactivă, pe care tot eu le mâncam, căci Alice cel mult zgârma în ele în perioada aia… Și era groaznic. [Oana:] Și pentru soți? Pe ce grupuri ești? [Ana:] Grupurile greșite, clar. Bine c-am ieșit! [Oana:] Da, adevărul e că și în momentele mele de pauză − pauza de la somnul de prânz pe care îl păzesc − când îmi golesc mintea pe telefon, ajung și eu la fotografiile astea și mă întreb și eu când voi avea relaxarea să creez așa ceva în bucătărie. Și eu visez la dimineți de weekend cu clătite pe care le fac bucuroasă, dar adevărul e că în unele dimineți de weekend sunt tot obosită de la nopțile în reprize, de aproape doi ani. Dimineți de curățenie, uneori de dus la terapie, sau de făcut vreun interviu care nu poate fi făcut în timpul săptămânii. [Ana:] Am ieșit din mai toate grupurile de pe Facebook despre mâncarea copiilor, dar dincolo de glumele astea, sunt grupuri în care poți găsi încurajare, sfaturi documentate, chiar sprijin. În aceleași grupuri în care mamele se ceartă, poți să vezi și mame care se oferă să iasă la plimbare cu copilul tău, ca să ai ocazia să dormi două ore legate. Și mai sunt, mai ales, mame care-și unesc forțele ca să facă bine. Un astfel de grup e și comunitatea „La primul bebe”, care donează torturi de zilele de naștere ale copiilor din centrele de plasament și care adună sute de mii de euro pentru copii cu probleme grave de sănătate. Balansoarul lui Vic l-am cumpărat la o astfel de licitație caritabilă, la care tu îl donaseși. [Oana:] Așa este. Îl donasem în campania pentru proiectul Magic Home, casa părinților cu copii bolnavi de cancer, pentru care grupul de Facebook „La primul bebe” a strâns o sută de mii de euro. [Ana:] Motorul „La primul bebe” e Atena Boca, o mamă de 37 de ani. Acum cinci ani, când abia născuse, se simțea singură și se lupta cu depresia, așa că și-a adunat câteva prietene într-un grup de Facebook. Avea propria companie în domeniul imobiliar, vânduse proprietăți în cele mai de lux complexe rezidențiale din București și înainte să nască își închipuia că se va întoarce la job când fiul ei va împlini trei luni. Când a creat grupul, nu-și imagina că va ajunge o comunitate cu peste patruzeci de mii de membri și că-i va schimba viața, inclusiv profesional. [Ana:] Bine ai venit, Atena, la „mame”. [Atena:] Bine v-am găsit! Mulțumesc mult de invitație. [Ana:] Recunosc că pentru mine e destul de fascinant să o am așa lângă mine pe creatoarea grupului de Facebook „La primul bebe”, unde mi-am petrecut multe nopți din primele luni de maternitate. [Atena:] Mie mi se pare foarte ciudat când cineva vorbește despre mine așa, sau despre grup, pentru că mi se pare că eu sunt aceeași persoană dintotdeauna și cu oricine mă întâlnesc mi se pare că e un prieten, cumva. Nu mi se pare… Așa că mă emoționez tot timpul când aud și când îmi spun mamele ce-mi spui tu. [Ana:] O să-ți fac o mărturisire. Când abia născusem, în toamna lui 2015, în nopțile când alăptam, stăteam foarte mult pe „La primul bebe”. Citeam în disperare, mi se părea că nu sunt o mamă bună, că nu știu să fiu o mamă bună și că nu sunt pregătită. Că dacă ceva n‑o să meargă bine, orice, un plâns diferit pe care nu-l recunoșteam, mâna puțin mai caldă, un fornăit, e tragedie și pe cuvântul meu că mă temeam pentru viața copilului, efectiv, în fiecare zi mi se părea că o să se întâmple ceva dramatic. [Atena:] Da, cred că nu ești singura. [Ana:] Și-atunci citeam. Ca reporter ce mă găsesc, citeam ce-au pățit alte mame ca să fiu pregătită pentru ce urma să mi se întâmple. Și după vreo două luni de citit de genul acesta, am cam spus stop și dacă nu spuneam stop, probabil îmi tăia netul partenerul meu. Pentru că eram foarte, foarte panicată. El zicea că-mi face rău grupul. Dar acum, la al doilea bebe, când, slavă Domnului, panica s-a dus, îmi dau seama că erau fricile mele uriașe și ciocnirea cu un moment în care ești total lipsit de control și pe teren necunoscut. N‑avea nicio legătură cu grupul sau cum e el, din contră. Dar sunt curioasă cum erai tu în primele luni după ce ai născut, cum au fost zilele alea în care, la un moment dat, te-ai gândit să-ți inviți prietenele într-un grup de Facebook care să se numească „La primul bebe”? [Atena:] Cred că eram exact ca tine. Pentru că la început și eu aveam o serie de panici, de frici și de momente de vinovăție foarte mari. Și simțeam nevoia să fiu înțeleasă. Cred că mai mult decât să găsesc informații și soluții, chiar dacă nu conștientizam lucrul ăsta, simțeam nevoia să fiu înțeleasă și să văd că și altcineva, și alte persoane, trec prin ceea ce trec eu. Asta mă făcea să mă simt mai firească și mai normală. Erau la fel ca ale tale, zilele, clar. Și eu stăteam foarte mult pe grup la început. Îmi găsisem o ancoră. Și, da, erau multe experiențe, cum spui tu, diferite, și te puteau îngrozi