Pe 16 mai, la o zi după prima ridicare masivă a restricțiilor, zona pietonală a Brașovului era un furnicar. Terasele se umpluseră, iar pe Republicii, strada care coboară din Piața Sfatului către Prefectură, oameni fără mască treceau sfidători umăr la umăr, pe lângă semnele care până atunci ceruseră purtarea ei. În josul străzii, în trei corturi, o mână de medici și asistenți voluntari rulau un maraton de vaccinare, al treilea weekend la rând. 

Era cinci după-amiaza și încă erau doritori. Unii se opreau din drum și mergeau hotărâți să ceară un formular de triaj; spuneau că vor să se vaccineze aici, acum, altfel se răzgândesc. Alții erau turiști sau cetățeni străini și întrebau sfios dacă au și ei voie, că în țara lor nu le-a venit încă rândul – greci, italieni, de peste tot. Un cuplu venise să-și susțină băiatul de 24 de ani, IT-ist într-o companie germană, care se vaccina pentru că nu voia să rateze eventualele călătorii cu jobul. Părinții lucrau în comerț și n-aveau de gând să se vaccineze – nu negau boala, dar erau convinși că suntem cobai pentru vaccinuri care n-au fost testate suficient. 

Pandemia asta a schimbat totul, nimic nu va mai fi ca înainte, spuneau cu amărăciune. 

Am venit la Brașov pentru că părea să fie unul dintre cele mai dinamice județe în campania de vaccinare – în mai-iunie a fost constant pe locul IV în țară, pentru că a vaccinat acolo unde sunt oamenii: a organizat caravane în piețe și maratoane în fiecare weekend, la teatru, la bazinul olimpic, la patinoar, în malluri, la cinema în aer liber, în aeroport și chiar la Castelul Bran. 

Voiam să aflu ce i-a făcut pe mai mult de jumătate dintre cei 350 de medici de familie din județ să se implice. La acel moment, din 20 de centre de vaccinare, 12 erau coordonate de medici de familie, alți 100 activau în centre ca medici vaccinatori și încă 74 se înscriseseră să vaccineze la ei în cabinet cu Johnson & Johnson (la final de iunie erau aproape 90).

E drept, eram curioasă să aflu și cum se raportau aceștia la tot ceea ce atât noi, cât și statul am așteptat de la ei în ultimul an: să se ocupe de toți pacienții care, brusc, n-au mai avut acces în spitale, să monitorizeze bolnavii de COVID la domiciliu, să-i programeze la vaccin prin platformă și, începând cu luna mai, să vaccineze și la ei în cabinet. Știam în țară și medici de familie care programaseră 700 de pacienți, și medici anti-vacciniști care nu programaseră niciunul și care amenințau că, dacă vaccinul va deveni obligatoriu, își vor retrage copilul de la liceu. 

La nivel național, duminica aceea s-a încheiat cu un dublu record: cel mai mic număr de cazuri noi de COVID din ultimul an (565) și cel mai mare număr de persoane vaccinate până la acea dată 101.000, dintre care 3.400 în județul Brașov. 

📍Comuna Lisa

Medicul pe care birocrația nu îl mai sperie

A doua zi am plecat la Lisa, o comună la 30 de km de Făgăraș, unde medicul de familie Nicolae Boulescu era unul dintre cei care vaccina cu Johnson & Johnson. Făcuse deja primele 25 de doze primite de la DSP (toți medicii din țară au primit câte 25 la început) și aștepta următoarea tranșă. 

Ca peste tot în satele de munte, în Lisa casele șerpuiesc de-a lungul șoselei principale – case la stradă, fără etaj, cu porți înalte, care în acea zi ascundeau miros de liliac, ciripit de mierle și pițigoi și uneori zgomot de drujbă. Trebuie că oamenii își făceau de lucru prin gospodării sau la câmp, pentru că în sat totul părea încremenit: în mica piață din fața primăriei – pustiu, la magazinul din centru – pustiu, de te și mirai pe cine așteaptă cutiile cu roșii și țelină, cizmele de cauciuc, vopseaua de ouă și de pereți, bomboanele de Crăciun și iepurașii de ciocolată. Pe ușa cu grilaj a magazinului, niște afișe îngălbenite somau la purtarea măștii și mulțumeau „pentru înțelegere și colaborare”.  

Cabinetul doctorului Boulescu se află în aceeași clădire scundă cu farmacia și cu locuința lui.

Cabinetul și bucătăria sunt despărțite de o ușă, așa că, atunci când vâna locuri pe platformă pentru oamenii din comună, îi era simplu să ajungă la calculator în miez de noapte. În cabinet își ține și bicicleta medicinală, pe care o folosește ca să se refacă în urma unor probleme cardiace. 

Nu are nevoie de granițe între muncă și viața privată. Dimpotrivă, crede că medicina de familie înseamnă în primul rând disponibilitate, a fi acolo când omul n-are unde să se ducă și salvarea e departe. De aceea, și în decursul stării de urgență, când unii medici au consultat numai prin telefon, el a păstrat cabinetul deschis. Și tot de aceea e convins că medicii de familie ar fi trebuit implicați mai devreme în vaccinare, mai ales la sate. 

Doctorul Boulescu are 65 de ani și a venit în Lisa acum 35, în 1987, împreună cu soția, arhitect, și doi copii mici. Se săturaseră de mizeria și frigul din București. Căutau o viață mai bună și știau Lisa din drumețiile pe munte. 

El tocmai terminase cei trei ani de stagiatură – un rezidențiat mai scurt, în urma căruia ieșeai medic generalist, într-o vreme în care Ceaușescu decretase că nu mai e nevoie de specialiști. Directoarea de sector îi dăduse în primire o circumscripție de pediatrie într-o zonă mai necăjită, Rahova-Mărgeanului, din Sectorul 5, unde avea în grijă copii și vreo 360-380 de copii de până la 1 an. 

Ca stagiar lucrase într-un dispensar la parterul unui bloc, cum erau mai toate în vremea aia la oraș, împreună cu alți trei medici, care se ocupau de adulți. Tânărul doctor Boulescu făcea multă prevenție și educație privind alimentația bebelușilor, vaccina pe bandă rulantă, stabilea tratamente într-o vreme „fără atâtea pastiluțe și siropuri”. Se ocupa și de mame, când își dădea seama că și-au provocat un avort: le dădea amoxicilină și metronidazol, ca să prevină infecția, și le sfătuia să sune ambulanța dacă li se agravează starea, că „n-o să le bage ăștia chiar la pușcărie”. În plus, făcea lunar două-trei gărzi pe salvare, fără plată, obligatorii.  

Într-o vreme când medicii primeau repartiții acolo unde era nevoie, nu unde voiau sau unde-și aveau familia, directorului spitalului din Făgăraș, care administra și dispensarele din zonă, nu i-a venit să creadă că un medic tânăr chiar voia să se mute acolo. Dr. Boulescu își amintește discuția cu el, din iarna lui ’86-’87: „Băi, doctore, ăștia în comuna Lisa sunt niște oameni cu o personalitate foarte puternică. Dacă te comporți bine și ajung să te compare cu medicul lor, Munteanu, poți să stai și 100 de ani”. Munteanu fusese un medic de dispensar foarte iubit, dar se sinucisese nu demult.

