Manifest împotriva culturii violului

La început a fost Cuvântul iar acesta a aparținut în exclusivitate bărbatului. La început a fost „ce te-aș fute, păpușă”, la început a fost „curva dracului”, la început a fost „muisto”, la început a fost „îți arăt eu, curva dracului”, la început a fost „mami, dă-mi lapte din ugerele tale”; la început a fost pumnul căzut asupra femeii, la început a fost cuțitul, toporul; la început a fost violul; la început a fost violul în grup; la început a fost cuvântul bărbatului e împotriva cuvântului femeii; la început a fost cuvântul bărbatului valorează, nu al femeii; la început a fost femeia aparține bărbatului; la început a fost dreptul bărbatului de a fura și vinde femeia; la început a fost pumnul băgat în gura femeii; la început a fost dreptul bărbatului de a viola femeia; la început a fost legea care a ocrotit agresorul; la început a fost prejudecata polițistului este importantă, nu viața femeii; la început a fost confortul polițistului este important, nu trauma femeii; la început a fost prioritatea vieții agresorului, nu a femeii; la început au fost ochii polițistului care nu au considerat importante coastele rupte ale femeii; apoi a fost cuvântul polițistului care a învinuit femeia; apoi a fost cuvântul preotului care a învinuit femeia; apoi a fost sexul polițistului care a violat femeia; apoi a fost sexul preotului care a violat femeia; apoi a fost cuvântul preotului care a ocrotit agresorul; apoi a fost agresorul care a ocrotit agresorul; apoi a fost satul care a ocrotit agresorii; apoi a fost școala care a ocrotit agresorii; apoi au fost preoții care au ocrotit agresorii; apoi a fost Poliția care a ocrotit agresorii; apoi a fost țara care a ocrotit agresorii.

Apoi a fost scriitorul care a băut cu agresorii; apoi a fost Poliția care a băut cu agresorii; apoi a fost preotul care l-a cinstit pe agresor; apoi au fost scriitorii care au tăcut apărând agresorii; apoi au fost preoții care au apărat antisemiții; apoi au fost polițiștii care au citit poemul; apoi au fost agresorii care au citit poemul; apoi au fost scriitorii care au citit poemul și au ocrotit agresorii; apoi au fost homofobii care mi-au spus că mă vor viola; apoi au fost antisemiții care mi-au spus că mă vor arde; apoi au fost toți ceilalți care au spus că mă vor omorî; apoi au fost toți aceia care nu au auzit niciodată urletele femeii; apoi au fost aceia care au spus: „bărbatul e sfânt”. Apoi au fost aceia care au spus: „poemul unei femei trebuie să fie despre instinctul matern, nu despre justiție”; apoi au fost aceia care au spus: „poemul unei femei trebuie să fie despre sacrificiu, despre dorința de a deveni mamă”; apoi au fost aceia care au spus: „poemul unei femei trebuie să fie suav, să exprime feminitate, supunere și îndurare”; apoi au fost aceia care au spus: „poemul unei femei nu trebuie să acuze violatorul”.

La început a fost cuvântul iar cuvântul a aparținut în exclusivitate bărbatului; la început a fost cuvântul iar bărbatul l-a folosit după bunul plac; apoi au fost aceia care îngăduie și practică violența; apoi au fost aceia care m-au numit: târfă, cârpă de șters, zdreanță, nebună; apoi sunt aceia care au scris: „trebuia să te găsească Dincă înaintea Alexandrei”; apoi a fost Poliția Română care a citit poemul. La început a fost cuvântul iar cuvântul bărbatului a fost întotdeauna împotriva femeii; apoi a fost Poliția Română care a citit și analizat poemul; apoi a fost Poliția Română care a citit poemul și a întocmit proces-verbal în care: Poliția Română consideră a fi contravenție recitarea unui poem care acuză violența sistemică asupra femeilor; text în care substantivul poem se consideră contravenție; text în care a depune mărturie împotriva agresorilor se consideră contravenție; text în care acțiunea femeii de a deschide gura și a vorbi se consideră contravenție; text în care strigătul de ajutor al femeii se consideră contravenție; proces-verbal în care mărturia femeii se consideră a fi pornografie; text în care fetele sunt considerate a fi prea gălăgioase pentru a fi lăsate în viață; un zgomot de fundal, un sindrom post-traumatic; text în care dreptul la viață al fetelor se consideră contravenție; text în care mi se interzice să deschid gura; text în care nu trebuie să folosesc substantivul poem; text în care nu trebuie să folosesc numele orașului; text care trebuie să exprime cât mai real experiența personală.

La început a fost cuvântul iar cuvântul bărbatului este înaintea cuvântului femeii; povestea bărbatului trece înaintea poveștii femeii; apoi sunt oamenii care fac glume despre fetele moarte, apoi sunt oamenii care fac glume despre viol, apoi sunt jurnaliștii care spun că bărbatul a violat femeia pentru că era beat, nu pentru că vedea femeia ca fiind proprietatea lui, apoi sunt bărbații care nu suportă să fie invizibili și vorbesc despre povestea fetei ca despre povestea lor; apoi sunt bărbații care nu suportă să fie invizibili și vorbesc despre suferința fetei ca despre suferința lor; apoi sunt bărbații care își bagă limba în poveștile noastre; apoi sunt oamenii care-mi spun să am încredere în Poliție deși Poliția nu se încrede în mine; apoi sunt oamenii care-mi cer să fiu prietenoasă cu polițistul care mă abuzează; apoi sunt oamenii care-mi spun să fiu complice, să întorc capul, să-mi astup urechile, să înlocuiesc violul cu o floare, să înlocuiesc crima cu un înger, să înlocuiesc revolta cu o rugăciune, să înlocuiesc furia cu tăcerea, să înlocuiesc protestul cu îngăduința.

Nu o să-mi las viața în mâinile judecătorilor care au considerat că fetița de 10 ani și opt luni nu a fost violată, ci a consimțit; nu o să-mi las viața în mâinile polițistului care a spus: „da’ ce, ție nu ți-a plăcut?”; nu o să-mi las viața în mâinile legiuitorilor care tolerează abuzul; nu o să-mi las viața în mâinile unui echipaj de Poliție care nu catadicsește să coboare din mașină; nu o să-mi las viața în mâinile Poliției care normalizează violul; nu o să-mi las viața în mâinile Poliției care mă reduce la tăcere; nu o să-mi las viața în mâinile Poliției care consideră că viața pusă în pericol a unei fete nu este un pericol iminent; nu o să-mi las viața în mâinile Poliției care mă întreabă în ce am fost îmbrăcată, de ce am ieșit noaptea din casă; nu o să plâng în fața unui polițist; nu o să-mi las viața în mâinile Poliției, nu o să urc în mașina Poliției, nu o să permit niciunui polițist să mă atingă, nu o să plâng în fața unui polițist, nu o să-mi las viața în mâinile profesorilor, preoților, judecătorilor, procurorilor, polițiștilor care au spus: „da’ ce, ție nu ți-a plăcut?”.

Medeea Iancu este poetă și regizoare feministă; are în pregătire volumul de poeme Delacroix este tabu: Amendamentele lirice, în curs de apariție la editura frACTalia.