la un moment dat dacă nu realizai că nu sunt ale tale. Nu toate sunt ale tale. Sunt niște probleme comune, sau niște situații comune, dar niciodată nu ți se va întâmpla ce li s-a întâmplat tuturor. E foarte interesant ce se întâmplă în grup, din punct de vedere psihologic. Mi se pare că grupul este o oglindă foarte bună pentru fiecare dintre noi. Avem acolo mii de oglinzi în care, vrem nu vrem, ne vedem. De asta, de multe ori, ne vine să fugim. Pentru că nu putem să facem față multor idei și multor feluri în care noi suntem de fapt. [Ana:] Mă întreb dacă fricile astea care apar imediat după ce naști au legătură și cu prima pauză serioasă pe care o facem din viața noastră sau prima schimbare majoră. Că una e să mergi la serviciu, să te vezi cu prietenii, să ai o mulțime de lucruri care îți ocupă mintea și timpul, și alta e un nou-născut care, da, poate plânge, dar de cele mai multe ori doarme, din fericire, și ești, poate pentru prima oară, foarte singur cu tine. [Atena:] Da, așa este, are mare legătură. Nu aș pune totul în cârca acestui lucru. Noi venim cu o serie de frici și de panici, din copilărie, din modul în care am crescut, din școală, societate și așa mai departe. Dar, faptul că te trezești dintr-o dată singură acasă, nesimțindu-te utilă în felul pe care îl știai până atunci, poate crea și mai mari angoase. Sau îți poate da șansa să te apropii foarte mult de tine, cum ești tu. Nu tu la birou, tu în societate, și-așa mai departe, ci tu, cea cu tine. Cred că este o mare șansă, de fapt. [Ana:] Cum era Atena în control de dinainte de a naște, Atena care a terminat Relații Internaționale, și care era într-un vârf de carieră? [Atena:] Da, da, da. Acuma când mă gândesc în spate și mă uit la mine, Doamne, mă întreb cum puteau oare să lucreze unii oameni cu mine, știi? [Ana:] De ce? [Atena:] Eram foarte… genul acela de femeie foarte puternică, foarte determinată, care întotdeauna obținea ce-și dorea și care considera că puterea vine din lipsa slăbiciunilor, știi? Și a fost o trecere foarte ciudată. Și foarte benefică, spun eu, pentru că am intrat în perioada de maternitate, unde mi s-au luat aceste puteri și mi s-a pus în față o oglindă în care m-am văzut slabă, în care m-am văzut plânsă, în care mi-am văzut toate fricile și toate defectele și toate punctele slabe și nu mai știam în ce să mă ancorez ca să-mi revin. Cu toate acestea, mi se pare că acela a fost punctul în care am început să mă redescopăr și să mă recompun, dacă vrei. [Ana:] Ce catalogai atunci ca slăbiciune, când erai posterul pentru „urcă firma până la cer”, până la urmă, în domeniul imobiliar în care lucrai? [Atena:]  Da, consideram orice urmă − exact cum ți-am zis − orice urmă de emoție mi se părea o lipsă de putere. Orice greșeală mi se părea o lipsă de putere. Eu n-aveam voie să greșesc. Ce era aia, să greșesc? Mi-era teamă de repercusiuni, mi se părea că lider și un om puternic și un om de business nu face greșeli. Ceea ce acuma mi se pare amuzant, știi, când mă gândesc în spate, că-mi dau seama că nu e deloc așa. Tocmai, admir acum la oamenii pe care-i consider puternici tocmai modul în care văd ei greșeala, știi? Ca pe o oportunitate de a învăța lucruri și nu neapărat ca un lucru rău. Tot timpul găsesc în greșeală noi moduri de se îmbunătăți și de-a evolua. [Ana:] Tu învățaseși acasă goana asta după succes? Știu că mi-ai spus că mama ta a condus o afacere, ai avut un model de femeie puternică acasă, și ai. [Atena:] Da, am în continuare. Mama a fost o persoană și este o persoană foarte puternică și care, da, a făcut și familie, și carieră și-așa mai departe. Cu siguranță am împrumutat și am văzut satisfacția ei în lucrurile pe care le-a construit singură și mi-au plăcut. Îi dădeau o siguranță de sine care, în ochii mei, o făceau foarte frumoasă. Dacă mă duc în jos pe firul gândurilor îmi dau seama că, de fapt, noi fugim după tot succesul ăsta − mă rog, între ghilimele − ca să fim văzuți, iubiți, valorizați, acceptați. Cred că de fapt asta e goana, că asta este succesul când ești singur acasă. [Ana:] Crezi că mamele noaste fugeau? Sau aveau șansa de a-și găsi genul ăsta de momente de a face ceva pentru ele? Știu că e un lucru pentru care tu militezi, că nu e cazul să fii pe ultimul loc, după ce devii mamă, că mai e loc și pentru tine pe lumea asta. Crezi că mamele noastre aveau locurile astea? [Atena:] Să știi că eu nu cred că aveau. Din păcate. Și spun asta cu tristețe, pentru că, uitându‑mă în spate, eu văd o generație de femei de sacrificiu, exact așa mi se pare. Niște femei care deja munceau, dar nu erau valorizate cum se cuvenea la muncă, trebuiau să vină acasă și să facă tot menajul, copiii, bărbați, nu? Că bărbații pe vremea generației mele nu erau atât de implicați cum sunt astăzi − îi văd pe stradă purtându-și copiii în sisteme. Nu