Neîncrederea în dr. Boulescu a existat unu-doi ani. La început, nici în gazdă n-au vrut să-l primească oamenii, că dacă e de la partid? Ba că au șoareci, ba că nu e bătută podeaua, până o bătrânică l-a acceptat, împreună cu familia. În comună mai era un medic, care i-a dat în grijă comunitatea de romi de la capul satului. Dar n-a durat mult și a plecat și el, întâi în Sibiu, apoi în Germania.

Doctorul Boulescu și-a dat seama că lisenii l-au acceptat când, într-o noapte, i-a surprins pe doi furând de la CAP; nu s-au ferit. „E doctorul nostru”, a auzit, înainte ca aceștia să-și vadă de treabă mai departe. Apoi, imediat după ’90, oamenii au început să-i ceară sfaturi despre cum să-și investească economiile, că săracă Lisa n-a fost niciodată. 

Au mai venit doctori în Lisa după ’90. Unii au stat câteva luni, alții trei-patru ani, dar mereu au plecat, și nu pentru că nu ar fi lucrat bine împreună, zice el. Când venea unul nou, îi lăsa centrul și lua el romii.

De peste 15 ani, însă, e singur și are înscriși 1.300 de pacienți, dintre care 1.000 asigurați, iar de trei ori pe lună face și gărzi. De cele mai multe ori, treaba lui e să se ocupe de urgențe și să monitorizeze pacienții cu boli cronice, dar nu s-a dat în lături nici de la a tăia unghiile încarnate ale unor femei care munciseră toată viața la câmp sau de la a le convinge că AstraZeneca nu le bagă vaccinul în pastilele de tensiune, când o pacientă i-a arătat, vigilentă, compania producătoare pe cutie.

Tocmai pentru că a prins toate regimurile și toți miniștrii de după ’90, schimbările și birocrația nu-l impresionează. Dr. Boulescu a prins și vremea în care medicii de familie erau angajați la stat, în dispensare, și „privatizarea” medicinei de familie, de la sfârșitul anilor ’90, când cabinetele au devenit entități juridice private, responsabile să-și gestioneze fondurile. Glumește că atunci când îl sună cineva de la Casa de Asigurări, cu care medicii de familie au contract, răspunde cu: „Ce-am făcut sau ce n-am făcut?”, convins că, undeva, e în eroare. 

Pe la mijlocul anilor ’90, și-a cumpărat din proprie inițiativă un calculator, iar directoarea DSP de atunci i-a făcut observația că n-are nevoie, că e medic, nu informatician. Acum nu poate face nimic fără calculator, minimum două imprimante și multiple softuri: nici rețete compensate, nici bilete de trimitere, nici fișa pacientului sau raportări lunare nu poate scrie. 

Vorbește despre toate astea cu un soi de împăcare, dar o împăcare soră cu infatuarea: „SIUI-ul (sistemul informatic al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate – CNAS) nu merge când e aglomerat, nu merge când plouă, nu merge când e soare” sau „Două lucruri nu înțeleg pe lumea asta: factura la lumină și cum se prescriu unele anticoagulante”.

Dr. Boulescu încearcă să nu se cramponeze în birocrație și, dacă statul îi cere un serviciu suplimentar, atâta timp cât el consideră că e în beneficiul pacientului, îl face. Chiar dacă unii oameni nu înțeleg nici cum funcționează azi un cabinet de medicină de familie. Unul l-a întrebat odată „dacă i-au adus” kituri de testare a glicemiei. „Cine să-mi aducă?”. „Păi, cine vă mai aduce dvs. acum…”

Așa că, atunci când vara trecută statul i-a cerut să monitorizeze pacienții COVID la domiciliu (vreo 24), a făcut-o, a semnat contractul aferent și a încasat banii suplimentari oferiți. Când, în ianuarie, i-a cerut să programeze pacienții la vaccinare pe platformă, a făcut-o. Nu foarte mulți, 80, câți i-au cerut. 

Apoi, în primăvară, când statul i-a cerut să vaccineze anti-COVID și la el în cabinet, s-a conformat fără să stea pe gânduri. Știa că așa va ajunge la unii care altfel n-ar fi avut resurse să bată drumul la Făgăraș sau încredere să se vaccineze.     

Despre unii medici de familie care au refuzat să-și înscrie pacienții pe platformă, pe motiv că pierd mult timp și e complicat să confirme că oamenii chiar merg, spune că sunt „false orgolii”. „Care e problema dacă eu îl ajut pe omul ăla? Eu răspund de starea lui de sănătate. Unde să-l trimit?” Iar despre medicii care n-au vrut să vaccineze în cabinet, se întreabă retoric: cine să facă asta? Primarul? Notarul? (Până la mijloc de iunie, vaccinase 75 de persoane.)

Nu i se pare deplasat că statul și societatea așteaptă toate astea de la medicii de la familie, că doar ăsta e rolul lor. Da, îl frustrează birocrația și amenzile pe care simte că le ia pe nedrept, de exemplu că a dat concedii medicale fără ca pacientul să-i fi adus adeverință de salariat, de parcă ți-ar trebui concediu dacă n-ai fi salariat, dar se consolează citind. (Cât am fost acolo, mi-a recitat din Adrian Păunescu și Ileana Vulpescu.) Îl frustrează și că medicii și pacienții au ajuns să-și vâneze unii altora greșelile, dar se consolează grădinărind – trecuseră lalelele și urma să planteze în fața cabinetului gladiole și begonii.  

În mod normal, dr. Boulescu ar fi trebuit să se pensioneze anul ăsta. Dar s-a apucat să-și construiască o casă și și-a prelungit contractul pentru doi ani. Știe că, dacă pleacă, greu va veni cineva în Lisa. 

„Încă îmi place ceea ce fac”, mi-a spus.

Cum au ajuns medicii de familie să vaccineze anti-COVID

Am plecat din Lisa gândindu-mă la cât de împăcat era doctorul Boulescu. Nu părea că mai vrea să demonstreze cuiva ceva și nici că ar avea vreun rost să se opună la ce i se cere, atâta timp cât consideră că e responsabilitatea lui. Poate pentru că e la final de carieră sau poate pentru că vine dintr-o lume în care ce ți se impunea, făceai. Oricum, pentru el, scopul părea mai important decât mijloacele. 

Știam însă că nu toți medicii de familie gândesc la fel. Mai ales cei care au intrat în sistemul gata privatizat și care simt că au lupte de dus ca să-și impună un punct de vedere sau un mod de a face lucrurile. Pentru mulți, ce le-a cerut statul în ultimul an nu a fost așa de ușor de acceptat.  

Coordonatorul campaniei naționale, Valeriu Gheorghiță, a vorbit prima dată despre vaccinarea anti-COVID în cabinetele medicilor de familie pe 30 martie. Se aștepta ca jumătate din totalul de 11.000 să vrea să facă asta (bazat pe un sondaj al Federației Patronatelor Medicilor de Familie) și estima 500.000 de persoane vaccinate de ei săptămânal. Tot atunci a anunțat și că vor fi plătiți în plus pentru asta, în baza unui contract suplimentar. 

11 zile mai târziu, doar 3.000 de medici anunțaseră oficial DSP-urile că vor să vaccineze. La început de iunie, aproape toți semnaseră contractul și 2.400 și începuseră. Jumătate dintre ei erau în rural, jumătate în urban și vaccinaseră în total 137.000 de oameni. După un început lent, ritmul a crescut, dar era evident că 500.000 de persoane săptămânal era o țintă nerealistă. 

