Maria
Dragoș Rouă povestește despre cea care i-a scăpat.
Poate o fi fost din cauza faptului că eram la mare, în prima tabără în care îmi permiteam (mai mult sau mai puțin) să fiu pe cont propriu. Se zice că femeile au un simț pentru asta: își dau seama organic când ești pregătit. Sau poate o fi fost din cauza nisipului fin pe care încă îl mai simțeam în șlapii de plastic, albaștri. Poate o fi fost din cauză că acum chiar nu ne mai putea vedea nimeni, cum stăteam în spatele căminului unde eram cazați, cu fața spre mare (și, chiar dacă ne-ar fi văzut, era oricum ultima seară, în care toată lumea mai închidea ochii). Poate era din cauza unui tupeu pe care niciodată nu am mai putut să-l reeditez (ca și cum ar fi fost încătușat, încastrat undeva între 14 și 15 ani), curajul acela sincer, îndrăzneala nemimată care m-au făcut remarcat de una care trecea într-a doișpea’, deși eu de-abia treceam într-a noua. Poate era din cauză că ne zâmbisem toată săptămâna, la cantină, pe plajă, în excursiile cu autocarele rotunjite, din anii ‘60, care încă mai funcționau, în serile de discotecă sau pe terenul de sport.
Nu știu nici acum ce a fost pentru ea.
Pentru mine știu ce a fost: pielea creolă, ochii ușor alungiți, căprui, limpezi, părul răvășit, cârlionțat, dar nu creț, și zâmbetul ștrengăresc, oprit chiar în momentul în care ar fi trebuit să se transforme în râs. Era mersul dezordonat, tricourile lălâi aruncate peste costumul de baie din două bucăți, din care cu greu ai fi putut încropi o batistă. Erau picioarele lungi, cu pielea fină, strălucitoare și chicotelile împinse de la una la alta, între ele, fetele, atunci când noi băieții ne umflam piepturile și ne uitam fix la ele. Erau ochelarii de soare luați de la „nudiști”, care îi acopereau aproape toată fața, reflectând hotelurile comuniste și sacoșele de plajă de plastic. Erau urmele tălpilor ei ude în nisip când ieșea din apă și trecea pe lângă cearceaful meu, stropindu-mă ca din nebăgare de seamă, și sprânceana ușor ridicată de după, ca și cum ar fi așteptat să mă ridic la ea.
Habar n-aveam ce trebuia să fac, eu de-abia treceam într-a noua. Şi mai era și numele, pe care nu îl mai întâlnisem, culmea, la nici una din fetele de până atunci: Maria. Şi care, șoptit acolo, în locul din spatele căminului unde ne retrăsesem „să mai stăm puțin de vorbă, că mâine se termină tabăra și plecăm acasă”, o făcea să-și întredeschidă ușor buzele, ca și cum…
Şi, din nou, habar nu aveam ce trebuia să urmeze.
Dar știu sigur ce îmi voi aminti mereu: minutele dezgolite de timp din spatele căminului comunist, departe de toate celelalte cupluri refugiate prin cine știe ce unghere, în seara în care, fără să bănuiesc cumva că acest lucru se va întâmpla, cea mai frumoasă fată pe care o cunoscusem până atunci, Maria, avea să mă învețe să sărut.
__________________________________
Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.
3 comentarii la Maria
Comentariile sunt închise.
S-ar putea să-ți mai placă:
Prietenul meu, Nucul
Cum am învățat să fiu mai puternică cocoțându-mă în copacul din spatele casei.
Cântarea României
Ce mai înseamnă azi și la ce mai folosește patriotismul?
„Nu mai suntem sclavi de 166 de ani, dar eu văd și astăzi ura.”
O tânără a scris o piesă despre sclavie pentru că a înțeles că dacă îți auzi povestea, o simți.
Aaaaaa, frumoasa poveste si impecabil stil pentru aceasta miniatura. 🙂
🙂 imi aduce aminte de vacantele la mare, vacante in care munceam pe litoralul romanesc si imi cautam dragostea in fiecare zi la apusul soarelui, pe plajele acelea unde scoicile se iubeau intotdeauna cu talpile tale.
Bravo Dragos!
aoleu o sa mor!!! minunat.