vedeai așa ceva mai niciodată pe vremea noastră. Deci nu cred că aveau atât de mult șansa asta. Au fost puține femei care și-au urmat, care au avut curajul să-și urmeze visurile și puține femei care au fost încurajate de soții lor. Eu la mine în familie am văzut treaba asta, adică mama a fost genul care nu s-a pus pe ultimul loc. Nu s-a pus nici pe primul loc. [Ana:] Și-atunci, planul tău când erai însărcinată prima oară era să te întorci destul de repede la vechiul job, nu? [Atena:] Da. Eram foarte inocentă când eram însărcinată prima dată. Și-mi aduc aminte că-mi propusesem să mă întorc la birou când avea copilul trei luni și să-l alăptez tot trei luni, că e de-ajuns. Tratam copilul ca pe un proiect. Un proiect mai important de-al meu, dar totuși un proiect. [Ana:] Cu niște deadline-uri și niște vârfuri de atins. [Atena:] Da, da, exact, știam exact ce am de făcut. Da. Și când am născut, Doamne Dumnezeule, și mi-am dat seama ce-nseamnă și cât e de greu și am înțeles ce spuneau toți din jur, sintagma aceea − care cred că enervează pe toată lumea − „Lasă c-o să vezi tu” sau „Nu poți să înțelegi până nu ai copii”. Și-acuma înțeleg de ce nu poți să înțelegi. Da, nu poți să înțelegi până nu trăiești experiența unui copil, nu ai cum să înțelegi. E o experiență psihică și fizică atât de intensă, încât pur și simplu nu ai cum să înțelegi. Deci, da, îmi propusesem să mă întorc la trei luni. Nu s-a întâmplat asta. M-am întors la un an și patru luni al copilului, l‑am alăptat până la doi ani, și și-n ziua de astăzi îmi pare rău că m-am întors atât de repede. [Ana:] Cum așa? [Atena:] Mi-am dat seama că doi ani de zile în viața unui om − eu îmi propun să trăiesc foarte mult, nu știu, tu, îmi propun așa, un 97 de ani… [Ana:] Să fie. [Atena:] Doamne ajută. Și dacă aș trăi 97 de ani, de exemplu, doi ani e nimic. Pur și simplu e nimic. Și [sunt] doi ani în care mă bucur de experiența unui copil întrutotul. Mi-a zis o prietenă că niciodată în viața noastră, sau în viața mea, nu o să mai pot să stau cu copilul doi ani legat. Niciodată. Niciodată, pur și simplu. Ăsta e cuvântul. Niciodată în viața ta n-o să poți să stai atât de mult cu copilul tău, și el cu tine. Zi de zi, de dimineața până seara. Mai poți să stai o săptămână, două, o lună, poate trei, dar niciodată doi ani. Și m-a lovit treaba asta, pentru că așa e, niciodată doi ani nu pot să stau. Și dacă e să raportez doi ani la întreaga mea viață, îmi dau seama că, nu știu, mai bine-aș fi rămas acasă doi ani, relaxată și liniștită, și fără frica că nu mă va mai aștepta nimic când mă întorc la birou. De asta m-am întors. [Ana:] Asta te mânase înapoi. [Atena:] Da. Deși eu aveam businessul meu. Adică nu era o panică că voi fi dată afară, că, nu știu… Aveam businessul meu, într-adevăr, am un business împreună cu o parteneră, dar nu era frica asta, nu era cazul să fiu dată afară, și cu toate astea, îmi era foarte, foarte frică. [Ana:] Că n-o să mai fii relevantă, că nu mai ești în formă? [Atena:] Da, exact. Ăsta-i cuvântul. Că n-o să mai fiu relevantă. Nu mai știam dacă pot să scriu un mail coerent. Sau să trimit o ofertă. Vorbeam atât de mult despre bebeluș și eram atât de mult implicată, încât pur și simplu mă gândeam, dacă m-aș întâlni acum cu clientul, eu aș fi în stare să port o conversație interesantă pentru el? Ăsta e cuvântul, relevantă, mulțumesc pentru el, o să-l folosesc și de-acum înainte. Da, nu mă mai simțeam relevantă deloc și mi-era teamă. Și-am luat o decizie pe teamă, pe frică. [Ana:] Astăzi, mailul tău dă un reply automat. Care ce spune? [Atena:] Care spune că astăzi mă bucur de timpul petrecut cu copilul meu și că nu sunt la birou. Și așa și e, nu sunt la birou. Scriu texte pentru mame foarte mult, online, de-acasă, în timpul liber, dar nu sunt implicată în activitatea de zi de zi, ci echipa mea face asta. [Ana:] Și-n același timp, în anul ăla − deci avea un an și patru luni fiul tău când ai decis să te întorci la businessul pe care îl construiseși − dar comunitatea „La primul bebe” creștea, erai invadată de conversații despre parenting și despre maternitate. [Atena:]  Creștea. Da, da. Da, cumva, „La primul bebe” a fost și modalitatea mea de a mă valida, că încă mai pot, că încă mai sunt capabilă, cumva împletite cu noua valoare, aceea a copilului și a familiei împreună cu copii. Am început să organizez evenimente din dorința de a vedea alți oameni, din dorința de a învăța lucruri de la experți și am împărtășit asta cu mamele cu care oricum mă conversam zi de zi, online. Și-am început să cresc partea asta de „La primul bebe”, nu era încă o asociație în toată regula, era pur și simplu un început de comunitate, ea s-a transformat mult mai târziu într-o asociație și într-un business, dacă vrei. Business în sensul că avem o echipă, o viziune, o misiune.