Inițial, n-am priceput de ce realitatea e atât de diferită de rezultatele sondajului, mai ales că erau și bani în plus. Am înțeles reținerile și refuzurile de abia când m-am lămurit cum funcționează medicina de familie și relațiile de putere cu ceilalți actori din sistem. 

Pe la sfârșitul anilor ’90, ca parte din ceea ce s-a numit „reformă sanitară” și a continuat cu introducerea sistemului de asigurări de sănătate și a cardului de sănătate, medicina de familie „s-a privatizat”. Medicii au devenit, din angajați la dispensar, mici antreprenori (numiți „furnizori de servicii medicale”), care au trebuit să-și atragă pacienți. A fost destul de simplu – dacă de-o viață mergeai la dispensar la doctorul X, când el „s-a privatizat”, te-ai înscris pe listă. 

De atunci, medicii fac un contract cu casele județene de asigurări (care se reînnoiește la doi ani), facturează lunar serviciile prestate, își încasează banii și-și plătesc cheltuielile: chirie, utilități, materiale sanitare, softuri informatice, salariul său și al asistentei. 

Într-un fel, statul a devenit principalul lor client (pentru că de la el vin banii), dar unul cu foarte multă putere. Statul decide în ce condiții se poate înființa un nou cabinet (numit praxis), numărul minim de pacienți pe listă (800), numărul de ore prestate (5-7 în cabinet, plus 2 de teren, pe zi), tipul de servicii pe care le pot oferi (consultații, trimiteri, vaccinări, operațiuni de mică chirurgie: scos fire, cusut răni), numărul lor (nu mai mult de 4 consultații pe oră), plus costul fix pentru fiecare serviciu medical și pentru fiecare om de pe listă (așa numita „plata per capita”). 

Practic, cabinetele de medicină de familie sunt o struțo-cămilă între un sistem public și unul privat, în care posibilitatea de dezvoltare e limitată, iar impunerile sunt multe. 

La final de lună, veniturile cabinetului vin jumătate din numărul de pacienți și jumătate din serviciile pe care le efectuează. De exemplu, mi-a explicat dr. Raluca Zoițanu, președinta Federației Patronatelor Medicilor de Familie, la o listă de 1.600 de oameni, ca a ei, în luna ianuarie, cu 20 de zile lucrătoare, a încasat 9.700 de lei pentru pacienți și 10.700 pentru servicii. 

În martie, cu 23 de zile  lucrătoare, a încasat 9.700 pentru pacienți și 14.000 pentru servicii. Și dacă ar avea 3.000 de pacienți, ar câștiga probabil 15.000 pentru ei, dar tot 16.000 din servicii, pentru că numărul acestora e plafonat. 

Plata per capita, mi-a spus ea, e ca un abonament, ca statul să se asigure că acel cabinet funcționează. „S-a văzut necesitatea ei cel mai bine în starea de urgență, când noi eram acolo, dar pacienții nu au mai venit. Dacă n-ar fi fost plata per capita, n-am mai fi avut cum să ne plătim utilitățile și personalul.”

Un număr optim de pacienți (care-ți permite să-i vezi pe toți și să susții cheltuielile) e 1.800, spune dr. Zoițanu. Lucru confirmat de dr. Boulescu, care, la 1.300 de pacienți, spune că are nevoie să facă gărzi, ca să se susțină financiar. (Un raport din 2021 al Avocatului Poporului arăta că numărul de pacienți per cabinet variază foarte mult în țară, de la 2.200 în Suceava, la 4.700 în Sălaj. Practic, în județele unde medicii se pensionează și nu sunt înlocuiți, cei rămași îi preiau pe toți și ajung să aibă liste nesfârșite de pacienți.) 

Cheltuielile unui cabinet diferă în funcție de localitate și aranjamentele pentru spațiu – unii medici (nu mulți) au spațiul în proprietate, dar majoritatea plătesc chirii – fie unor persoane particulare, fie primăriilor (care dețin fostele dispensare și pentru care uneori cer chirii modice, alteori merg pe prețul pieței).

De regulă, un cabinet are un singur medic și o singură asistentă, dar sunt și excepții, în care cabinete cu foarte mulți pacienți își angajează încă un medic, o asistentă sau o secretară. Și mai sunt medici din rural care au venit cu bani de-acasă și și-au construit o micro-policlinică – practic, un business separat –, prin care și-au completat și veniturile, și au adus și servicii necesare într-un spațiu în care ele nu există. 

Medicii de familie operează, astfel, într-un sistem în care autonomia și posibilitatea de creștere sunt limitate: au voie să ofere servicii contra cost – consultații, de exemplu (tarifate cu 50-100 de lei), doar că, cine nu e deja asigurat, rareori își permite să scoată bani din buzunar. Și atunci medicii fie nu consultă contra cost, fie consultă gratis. Pe de altă parte, dacă ei consultă mai mult decât media de 20-28 de pacienți asigurați care li se permit într-o zi, nu vor fi plătiți pentru diferență. 

Practic, „sunt situații în care statul ne privește cu adevărat ca pe privați și ne tratează așa, cu toate obligațiile”, spune dr. Zoițanu. Și sunt situații când ministerul și societatea le impun servicii suplimentare, ca unor angajați la stat, cum s-a întâmplat în pandemie. Acela e momentul în care „privatizarea” și autonomia funcționează în favoarea lor și unii refuză.

📍 Ghimbav

Medicul care susține vaccinarea, dar nu vrea să convingă pe nimeni

După Lisa am fost la Ghimbav, un orășel cochet și rânduit săsește, aflat la numai 5 km Brașov. Oficial, orașul are 5.000 de locuitori, dar probabil sunt mai mulți. Spiritul nemțesc se vede în ansamblul bisericii fortificate, în străzile largi și în arhitectura „orașului vechi”, iar afluența dată de multele fabrici construite în ultimii 15 ani se vede în locurile de parcare atent trasate, în bordurile alb cu roșu și în pavelele de pe trotuare. 

Pe 18 mai, în centrul Ghimbavului mirosea a asfalt proaspăt;  a doua zi urmau să se redeschidă școlile și era o efervescență demnă de mica burghezie de provincie, aceea care își cumpără răsaduri, roșii din solarii, pâine pe vatră, păstrăv de la un anumit magazin, în anumite zile, și carne de la o anumită măcelărie, în alte zile.        

Agitație era și în dispensarul din centru, pe care dr. Nadia Butum îl împarte cu alți doi medici de familie. Dr. Butum locuiește în Brașov și lucrează în Ghimbav de 15 ani. Cabinetul ei e o explozie de culoare: pe peretele din stânga găsești zeci de poze cu bebelușii pe care doctorița i-a îngrijit de-a lungul timpului, iar pe ceilalți pereți și pe dulapurile înalte până-n tavan sunt lipite picturi de-ale fetelor ei, de 7 și 13 ani. Sub fereastră e colțul pentru copii, cu o măsuță roz, un scăunel albastru și o cutie transparentă cu jucării.

Undeva după peretele de faianță, pe umeraș, era în ziua aia un tricou vișiniu cu emblema Hogwarts. E printre preferatele doctoriței de 44 de ani, căreia îi place să îmblânzească albul scrupulos al halatului cu o agrafă cu fluturași, cercei mici de argint cu fluturași și măști chirurgicale colorate.

Fluturii sunt nebunia ei – are unul tatuat pe gleznă, împreună cu două pufuri de păpădie. Primul tatuaj, o inimă cu inițialele fetelor, l-a făcut pe încheietura mâinii drepte acum doi ani, când au început să apară problemele, soldate în septembrie anul trecut cu un divorț.

Cât am fost eu acolo, dr. Butum a avut 11 consultații programate și cel puțin tot atâtea neprogramate, la telefon sau de urgență. Odată cu pandemia, a învățat să-i programeze pe oameni la interval de jumătate de oră (nu la 15 minute, deși ar avea voie). La început o făcea ca să poată dezinfecta și aerisi între pacienți, ulterior și-a dat seama că o ajută să poată prelua ce apare neprevăzut, fără să-i explodeze totul în față. Ca regulă, dacă nu ai programare, nu intri în cabinet, iar când vii, nu pleci fără următoarea, chiar dacă e peste trei luni. Doar așa poate jongla cu cei 2.300 de oameni de pe listă, fără teamă că greșește. Are pacienți și din alte localități, care au vrut-o neapărat pe ea. Acum nu mai primește pacienți noi, pentru că nu mai face față. Și așa, spune rezidenta Mădălina Florea, „doamna doctor lucrează cam trei norme”.

Cabinetul funcționează ca o mașinărie bine unsă: ea consultă și scrie în fișa pacientului (nu renunță la schemele și însemnările de mână pentru toate softurile din lume), rezidenta participă la consultație și pregătește documentele pentru următorul pacient, iar asistenta Felicia Tudoran preia telefoanele. Și asistenta, cu care lucrează de trei ani, și doctorița știu din cap numerele fișelor pacienților, adresele, relațiile de rudenie, de se și minunează rezidenta, care în iunie își încheie stagiul de șase luni, dar de-abia așteaptă să revină. 

„Ce mi se pare senzațional e că pacienții au atât de multă încredere, încât vin cu decizia specialistului și zic: uitați, facem asta?”, spune ea. „Asta înseamnă să ai încredere că medicul tău de familie are decizia supremă, pune cap la cap toate informațiile și la sfârșit schema ta e completă.” 

Dr. Butum e o combinație de rigoare și răbdare. Rigoare în cum își face meseria și răbdare să pună la telefon Elefantul Cici, ca să liniștească copilul venit la vaccin; sau să-i explice tânărului cum să-și recolteze sumarul de urină și femeii căreia îi curge sânge din nas, cum să-și facă tratament local. I-ar plăcea să aibă mai mult timp pentru consiliere și prevenție. Mamei venite la control cu nou-născutul de o săptămână, de exemplu, i-a spus direct să nu-i fie jenă să ceară ajutor în familie. Să nu calce ea rufele, ci să doarmă. Să nu gătească, ci să fure niște timp pentru sine. 

Vorbește fără menajamente sau prețiozități. „Specialiștii au impresia că sunt stat în stat și medicul de familie e la pitici”, își varsă una dintre cele mai mari frustrări profesionale. Crede că doctorii din spitale îi desconsideră pe medicii de familie, pe motiv că sunt slab pregătiți și „scriptologi”. „Sunt și colegi care dau doar bilete [de trimitere]”, recunoaște ea, „altfel nu ni s-ar fi dus buha așa”. 

În pandemie, când multe spitale au tratat exclusiv COVID și altele au preluat doar urgențele, „noi am fost singurii care am văzut pacienții, indiferent că la geam, că pe scări, era normal să-mi iau metode de protecție. Dacă îmi intra un COVID în dispensar, trebuia să închid tot și să trimit pe toată lumea acasă 14 zile. Și atunci mă acuzi că îi văd la geam? Nu mă acuza, frate, că eu ți-am ținut jumătate din pacienți.” Or la ea sugarii și gravidele au intrat mereu, vaccinarea (nou-născuților) nu s-a oprit, iar acasă a stat doar cât a fost în concediu medical, și atunci cu înlocuitor. I se pare nedrept că medicina de spital permite un soi de distanță, de granițe, pe care un cabinet de medicină de familie nu-l oferă. În plus, spune că la specialist oamenii se duc doar cu programare și cu multă deferență, pe când la medicii de familie au pretenția să intre oricând și să ceară direct bilete de trimitere sau rețete. 

„La pitici” și „croitoreală” sunt două expresii pe care le folosește des. „Croitoreală” înseamnă puzzle-urile pe care trebuie să le rezolve zilnic: să îmbine programările cu neprevăzutul sau turele care trebuie acoperite cu disponibilitatea personalului. Pandemia e „marea trosneală” și „a trântit-o” și pe ea de două ori: prima dată nu a știut (s-a trezit prin iunie anul trecut că avea anticorpi), a doua oară a ținut-o trei săptămâni în spital, cu mască de oxigen, și încă trei acasă. 

Venea după o lună în care lucrase non-stop (și la ea, și ca înlocuitor la cabinetul medicului ei de familie, care fusese accidentat pe trecerea de pietoni) și e convinsă că, dacă n-ar fi fost atât de obosită, n-ar fi ajuns în stare atât de gravă. De fumat nu fumează, obezitate sau comorbidități nu are.

Când a revenit, unii pacienți au primit-o cu ochii în lacrimi și nici nu au mai avut nevoie de alte dovezi că boala există. S-a vaccinat printre primii medici din Brașov și de abia așteaptă a treia doză.

Pe de altă parte, nu vrea să convingă pe nimeni să facă vaccinul. Le spune ce riscă dacă-l refuză și prin ce a trecut ea, atât. Nu se amăgește că poate să repare răul pe care l-a făcut mass-media, cu toate fake news-urile și panica aferentă indusă, cu exagerarea riscului de tromboze și cu toți negaționiștii cărora le-au dat spațiu să se manifeste.

Crede cu sfințenie în vaccinare – pe copiii mici, ai căror părinți sunt de acord, îi vaccinează și cu vaccinuri în plus față de schema recomandată și și-ar dori ca fetelor de la un centru de plasament pentru copii care e tot în grija ei să le facă vaccinul anti-HPV. 

Distinge însă între rolul medicului de familie de a face prevenție și vaccinare și cerințele pe care statul le-a avut în pandemie de la ea. Nu a semnat contractul de monitorizare a pacienților COVID, pentru că hârțogăria și birocrația i s-au părut prea mult. „Mă puneau la dispoziție 25 din 24. Oricum suntem la dispoziția lor, dar nici să mă sune cineva la 3 noaptea că tușește un pic mai mult decât la 8 seara.” În ultimul an a avut peste 200 de pacienți cu COVID, cu care a ținut, totuși, legătura. „Nu cu toți zilnic, dar unde a trebuit zilnic, ne-am auzit zilnic.” 

Nu o dată i s-a blocat telefonul dual SIM de la atâtea mesaje și poze cu analize, încât a început să folosească și telefonul personal al asistentei, și pe al rezidentei, pe lângă fixul de la cabinet. Doi pacienți cu COVID i-au și murit. Unul nu îi spusese că are simptome, iar altul s-a dus prea târziu la spital; n-o să înțeleagă niciodată de ce n-au avut încredere în ea, că doar știa tot felul de detalii din viața lor, inclusiv despre divorțuri.

Monitorizarea pacienților COVID a căzut pe umerii medicilor de familie în vara lui 2020 (când internarea celor cu forme ușoare nu a mai fost obligatorie) și presupunea ca medicii să-i sune zilnic să verifice niște parametri stabiliți într-o fișă, să le schimbe tratamentul dacă e cazul, să-i trimită la spital când se agravează și, la finalul celor 14 zile după care erau declarați, teoretic, vindecați, să-i scoată din evidență la DSP.  