 

[PROMO]

 

[Ana:] Cât de mare e echipa de mame acum, că știu că angajezi doar mame? [Atena:] Doar mame angajăm. Cinci fete sunt, tocmai am angajat două mămici, una chiar din comunitate, și ne bucurăm foarte tare când putem să avem lângă noi mame care au fost în comunitate, care înțeleg extraordinar de bine ce se întâmplă acolo. [Ana:] Dar cum era când erai destul de singură și organizai evenimente și cum gestionai ca timp? Că așa sună foarte frumos, când te uiți în urmă, am făcut evenimentul ăsta, au venit 400 de mame, am strâns banii ăștia și-am contribuit la starea de sănătate a unui copil, am dotat o maternitate, am făcut lucruri imense, dar cum e partea de organizat a acestor lucruri, cum arăta ziua ta când trebuia să faci lucrurile astea? [Atena:] Era foarte interesant. [Ana:] Pentru că voiai. [Atena:] Voiam, voiam. Atunci nu aveam evenimente atât de mari, evenimentele erau undeva la 100, 150 de oameni. Oricum, nu erau mici. Și eram destul de singură, la început, știu c-am fost doar eu, mergeam, eu veneam, eu aranjam sala, eu trimiteam invitațiile, eu… făceam de la A la Z, mergeam cu un roll-up la subraț și așa mai departe. După care… [Ana:] Îl luai pe fiul tău cu tine? [Atena:] Nu, nu-l luam. Niciodată nu l-am luat. Pentru că am credința aceasta că locul copiilor nu este în medii de genul acesta. Nu știu, cum sunt evenimentele, cum sunt mallurile. [Ana:] Și nu te simțeai vinovată, sau nu te întrebai, oare ce-ai pierdut în alea trei ore? [Atena:] Nu m-am simțit niciodată vinovată din punctul ăsta de vedere. M-am simțit vinovată din multe alte puncte de vedere. Când plecam la evenimente nu mă simțeam vinovată și am să-ți spun de ce: pentru că atunci când mă întorceam veneam cu o poftă de viață și eram atâta de bucuroasă, încât îmi iubeam familia mult mai intens și-mi petreceam timpul cu ei mult mai conștient și-așa mai departe. Mi se părea că aduc energie foarte bună acasă. De asta nu cred că m-am simțit vinovată, pentru că mi-am dat seama că, făcând lucruri pentru mine, de fapt, fac lucruri pentru ei. Îmi spunea o prietenă ieri, chiar ieri vorbeam cu ea, și-mi spunea, „Auzi, dar tu când ai timp să le faci pe toate, că te-am văzut în ultimele luni, ai fost peste tot?” Și i-am spus, „Serios, senzația mea a fost că n-am făcut aproape nimic.” Și mi-am dat seama cât de diferite sunt percepțiile noastre. Eu cred că nici nu-mi mai dau seama ce fac, pentru că ce fac, fac cu super mare plăcere și cumva se împletește cu ceea ce am eu acasă și cu valorile pe care le am pe educație, pe copii, pe business, pe tot ce mă interesează pe mine. Nu mai îmi dau seama. Cu siguranță există un trade-off, adică, e matematică. Ziua are 24 de ore. Dacă eu fac opt ore pentru „La primul bebe”, sau o oră, sau, nu știu, două ore, îmi mai rămân 24 minus x. Nu înțeleg de ce lumea − că mă întreabă foarte multă lume − „Pare că le faci pe toate într-o zi.” De ce pare? Nu e așa. Nu le faci pe toate într-o zi și întotdeauna undeva e un minus unde ai plus. Important e când le aduni să fii mulțumit și să fii satisfăcut. Și să nu existe sentimente de vinovăție că ceea ce ai făcut nu a fost în acord cu misiunea ta. [Ana:] De unde crezi că sacrificăm de obicei? Sau de unde sacrifici mai des ca să încapă tot ce trebuie să încapă în 24 de ore? [Atena:] Eu îmi împart timpul între „La primul bebe”, familie și sport/călătorii. Astea sunt cele trei lucruri. Cred că dacă ar fi să adun, nu știu, șase luni, ar fi oareșcum egale, dar nu în fiecare zi. Adică am momente când mă ocup mai mult de „La primul bebe” și stau mai puțin cu copiii, am momente când nu mă ocup deloc de „La primul bebe” și stau mai mult cu copiii, am momente când plec și nu mă ocup de nimic și nici de copii, mai puțin acuma, că am bebeluș. Dar… [Ana:] Cum e să fii uraganul din față, care dă mereu din casă și-și dă voie să fie vulnerabil în public, și câtă presiune pune asta pe tine? Mă întreb ce gen de mesaje primești, pentru că majoritatea se adună în jurul tău, că așa se coagulează comunitatea, dar sunt sigură că vin și alt gen de mesaje. Și cum te aperi de ele? Cum e să fii uraganul? [Atena:] Nu-mi dau seama, cred că eu am fost uragan de mică. Dacă stau să mă gândesc, chiar am fost uragan de mică, așa că nu știu să fiu altfel. Dar mi se pare că vulnerabilitatea pe care eu o expun și transparența pe care eu o expun în comunitate nu face altceva decât să mă vindece pe mine. Eu, pur și simplu, tot ce scriu acolo, scriu ca să mă vindec pe mine. Simt că mă ajută foarte mult pe mine la nivel personal tot ceea ce spun. Eu nu spun lucruri… nu fac lecții cu mamele. Nu scriu lucruri… uite‑așa ar trebui să vă trăiți voi viața și așa ar trebui să fiți cu copiii voștri. No way. Eu scriu ceea ce mă doare pe mine, ceea ce mă întristează, prin ce trec, și‑așa mai departe. Scriu despre mine și scrisul este modalitatea prin care mă vindec. Și fiecare like care se dă mă vindecă, nu în sensul în care îmi măresc egoul. Nu la