Pentru că acest serviciu nu intra în contractul pe care medicii de familie îl au deja, un ordin de ministru din octombrie a cerut ca el să fie inclus într-un contract separat și plătit cu 105 lei brut per pacient. Acesta a fost momentul în care mulți au refuzat să semneze – spunând că li se impun lucruri ne-negociate și că au fost trimiși să vindece fără un protocol de tratament (care a venit mult mai târziu, în aprilie 2021). Chiar și așa, fiecare a apelat la prieteni infecționiști pentru o schemă de medicație; majoritatea spun că, deși nu au semnat și nu au vrut banii în plus, și-au monitorizat pacienții, pentru că e datoria lor. La fel a făcut și dr. Butum. 

Când a venit cerința de a programa prin platformă, a făcut-o printre picături. „A fost jale”, spun în cor și ea, și asistenta. „Am reușit mai spre final, când au fost mai multe locuri. Iar când au introdus și lista de așteptare, am zis stop joc”, spune dr. Butum. Oamenii se răzgândeau, nu vedeau mesajele, iar ea nu avea timp pentru asta, mai ales că mulți o anunțau ulterior că vor fi programați de angajator. În plus, Brașovul și Codlea erau la o aruncătură de băț, cu centre multe și toate variantele de vaccin disponibile. Când am vorbit în mai, estima că jumătate din Ghimbav era vaccinat. 

Tocmai pentru că oamenii aveau atâtea opțiuni și pentru că e imposibil să afle cine din lista ei a rămas nevaccinat, ca să-l abordeze direct, nu a vrut nici să vaccineze cu doza unică de Johnson & Johnson în cabinet. Ar fi fost o risipă de energie și de resurse. Crede că va deveni un vaccin sezonier, pe care tot medicii de familie îl vor face. Și îl va face și ea, dar „să fie fără alte contracte și birocrație”.  

Nici de centrul de vaccinare din Ghimbav nu crede că era cu adevărat nevoie, dar n-a întrebat-o nimeni. A fost mai degrabă dorința primarului să aibă unul în oraș, cu Pfizer. Tot primarul a fost primul care s-a vaccinat, pe 7 mai, în ziua deschiderii. Dr. Butum a aflat de la coafor că îl va coordona – decizia fusese luată și nu a putut refuza, pentru că și relația cu primăria, în al cărei spațiu e dispensarul, e importantă. De politică ea se ține departe – când o întrebi din ce partid e cutare, îți spune „ăla galben” –, dar când politica riscă să se amestece cu munca ei și cu interesele pacienților, știe ce are de făcut.

Să coordonezi un centru înseamnă să te asiguri că ai materiale sanitare și dozele necesare în fiecare zi, că nu expiră sau că nu rămân nefolosite seara, să faci programul personalului și să completezi formularele de decontare (la Ghimbav sunt șapte oameni, nu zeci, ca la centrele mari), să faci rapoarte, să fii disponibil oricând. E de așteptat, deci, ca atunci când alții decid pentru tine și tu ai loc de manevră puțin spre deloc, să crească frustrarea; singurul mod în care-ți poți păstra autonomia e să nu semnezi contracte sau să spui direct „nu”. 

E și mai frustrant când nu ești plătit pentru munca de coordonare, pentru care statul nu a mai găsit bani. În centrele de vaccinare, doar registratorii (care verifică buletinul, introduc date și dau adeverința de vaccinare), asistentele și medicii sunt plătiți, cu 20, 45, respectiv 90 de lei pe oră, impozabil. Coordonatorii nu sunt plătiți.

Între timp s-a dovedit că doctorița a cam avut dreptate: deși centrul de la Ghimbav are un program redus (8 ore pe zi în timpul săptămânii și 4 în weekend, față de 12, cât e în alte centre) și un singur flux, tot se cască intervale bune în care nu vine nimeni. La început de mai a devenit posibil să te prezinți și fără programare, iar asta a făcut orice planificare și mai dificilă. În prima zi, deși așteptau 5 oameni, au venit 60. Când am fost eu acolo, se programaseră 6 și veniseră 18, iar pentru ziua următoare se înscrisese doar unul (după șase săptămâni, media de inoculări zilnice se zbate în jurul valorii de 25). 

Ca reper, media de vaccinare pentru Pfizer este de 8 persoane pe oră, deci maximum de eficiență pentru Ghimbav ar fi 60-64 pe zi, dar nici asta nu funcționează ca un indicator de evaluare, să poți să zici: dacă nu vaccinezi atât, te închid. (Despre eficiența centrelor de vaccinare, CNCAV și colonelul Gheorghiță au început să vorbească de abia la început de iunie, când au constatat că 45% vaccinau la jumătate din capacitate, așa că au închis unele centre și au trimis personalul să vaccineze în teren.) 

După dimineața-maraton de la cabinet, dr. Butum a fugit să mai ridice câteva flacoane cu vaccin într-o gentuță termoizolantă, apoi și-a petrecut după-amiaza ca vaccinator în centrul pe care-l coordonează, amenajat în sala de sport a școlii. Și-a schimbat masca verde aprins cu una mov și halatul alb cu un costum tunică și pantaloni tot mov. 

Pentru că ploua și erau doar 8 grade, au fost ore bune în care n-a venit nimeni. Am avut timp să vorbim: ne-am întrebat unde vor ajunge mobilierul nou și toate dotările cumpărate pentru centru, după ce acesta se va închide (ei la cabinet nu i-ar strica un frigider nou). Sau cât costă funcționarea unui centru și cum îi măsori eficiența, în condițiile în care, iată, să investești în infrastructură și personal nu e suficient. La 8 seara ne-am despărțit în fața porții, după ce a semnat procesul de predare-primire către omul de la pază, care urma să rămână până a doua zi la 12.

Pentru prima dată după mult timp, vara asta și-a pus în agendă două săptămâni de concediu, pentru că are nevoie de-o pauză ca de aer. Știe că pandemia nu s-a terminat; dimpotrivă, are senzația că la toamnă „va bubui” un nou val. 

De ce (nu) se implică medicii de familie în vaccinare?

Habar n-aveam că fiecare centru are și un om de pază. Sau că există un singur set de chei, care e predat de la un responsabil la altul, și că se face proces verbal pentru orice mișcare. Sau că și autoritățile locale pot cere înființarea centrelor de vaccinare, cum s-a întâmplat aici. În același timp, nu mi-aș fi imaginat că pot fi și perioade moarte, în care oamenii să nu vină. E frustrant să vezi patru oameni în halate transparente de spital ascultând Magic FM într-o sală de sport, așteptând clienți, împăcați, pe bună dreptate, că își îndeplinesc rolul lor în această campanie de vaccinare, în care, după jumătate de an, România e la coada UE. 

Mai mulți medici de familie cu care am vorbit sunt profund nemulțumiți de modul în care statul și publicul s-au raportat la ei în pandemie. Au auzit prea mult la televizor despre „nevoia ca medicii de familie să se implice și ei”, or mulți sunt deja implicați: mulți dintre medicii care vaccinează în centre – sau care le coordonează – sunt medici de familie; dar multă lume nu știe asta. 

În plus, încă din ianuarie au auzit la televizor că vor fi plătiți dacă programează pacienți prin intermediul platformei și dacă îi vaccinează la cabinet, numai că lucrurile astea s-au reglementat de abia la finalul lui aprilie, din cauza unor întârzieri la Ministerul de Finanțe. La trei luni după ce începuseră să programeze, și cu o săptămână înainte să înceapă în cabinete, s-a stabilit că vor primi 30 de lei per pacient programat prin platformă și 40 de lei per inoculare în cabinet (pentru un antigripal sau un vaccin la bebeluși primesc 27 de lei – și nu medicul sau asistenta, ci cabinetul, ca entitate juridică). Statul a procedat, practic, după cum îmi spunea o doctoriță dintr-un sat din Arad: „Voi faceți, că ne-om înțelege la urmă”. 

Medicii de familie sunt furioși că această discuție publică despre bani a creat impresia că fac lucruri doar dacă sunt plătiți. Dacă ar fi fost așa, s-ar fi oprit imediat ce primele plăți au întârziat sau n-au fost clarificate. „M-am implicat pentru că nu știu cum ieșim altfel din pandemie”, mi-a spus un medic de la Brașov, coordonator de centru, care nu mai avusese o zi liberă de două luni. „Munca noastră e necunoscută. S-ar cunoaște doar dacă noi ne-am opri.”

Dar nu despre bani e vorba aici. Mi-a confirmat-o și Andreea Moldovan (care folosește acum numele Căpîlna), fost secretar de stat în Ministerul Sănătății în mandatul lui Vlad Voiculescu, care a trăit pe propria piele – și a plătit cu funcția – tensiunile dintre practică și politică. Înțelege și ea de unde vine rezistența medicilor: statutul lor legislativ, corelat cu proasta comunicare și confuzia birocratică i-au determinat pe unii să zică pas. „Dacă forțezi un om, dacă nu-i explici ce are de făcut, care sunt beneficiile și la ce te aștepți”, crede ea, „dacă poate să spună nu, e o șansă mare să spună nu”. 

Înțelege că senzația constantă că ești înșelat poate duce la lehamite, dar tot îi e greu să justifice refuzul unor medici de familie de a-și ajuta pacienții cu vaccinarea. Când știi că acel lucru îi ajută, îl faci. Și dă exemplul unei prietene diabetolog care a programat pe platformă, chiar dacă nu i-o ceruse nimeni. „Apa, săpunul și vaccinurile au salvat mai multe vieți decât toate celelalte metode terapeutice. Au murit prea mulți oameni la nivel mondial, ca să ne mai punem întrebări existențiale.” 

Autoritățile cer, dar medicii de familie au dreptul să refuze

Unul dintre factorii cheie pentru care campania merge totuși mai bine aici decât în alte județe este implicarea directoarei DSP, Andrea Neculau. De la maratoane, la centre, medici de familie, vaccinarea direct la angajatori, activitatea de voluntariat la evenimentele de vaccinare sau live-urile pe pagina de Facebook a instituției, Andrea Neculau se ocupă de toate.

Și ea e medic de familie, a preluat conducerea Direcției la debutul pandemiei, după ce fostul director demisionase.

E omul care reușește să traducă și să implementeze decizii, pentru că înțelege și cum gândește CNCAV-ul, și cum gândesc Direcțiile Economic și Juridic din DSP și, desigur, doctorii. 

„Medicii de familie sunt un colos de 11.000 de oameni greu de urnit”, spune dr. Neculau. „Îi e greu colonelului Gheorghiță să înțeleagă că nu sunt o armată. În armată nu mai întrebi nici cât, nici dacă se plătește, nici dacă e sâmbătă sau duminică. Or acest segment nu a răspuns ca la armată și de aici dezamăgirea.”

Tocmai că înțelegea de unde vin reținerile, dr. Neculau a organizat nenumărate sesiuni pe Zoom și a făcut un grup de WhatsApp cu medicii de familie din județ ca să lămurească neclaritățile pe care ordinele autorităților le-au lăsat în urmă. De exemplu, ca să vaccineze în cabinet, nu e nevoie de intrări și ieșiri separate și autorizații de funcționare suplimentare; doar centrele de vaccinare sunt în situația asta. Și nu trebuie să vaccineze în afara programului normal de lucru, cum, eronat, a spus Gheorghiță în conferințele de presă.  

Practic, nu e nimic diferit de o vaccinare obișnuită, „doar psihologic lucrurile sunt diferite, din cauza acestui COVID”, spune dr. Neculau. Și poate să înțeleagă frica: nu demult umblau cu toții disperați după măști și dezinfectanți, neștiind ce să aștepte de la boala asta nouă. 

Și poate să înțeleagă și cum gândesc autoritățile, care anul trecut au fost mai categorice în a-i obliga pe doctori să semneze contractele de monitorizare COVID. „Eram într-o pandemie, conducerea acțiunii a aparținut unor structuri militarizate, care aduc un alt fel de abordare. Am văzut în interacțiunile mele cu STS: alb e alb și negru e negru, nu e gri.”  

Ce o consumă cel mai mult sunt situațiile în care trebuie să operaționalizeze legislație neclară sau greșit înțeleasă, în condițiile în care mentalitatea cadrelor medicale este: dacă vine un control, de ce se poate lega?. De aici tendința de supra-reglementare. De exemplu, un ordin de ministru spune că, pentru a lucra în centre, medicii, asistenții și registratorii pot încheia un contract de prestări servicii pe persoană fizică sau juridică, dar Ordinul Asistenților, organizația care reglementează profesia, a interpretat că asistenții e musai să se înființeze ca PFI (persoană fizică independentă) dacă vor să vaccineze. 

„Asta aproape că mă duce cu gândul la un abuz de natură administrativă [din partea Ordinului]. Ministerul întârzie cu precizările și ne lasă în derivă”, astfel că acum în Brașov asistenții vaccinează și pe persoană fizică, și pe PFI. (Dr. Neculau a obținut asigurări verbale că acest lucru e legal, dar nimic în scris.)

De când e în funcție, dr. Neculau a înțeles circuitul banilor în sistemul public, pe care ar vrea să-l simplifice, dar n-ar ști de unde să înceapă. În schimb, nevoia de transparență și claritate în proceduri i-a fost evidentă. Încă din mai anul trecut, cu sprijinul voluntar al organizației Romanian Business Leaders, DSP Brașov a dezvoltat și îmbunătățit continuu, în premieră națională, o platformă pe care o folosesc și azi spitalele COVID din județ, medicii de familie, laboratoarele private care fac teste COVID și unitățile de învățământ. 

Platforma a făcut circulația informației mult mai rapidă: când un laborator încărca rezultatul pozitiv al unui test, DSP-ul lua persoana respectivă în evidență, îi trimitea decizia de carantinare sau izolare, iar medicul său de familie era alertat ca să-l monitorizeze și putea vedea rezultatele evaluările făcute la spital, odată cu diagnosticarea (altfel, un membru al familiei ar fi trebuit să-i ducă medicului de familie radiografia și alte analize).

În plus, dacă aveau pacienți suspecți, medicii de familie puteau să ceară Ambulanței testarea lor la domiciliu, iar dacă o școală avea un profesor sau un elev pozitiv, era, de asemenea, alertată. Și tot în această platformă, medicii care semnaseră contractul de monitorizare COVID erau obligați să încarce la finalul celor 14 zile fișele pentru fiecare pacient. 

Ministerul Sănătății avea din primăvară o platformă în care spitalele introduceau cazurile noi, cele la ATI, decesele (plus tot felul de alte date privind stocurile), dar informația nu era nominală și ajungea doar la DSP-uri și la Minister. Ulterior, a făcut platforma Corona Forms, care conține azi unele facilități ale platformei de la Brașov, dar nu și partea de vizualizare a analizelor din spital sau încărcarea fișelor de monitorizare COVID. 