asta… mă ajută și la ego, am o parte de ego mare, asta cred că mulți dintre noi o au, dar mă ajută faptul că văd că și alții trec prin ce trec eu. [Ana:] A fost scrisul mereu o modalitate facilă de a te exprima, sau puterea asta a narațiunii a venit după maternitate? [Atena:] Nu, a fost mereu. Mereu a fost o bucată de-a mea. O bucată pe care n-am valorizat-o așa cum aș fi putut. Nici nu am fost încurajată în sensul acesta. Eu am fost o generație în care matematica era la putere. Dar, dacă stau să mă gândesc, în anii de școală, aveam la compuneri − aveam compunere, nu? − făceam compuneri la care profesoarele mele de română plângeau în clasă. [Ana:] Fiindcă vorbim despre vulnerabilitate, de exemplu, ai scris într-o zi că ai țipat la fiul tău. Cred că e foarte greu să recunoști asta public. [Atena:] Să recunoști? Da. A fost greu. Și a fost o binecuvântare. Pur și simplu, când am dat post, când am apăsat butonul de postare, mi s-a părut c-aud așa în spate, [scoate un oftat de ușurare], ale tuturor mamelor care au făcut asta vreodată. Și cred că sunt puțini, foarte puțini, oameni și mame care să nu fi țipat la copiii lor. Și dacă rămânem în zona de vină − că văd mereu „A, își bat copiii, țipă la ei!” − eu nu sunt de acord deloc cu bătaia, să ne-nțelegem. Lupt foarte mult împotriva bătăii. Dar nu cred că aceasta este modalitatea prin care putem să schimbăm lucruri. Părinții care-și bat copiii nu și-i bat pentru că sunt niște monștri, ci pentru că ei nu au avut alt model acasă. Să nu uităm că suntem generația copiilor bătuți. Că nu vrem să recunoaștem, că ne-amuzăm pe seama bătăilor pe care le luam, asta este doar o mască a tristeții și-a neputinței și-a furiei pe care noi o simțim acolo. Și-atunci, da, să zici că țip, c-am țipat și că mi-am pierdut răbdarea și nervii mi s-a părut ca și cum aș fi dat drumul la o cutie de suc din aceea cu bule, știi? Am momente când nu mai pot. Când am altceva de făcut, când, poate, sunt supărată, tristă, și copilul vrea să fiu acolo, prezent, cu el. Și el are dreptate, dar eu sunt în altă parte. Copiii trăiesc în prezent, noi nu prea. Și-atunci, da, îți pierzi răbdarea. Important este ce faci după. Câți părinți din generația părinților noștri au recunoscut vreodată că greșesc și au spus „Îmi pare rău” unui copil? Și n-o spun asta ca un reproș, Doamne ferește. Părinții noștri au fost cei mai buni părinți pe care-i puteam avea și au fost mult, mult mai buni decât generațiile de dinainte. E o evoluție permanentă. La fel cum noi suntem un pic mai buni pentru copiii noștri decât au fost ei, la fel cum copiii noștri o să fie mult mai buni decât noi. [Ana:] Știu că spuneai că suntem o generație de părinți furioși. [Atena:] Da. Suntem. Suntem, din păcate, dar suntem și o generație de părinți mai conștienți, care și‑au dat seama că viața se întâmplă nu doar în exteriorul lor, ci și în interiorul lor, și văd pe grup multe mame care spun, „Oau, copilul meu este furios când eu sunt furioasă.” Cred că sună un pic așa, din alte sfere ce spun, dar asta e realitatea. Până la urmă chiar nu contează la câte zeci de activități îți duci copilul. Și chiar nu contează să fie curat țiplă. Chiar nu contează să ai o casă, măi, bibelou. Și chiar nu contează dacă n-ai făcut zece mâncăruri săptămâna asta. Nu e despre asta. Eu nu simt că… cel puțin în cazul meu, nu este despre asta. Este despre ce o să spună copilul meu peste 20 de ani că trăia cu mine în casă. Cum era mama? Crezi că o să-și aducă aminte ce orez ai făcut tu ieri? Că i-ai făcut în fiecare zi un orez diferit? Habar n-are, nici nu-l interesează. Pe el îl interesează cât de bucuroasă era mama lui în fiecare zi. Și cât de frumoasă era atmosfera la masă fără stresul „Hai, mamă, mai ia o linguriță!” Suntem o țară obsedată de mâncare. [Ana:] De mâncat tot. [Atena:] Da, să mâncăm tot.  Nu știu care-i faza. Trebuie să mâncăm tot. [Ana:] Mi-am întrebat prietenii de pe Facebook nepărinți care sunt primele 10 cuvinte cu care asociază cuvântul „mamă”. Și e foarte dureros să deschid documentul ăla… [Atena:] Cred. [Ana:] Pentru că domină „oboseală”, „frustrare”, „sacrificiu”, mai sunt și… sunt și multe cuvinte frumoase, așa, care idealizează foarte mult mama, dar multe par proiecțiile copiilor care și-au văzut mama obosită, lipsită de plăceri ale ei, lipsită de satisfacții… [Atena:] Da. Sigur. Da, bineînțeles. [Ana:] Grăbită să pună masa, să strângă masa, să curețe. [Atena:] Da, eu cred treaba asta foarte tare. Și cred că fiecare dintre noi poate să facă exercițiul acesta și să-și aducă aminte cum erau weekendurile la ei, sau zilele, sau serile. Ce le-a plăcut cel mai mult, ce nu le-a plăcut? [Ana:] Tu ai avut câteva momente, așa, de încărcat bateriile sau de reset, într-un moment în care sunt convinsă că era foarte complicat să alăptezi un copil de un an și jumătate-doi ani, să te trezești de două mii cinci sute de ori noaptea, să te antrenezi pentru un maraton, să te pregătești de o ascensiune