Platforma de la Brașov funcționează și acum și, chiar dacă unii utilizatori trebuie să introducă datele în toate cele trei, nu renunță la ea, pentru că leagă diferitele entități și face informația să circule.     

Deși jonglează cu relativă ușurință între legislație, practică și rezultate așteptate, dr. Neculau și-ar dori ca sistemul să fie centrat pe pacient, nu centrat pe birocrație, ca acum. Altfel, birocrația –  complicată, e adevărat, inutilă uneori, adevărat – riscă să devină o justificare pentru lipsa de implicare. „Eu am 52 de ani, 20 și ceva de ani de practică și nu cred că aș fi făcut o dată un pas înapoi, cu bani sau fără”, spune ea. „Nu cred că un titlu dintr-o lege, mai puțin inspirat, e adevărat, m-ar fi blocat să fac asta.”

📍 Hoghiz și Comăna

Dacă ar promova vaccinarea, medicii ar risca să piardă încrederea pacienților

După Lisa și Ghimbav am fost la Hoghiz, o comună la 60 de km de Brașov, pe drumul către Sighișoara. 5.000 de oameni, șase sate și trei medici de familie, toți cu cabinetele în clădirea portocalie a primăriei. Pe la 16:30, când parcarea din fața ei era goală, spațiul betonat de lângă era încă ocupat de: în două căruțe și două mașini cu portierele deschise, în care câțiva oameni așteptau: unii – rudele aflate în cabinet, alții – pe cele aflate la cumpărături, la magazinul alăturat. Pe băncuțele de la blocurile de vizavi, bunicile vorbeau de pensii, salarii și prețul roșiilor românești. 

Doctorul Lucian Comșa, 41 de ani, termina de efectuat un test rapid COVID. „E frumoasă medicina rurală”, mi-a spus. „Ești pus în situația de a rezolva multe lucruri pe care la oraș le-ai rezolva cu o trimitere. Aici le faci tu, pentru că știi că omul refuză să meargă sau nu are bani să meargă și se agravează.”

Mi-a povestit cu pasiune cum a scos o sârmă de cupru de 7 cm din mâna cuiva, un fluture viu din urechea altuia sau cum a dat primul ajutor unui copil peste care trecuse o căruță încărcată cu lemne, de nimeni nu îi mai dădea nicio șansă. Mi-a spus ce instrumente folosește, cum le sterilizează, cum și-a amenajat o cameră numai pentru testare COVID, deși nu e un serviciu plătit de Casă, numai-numai să stingă focarele. „Și apoi să-ți auzi că vrei să bagi Covizi ca să iei 14 milioane de persoană…” 

E unul dintre zvonurile care au circulat în Hoghiz și în comuna învecinată, Comăna, unde medic de familie e soția lui, și unde și locuiesc. Și mie tocmai îmi spusese o femeie că o familie cu o rudă decedată de COVID primește 3.000 de lei. Era o persoană de 60 de ani, cu diabet și boli de inimă, care nu voia să se vaccineze, pentru că auzise la Mihai Gâdea, la Sinteza Zilei, că vaccinul nu e bun. „Și domnul Gâdea nu minte. Dacă ar fi așa de bun, de ce mai e nevoie de a treia doză?” Pe de altă parte, doamna făcea anual antigripalul, care nu-i stârnea atâtea suspiciuni.    

În Hoghiz au fost peste 100 de cazuri de COVID – dr. Comșa a avut 40-50 în urmărire, iar patru i-au murit în spital. Mulți și-au ascuns simptomele, pentru că se tem de testare și de internare, alții sunt convinși că testele sunt falsificate, că le cumperi pozitive. „Le e frică de boală, dar mai mult de poveștile care s-au țesut în jurul acestei maladii, că te leagă de pat sau că nu te bagă în seamă în spital.”

A fost o mare greșeală că, în primele luni, internarea a fost obligatorie, crede el. Oamenii s-au speriat că vor sta în spital cu săptămânile, că vor lua și alte infecții sau că vor fi tratați prost. Așa că au început să se ascundă.

„Vin la vaccin, dar să nu-mi faceți de COVID”, a auzit și soția lui, Cătălina Comșa. Sau „nu mă testez, că, dacă ies pozitiv, nu mai pot să merg la câmp”. Sau „nu mă duc la spital, că mă dă de COVID”. Ea are peste 2.000 de oameni pe listă, inclusiv din Ticușu Vechi, un sat fără medic de familie, și venea după o perioadă de monitorizat 50 de pacienți COVID. Înainte de Paște, toată Comăna fusese în carantină, după un focar izbucnit la școală.

„A fost cumplit”, spune ea. Cel mai greu era să-i convingă să meargă la spital când starea lor se agrava, un om chiar a murit pentru că nu s-a dus.   

Vorbește despre medicina de la sat cu aceeași pasiune cu care vorbește și soțul ei. Tahicardie la un tânăr de 30 de ani, plagă și leșin la un copil de 8, infarct, șoc anafilactic, accidente rutiere nenumărate. „La oraș, omul se duce la medicul de familie și spune: mă doare aici, dați-mi trimitere. La mine, zice: mă doare, n-am bani să mă duc mai departe, ajutați-mă.” Pentru asta sunt ei acolo.

S-au mutat din Brașov în Comăna în 2008. Terminaseră rezidențiatul pe medicină de familie și urmau să lucreze o perioadă pe ambulanță, la Sfântu Gheorghe. Exact înainte să înceapă, băiatul lor a căzut din pat și a paralizat pe partea stângă. După sesiuni de recuperare la București, li s-a spus să se mute la țară, ca băiatul să se miște tot timpul în aer liber.

Printre posturile libere din județ era unul la Comăna, unde Lucian copilărise, și unul la Hoghiz. Au primit de la DSP posturile pentru doi ani (se numește „licență de înlocuire”), apoi au dat concurs și au luat. Au primit și o locuință de serviciu, fără apă caldă și căldură, în care ploua pe la geamuri. (După câteva luni, primăria i-a ajutat să-și facă baia și să pună centrală.) 

În Comăna nu mai fusese medic de familie de patru ani, așa că au făcut împreună teren ca să recupereze vaccinările pe care copiii le pierduseră. „Am mers pe sate, cu gardienii, ne-au fugărit unii cu topoarele”, își amintește el. „Mama își dădea acordul, apoi venea tata șprițuit și zicea: afară cu doctorul!” De vreo 10 ani nu mai au voie să vaccineze la domiciliu, doar în cabinet, deși pentru unii oameni din zonă poate ar fi mai simplu. 

Nici acum, când băiatul lor e în clasa a VIII-a și fata într-a XI-a și locuiesc singuri la Brașov, soții Comșa nu regretă decizia și n-au de gând să se mute înapoi. 

Dar înțeleg de ce mutatul la sat e o decizie complicată pentru un medic. E o alegere de viață pe care nimeni nu o sprijină: singurul beneficiu e un stimulent raportat la numărul de pacienți și la alte caracteristici ale localității, cum ar fi diferența de nivel sau distanța față de o unitate de primiri urgențe (Lucian, de exemplu, ia vreo 600 de lei pe lună, la 1.600 de pacienți). Nu locuință, nu spor pentru mutare sau ajutor pentru investiții în cabinet, pe care primăriile ar putea să îl acorde (la Hoghiz, singurul lui beneficiu e că primăria plătește gazul și că percepe un tarif modic pentru spațiu).