pe munte, și să gestionezi o căsuță de mesaje pe Facebook cu mame care îți spuneau că sunt dezamăgite, nervoase, că s-au certat cu cineva pe grup, parcă, la un moment dat, toate se ciocneau în tine. [Atena:] Da, da, da. Am avut multe momente de genul ăsta. O să încep cu ultima, ca să lăsăm la sfârșit lucrurile frumoase. Am avut multe momente de genul ăsta, momente în care mi-am dorit să închid grupul, cred că o dată sau de două ori am și anunțat că nu mai pot și că aș vrea să-l închid, pentru că primeam tot felul de nemulțumiri, de mesaje, tot felul de… aveam inboxul plin. Și multe judecăți. Și mă dureau foarte tare, pentru că eu încercam să fac lucruri faine pentru mine și pentru oamenii din jur și mă dureau lucrurile, nedreptățile − mi se păreau mie nedreptăți. După aceea, mi-am dat seama că de fapt nu pusesem eu granițele corect. Până la urmă, eu nu pot să rezolv problemele omenirii. Și atunci, ce pot să fac? M-am întrebat care rolul meu. Rolul meu este să ofer un spațiu în care niște mame educate să se întâlnească și să-și susțină niște nevoi. Ăsta e rolul meu. Nu am alt rol. Nu sunt nici psiholog, nici un om care mângâie întreaga Românie. Nu sunt. Sunt și eu o mamă, ca și ele, ce-mi duc și eu lupta cu mine însămi singură. Și-atunci am zis, ok, nu mai merge așa. Acesta este noul rol al comunității noastre. Am făcut un regulament foarte strict. Și faptul că mii de mame sunt acolo și mii de mame ne dau feedback incredibil de frumos și că ne ajută, fără să le spunem nimic, și că în campaniile noastre umanitare se strâng cu miile și ne oferă bani, și facem schimbări pe care, nu știu, într-o țară super organizată și civilizată nu ar fi nevoie să le facem noi, niște oameni normali și simpli, mie mi se pare un barometru foarte mare de…

(32:12-32:13) (…)

[Atena:] L-am luat lângă mine în pat. Și s-a liniștit super tare, și el, și noi, și toată lumea, și nu ne-a stricat absolut deloc viața de cuplu, pentru că viața de cuplu nu poate fi stricată de un copil într-o cameră. Poate doar să unească o viață de cuplu. [Ana:] Dacă cuplul e solid și sănătos. [Atena:] Dacă cuplul există dinainte să ai copil. La fel, nu cred că un copil unește. Un copil, dacă nu ai o relație sudată și foarte, foarte ok, poate să o facă mult mai dificilă după. [Ana:] Sunt complet de-acord, de-aici însă mie mi-a venit foarte multă vină. De fiecare dată când mă desprindeam de-acasă, chiar și puțin, să mă duc să alerg o oră ca să mă antrenez pentru o cursă, sau să mă duc până la cycling, mi se părea [că] e o oră în care eu știu c-aș putea să-i dau toată liniștea din lume, că eu am tot ce-are nevoie în clipa aia, și eu aleg să plec. Și ce e în neregulă cu mine de nu mi-e suficient, că acum e momentul în care trebuie să fiu doar a copiilor mei? [Atena:] Da. Am trecut și eu prin această perioadă în care puneam vină care nu era a mea, de fapt. În momentul în care m-am hotărât să alerg un maraton am făcut-o din a-mi umple acest pahar, din nevoia de a mă simți valoroasă și relevantă, cum ai spus tu. Pentru că nu mai simțeam că sunt relevantă și pentru că aveam nevoie de un scop și de a-mi dovedi mie că încă pot. Și m-am gândit că o jumătate de oră pe zi, dacă merg să mă antrenez, sau o oră, să alerg aproape de casă, e mai ok decât să mă întorc la birou și să stau opt ore. Și asta am făcut. Am început să alerg și am urmat un program specific, nu alergasem niciodată un maraton, 42 de kilometri, nici nu îmi puteam imagina vreodată că pot să alerg atâta. Am început cu un kilometru mers, adică ăsta a fost parcursul. M-am antrenat șase luni și de două ori pe săptămână ieșeam la alergat, dar a fost o eliberare fantastică. Și o încredere în mine pusă fabuloasă.

 

[PROMO]

 

[Ana:] Dă, oare, dependență chestia asta? Știu că eu le-am spus prietenilor și soțului meu, băi, înainte să facă Victor un an, eu o să alerg un maraton. Am mai alergat un maraton înainte să nasc și vreau să mai simt o dată chestia asta. Am nevoie să mai simt o dată genul ăla de satisfacție după cinci ore când ai plâns și n-ai mai putut, vreau să simt chimia aia de-atunci. Și soțul meu m-a întrebat, „Dar de ce ai nevoie de asta? De ce nu poți să mergi la un film… adică de ce vrei să te duci la extrem ca să te simți bine? De ce fugi?” Și m-a lăsat foarte… Fug de ceva? De mă duc? [Atena:] Dar poate fugi înspre ceva. Știi ce cred eu? Cred că, atunci când ești cu tine, doar tu, în efort fizic foarte mare, sunt momente, foarte rare, în care ești foarte aproape de cine ești tu, pe interior. Foarte puține momente de prezență, le avem. Și cred că sunt atât de frumoase și atât de valoroase, încât vrei să le repeți. Nicăieri, dacă mă uit în spatele vieții mele, eu nu am avut momente de evoluție când am stat la un culcuș cald, calm, nimic nu s-a întâmplat. Eu am avut cele mai mari momente de evoluție în momente grele, când eram jos. [Ana:] Așa că apoi ai plecat șase zile să urci pe Kilimanjaro. [Atena:] Da. [Ana:] Și pentru non-părinții care ne-ar putea asculta sună foarte frumos, dar pentru o mamă eu îmi imaginez ce-a însemnat − când am plecat prima oară într-o călătorie de job, când avea un an și un pic, și eram, „Doamne, prima noapte în care n-o să fiu cu ea!” − și îmi închipui cum a fost pentru tine să știi și să-l pregătești că șase zile n-o să fii acolo. [Atena:] Da, a fost foarte greu, din multe puncte de vedere, eu am plecat pe Kilimanjaro nu pentru că voiam să scap de-acasă. Îmi doream foarte tare să plec pe acest munte de mulți ani, de foarte mulți ani. Și faptul că am plecat atunci a fost o întâmplare. Prietena mea mi-a propus expediția, ea se pregătea să plece, și o și organiza împreună cu niște prieteni de-ai ei. Și, na, organizarea este destul de complexă și mi-a zis: „Uite, vrei să vii cu noi?” Și-am zis da, am simțit că acela e momentul și-am zis da. Și totul a coincis cu faptul că fiul meu avea doi ani și tocmai îl înțărcasem. N-a fost o dorință de-a mea specifică atunci, pur și simplu s-a întâmplat. Și-am stat multă vreme să mă gândesc dacă să plec. Mi se părea că este prea mic să-l las acasă și să plec. Eu am plecat două săptămâni, șase zile a fost doar expediția, dar noi am mai rămas, am fost și înainte, am stat puțin să ne obișnuim cu clima și-așa mai departe. Și și după. Adică, mi s-a părut groaznic să plec două săptămâni de-acasă, în condițiile în care eu nu fusesem plecată niciodată de lângă el. Și tot o prietenă de-a mea mi-a zis: „Măi, poate că nu este cel mai bun moment. E-adevărat, poate că ar fi fost minunat ca Horia să aibă 10 ani și să fie conștient și să stea la bunici și să fie totul minunat, dar în viață nu e așa. În viață se întâmplă și lucruri în momente nepotrivite, dar ceea ce este o certitudine este că Horia întotdeauna va avea o mamă care a urcat Kilimanjaro.” Și-am zis da. M-a convins. A fost foarte greu să decid să plec însă a fost cea mai bună decizie pe care puteam s-o iau. A fost călătoria vieții mele… [Ana:] Și cum făceai? Îl sunai? Vă vedeați pe Facetime? [Atena:] Nu. [Ana:] Nu? [Atena:] Nu ne-am văzut deloc și nici nu ne-am sunat, în primul rând pentru că n-aveam de unde, și-n al doilea rând pentru că aveam nevoie să nu… să nu îmi fie atât de dor de el, să nu-l văd, să nu… Nici n-am vrut să-l întristez, am fugit puțin de tristețea lui. Acuma nu mai fac asta, am înțeles că e ok să fie trist. Problema nu este că e trist, problema e că nu știu eu să-i conțin tristețea. Dar atunci așa a fost, nu l-am sunat, însă l-am pregătit foarte mult înainte să plec. O lună de zile i-am explicat ce-o să se întâmple, cu cine o să rămână, unde sunt eu, i-am arătat poze, i-am spus că mă întorc. El a rămas cu tatăl lui acasă și au venit și bunicii, ne-au ajutat. [Ana:] Cum a fost revederea? [Atena:] Foarte drăguță. Mă așteptam să mă respingă, sau… Nu a fost așa, a fost o revedere foarte emoționantă și, nu știu, nu cred că impactul a fost atât de mare cum mi-am imaginat eu. [Ana:] Pentru că spuneai că evoluția vine din oboseală, din greu, din epuizare, din momentul ăla în care îți împingi limitele, hai să vorbim puțin cu angajatorii români. Cum e…. Senzația mea e că o mamă poate să fie un câștig uriaș pentru o companie, pentru un business, pentru orice… pentru că știu despre mine că-n momentele în care eram cel mai obosită am tras fix ca la maraton ca să fac ce era de făcut și am avut momentul cel mai de succes din carieră, deși copilul meu avea un an, de exemplu. Și știu că se poate și știu că înveți să îți organizezi timpul incredibil. Tu ce ai învățat despre cum e să lucrezi cu mame în anii de când ai o echipă de mame cu tine? [Atena:] Da. Îmi place să cred că lupt mult pentru poziția mamei. Și pentru cum e văzută mama. În momentul în care naști, nu mai ești femeia de la birou. „A, ai născut. Săraca.” [Ana:] Dispari. [Atena:] „E o menajeră, acuma.” Nu e ok. Eu cred foarte mult în mame și cred că mamele, odată ce nasc, nu că devin mai emoționale și mai puțin prezente și mai puțin reliable, din contră, mi se pare că o mamă se îmbogățește emoțional și spiritual foarte mult după ce naște. Ca să nu mai vorbim de eficiența unei mame. Adică, hai să fim serioși. Când ești într-o companie care nu este a ta, x timp din zi ți-o petreci la cafele, cu prietenii, pierzând timpul, pe telefon, pe Facebook, pe… asta e realitatea, pentru că n-ai cum să fii opt ore, nouă ore, zece ore, non-stop, prezent acolo. Nu există așa ceva. Doar în mintea unor manageri care nu înțeleg comportamentul uman. Și-atunci… cred că o mamă niciodată n-o să stea la cafele. Și nici la pierdut timpul, știi, ca să se elibereze. Pentru că ea are de ajuns acasă la o oră. Mi-aș dori mult ca angajatorii să schimbe această perspectivă asupra mamelor și să le încurajeze foarte tare și să le dea flexibilitate în lucru. Pentru că femeile nu-și pierd eficiența și nici neuronii după ce nasc. Capătă multe, multe alte valențe și mult mai multă eficiență. [Ana:] Ce poate, oare, însă să facă o mamă care se simte inadecvată, poate, în compania colegilor care, poate, fac chiar mișto? Bine, ai născut, nu mai ai cum să duci portofoliul ăla. Clientul ăla, nu ai cum să fii disponibilă non-stop pentru el, că știi că e dificil și viața ta nu mai arată ca înainte. Întâlnirile de socializare la care se construiesc și proiecte noi sunt la ore la care nu poți ajunge.  Ai senzația că te-ai întors sau că ești într-un mediu care nu se mai potrivește cu cine ești tu acum și riști − și am fost și eu în situația aia − să-i culpabilizezi pe ceilalți, să te gândești cum foarte multe ne gândim: „Băi, ăștia nu înțeleg. Pentru că n-au copil, n-au fost acolo și n-au cum să înțeleagă cum mă simt eu, cum am mobilizat două bone ca să pot să aranjez totul ca să fiu aici, cum o să mă duc, o să fac mâncare, poate pentru noi o să comand, că n-o să mai rămână timp, apoi o să fac curat, apoi o să sun la pediatru, apoi o să fac o programare la balet…” Totul este o goană și-o fragmentare a zilei. Și riști să te frustrezi pe ceilalți poate nedrept… [Atena:] Bineînțeles! [Ana:] Pentru că nu vorbim, de fapt, despre cu ce bagaj vii când ai plecat de-acasă. [Atena:] Da, cred că sunt mai mulți pași aici. Primul pas este o conștientizare spre mase a ceea ce înseamnă parenting, sau mamă, sau rol de tată, sau rol de părinți. Văd foarte, foarte multe femei în jur înfricoșate de gândul că n-o să-și găsească job. Ceea ce pe mine mă fascinează. Pentru că nu văd așa din exterior. Ce-am învățat eu în perioada cât am stat acasă este că ceea ce am eu în mine, abilitățile mele, cunoștințele mele, experiența mea, sunt lucruri care vin cu mine și când părăsesc biroul ca să devin mamă. Ele vin cu mine, eu le pot duce oriunde în lumea asta și la orice altă companie. Și de asta spun că de foarte multe ori luăm decizii bazate pe frică. Și-atunci eu m-aș întreba: ce caut aici? Mi-e frică că n-o să găsesc alt job? Să ne-aducem aminte când noi nu aveam copii, și noi vedeam la fel: ia uite și pe omul ăsta cu copil, ce greu, ce să spun, nu poate să vină seara… Nu înțelegi. N-ai nici cum să înțelegi și nici nu e rolul nostru să-i schimbăm pe cei din jurul nostru. Și cred că ne uităm foarte mult în afara noastră. Hai să ne uităm în noi. [Ana:] Hai să zicem că-ți place foarte mult ce faci… [Atena:] Da. Dacă-ți place ce faci, e minunat, pentru că ai un punct de plecare. Da? E un punct de plecare de pe curaj. Și-atunci eu ce aș face, personal, ar fi să vorbesc cu lumea din jur, și să spun, uite, astea sunt minusurile mele. Nu pot să ajung seara, nu pot să ajung dimineața, nu pot să plec în deplasare. Iubesc ce fac. Uite, astea sunt alternativele mele, ar funcționa pentru voi? Aș fi deschisă, aș spune ce simt, n-aș ascunde că eu… [Ana:] Încercând să le faci în ritmul ăla. [Atena:] Da. N-ai cum. N-ai cum, viața ta s-a schimbat. E ca și cum ai încerca să pictezi când ție ți-au tăiat mâinile. Dar e nevoie să fim deschiși și să vorbim despre asta. Dacă mamele din companii nu încep să vorbească despre ceea ce simt și ceea ce fac, nimeni n-o să înțeleagă. Eu văd asta pentru că mă duc în companii ca să caut parteneri. Noi ne susținem financiar prin parteneriate cu companii mari care au ca target mame. Mame și copii. Și de câte ori mă întâlnesc cu femei în poziții de conducere, care nu au copii, este extraordinar de provocator să le explic ce facem noi. „Adică voi ce faceți? Dați sprijin pentru mame educate? Sprijin? Mame educate?” Știi, simt că nu înțeleg. Și e firesc să fie așa, n-au cum să înțeleagă. Dar eu cred că un prim pas este ca femeile din companii să înceapă să vorbească despre asta. Cât e de greu? Cât e de challenging? Să ceară niște schimbări, niște drepturi. Ne e frică să cerem drepturi. Sau ne e frică să schimbăm lucruri. Pur și simplu, aș încuraja mamele: mergeți și vorbiți. Faceți sindicat. Faceți sindicatul mamelor. Aveți cinci mame în birou care au copii? Perfect. Găsiți moduri creative. Faceți un filmuleț despre cum e viața voastră acasă și montați-l într-un fel haios și, nu știu, arătați-l în întâlnirea voastră lunară a biroului. Faceți lucruri creative, să… [Ana:] Dar oare de ce ne este atât de greu să consumăm content care are legătură cu mamele sau cu parentingul dacă nu suntem în barca aia? Este o fugă de mămiceală. Avem colegi care zic „Nu știu, eu nu deschid, dacă e despre asta, nu deschid.” Ca și cum e mai rău decât porno, e cu mame. E ceva așa… [Atena:] Măi, eu nu cred că e fugă, cred că pur și simplu nu e punct de interes. Nici eu nu deschid știri despre fotbal. Nu-mi pasă, nu mă interesează, nu este în valoarea mea. Un copil devine o valoare doar când îl ai în casă. [Ana:] Mulțumesc mult, Atena. [Atena:] Mulțumesc și eu.

 

[Oana:] Podcastul „mame” este produs de DOR. Ideea a fost a lui Cristian Lupșa. Gazdele sunt Oana Sandu… [Ana:] … și Ana Ciobanu. Tema muzicală este „A musical postcard”, de Răzvan Gabăr. Editor de sunet Horia Baldea și identitate vizuală Loreta Isac.