Amândoi fac și gărzi săptămânale în centrul de permanență de la Comăna, despre care vorbesc cu mândrie: au EKG, defibrilator, concentratoare de oxigen, aparat de aerosoli.  

Centrele de permanență sunt niște dispensare rurale mai bine dotate, care funcționează după-amiezele și noaptea de luni până vineri și de la 8 la 8 în weekend, și care pot prelua urgențe. Necesită minimum cinci medici, care acoperă mai multe sate; și Serviciul Județean de Ambulanță are graficul de gărzi, astfel că, dacă cineva sună la 112 și cazul poate fi rezolvat la centrul de permanență, omul e trimis acolo.   

Acum, în județul Brașov sunt cinci localități, adică vreo 17.000 de oameni, fără medic de familie. Asta înseamnă că fie cheltuiesc mai mult, se deplasează mai mult și se înscriu la un medic în alt sat, fie nu au parte de serviciile gratuite la care au dreptul, dacă sunt asigurați. 

„N-avem cui lăsa cabinetele”, spune directoarea DSP, dr. Neculau. Media de vârstă a medicilor de familie din județ e 55 de ani și o treime au peste 60 – sunt, practic, în ultimii șapte ani de activitate – iar îmbătrânirea medicilor e valabilă și pentru restul țării (recent, președintele Colegiului Medicilor – CMR a declarat că, la nivel național, 37% dintre medicii de familie la nivel național au peste 60 de ani). 

Raportul Avocatului Poporului, care a colectat în 2021 date de la Ministerul Sănătății, CNAS, DSP  și CMR, arată că există 212 localități care nu au deloc medic de familie. Un studiu al Federației Patronatelor Medicilor de Familie de anul trecut a identificat chiar 328 de localități fără medic de familie, dar o evaluare reală a nevoilor, corelată cu vârsta înaintată a celor existenți și cu predicții pentru anii următori nu există.

Specialitatea asta, care ar trebui să atragă cam jumătate dintre medicii dintr-o generație, a ajuns, ca popularitate, la mai puțin de o treime, în timp specialiștii se calcă în picioare pentru joburi, spune dr. Neculau. 

E greu să faci medicina de familie atractivă, și nu doar în rural. E adevărat că acum câțiva ani salariile medicilor și asistenților au crescut – dar doar în spitalele de stat, nu și în cabinetele medicilor de familie. E greu spre imposibil să crești salariile într-un cabinet de medicină de familie, fără ca statul să decidă un cost mai mare per capita și per serviciu prestat.

În plus, pentru că tot statul reglementează numărul de cabinete, un tânăr specialist are puține opțiuni: fie merge unde nu vrea nimeni (de obicei la sat, unde nu primește sprijin pentru mutare), fie are pe cineva (de obicei din familie) care îi donează un cabinet, fie are bani să cumpere unul (pleacă de la 15-20.000 de euro), fie se angajează într-o clinică privată sau la cabinetul altui medic de familie (dar cei care își permit să angajeze sunt foarte puțini). 

Dr. Comșa recunoaște că nu a programat pacienți la vaccinare; soția – da. L-a înfuriat platforma care nu funcționa și faptul că statul s-a oferit să-l plătească pentru introducerea unor date. 

„Nu sunt registrator. Dacă mă lăsai benevol și aveam un serviciu funcțional, cu cel mai mare drag aș fi făcut-o, dar așa am văzut că merge mai repede prin call center.” Nici la cabinet nu vaccinează anti-COVID, pentru că a înțeles, greșit, că îi trebuie circuite separate. În plus, spune că oamenii nu vor Johnson & Johnson, se tem de tromboze, că așa au văzut la televizor. După examenul de clasa a VIII-a al băiatului, când va mai reduce naveta la Brașov, va merge să vaccineze la centrul din Rupea, dacă va mai fi nevoie de personal. 

Nici contractul de monitorizare nu l-a semnat, l-a deranjat titlul de obligație: „Cum adică medicul are obligația să…? Suntem într-un stat despotic?”. Mai mult, e convins că unde sunt bani, mereu vor fi controale. „Sunt bani murdari într-un fel. Fac asta ca să-mi ajut pacientul meu, nu vreau să am un câștig de pe urma necazului lui.” Așa că, la fel ca mulți alții, a ținut legătura cu pacienții lui bolnavi, dar nu a trimis către Casa de Asigurări fișele de monitorizare. 

E o situație care o frustrează pe dr. Neculau, pentru că această muncă nu poate fi evidențiată: dacă nu semnau contractul de monitorizare, medicii nu puteau fi obligați să completeze și să raporteze acele fișe, așa că e ca și cum nu s-ar fi întâmplat. „Acum ministerul îmi cere câți au făcut monitorizări și, raportat, la mii de cazuri în izolare, am doar sute. Și asta ce arată? Că medicina de familie nu și-a făcut treaba, deși eu știu că nu e așa.”

Deși dr. Comșa nu a făcut ce ne-am fi așteptat de la el în campania de vaccinare, are în minte grija pentru pacient. Ar vrea să facă mai mult, dar nu poate de unul singur.

Ar fi vrut să concesioneze spațiul fostului dispensar și să aducă medici specialiști – o dată, de două ori pe săptămână –, ca oamenii să nu mai bată drumul la oraș. Dar ceilalți colegi medici de familie din Hoghiz nu au vrut să se implice, iar el n-ar fi putut singur, nici financiar, nici din punct de vedere al managementului. Iar ca să-i aducă la el în cabinet, i-ar trebui alte autorizații. 

Ar vrea măcar să poată recolta sânge în cabinet, ca apoi să trimită probele la un laborator, cum se putea până în 2014. „Aș putea altfel să țin sub control bolile pacienților”, spune doctorul. Nici asta nu se mai poate, pentru că statul a decis că doi furnizori aflați în contract cu Casa (el și laboratorul de analize) nu pot fi în contract și unul cu altul, pentru că riscă să sifoneze bani. 

Dar la oameni se gândește cineva?, l-am întrebat. Nu, mi-a răspuns categoric. 

---

Am plecat din Comăna cumva liniștită. Soții Comșa sunt medicii peste care ai vrea să dai într-un centru de permanență, dacă ai o urgență. Te-ar îngriji cât ar putea de bine și te-ar preda mai departe în siguranță. Poți să te superi că nu s-au implicat în vaccinare, dar amintește-ți câte lucruri le-a fost dat să audă despre luat bani pentru COVID. 

E o limită până la care poți să împingi lucrurile, dincolo de care riști să pierzi încrederea pe care pacienții o au în tine. 

Înapoi spre Brașov, cu munții în față și câmpurile împrejur, satele curgeau unul după altul. Unele mai bogate, unele mai sărace, sate de vacanță și sate de unde oamenii rar mai au motive să iasă. Pentru cei de aici, medicii de familie sunt călăuză în suferință și far în navigarea sistemului medical. Pandemia ne-a reamintit că medicina primară e plasa de siguranță pe care nu ne permitem să o pierdem, dar pe care n-o întreținem. 

În drumurile prin Brașov, un lucru am văzut oriunde am întors capul: cozi la clinicile private, cozi la analize, cozi la farmacii. Oamenii se vaccinează cu ciudă, nu ca să rămână sănătoși, ci de teamă că vor fi dați afară de la serviciu, deși nimeni nu le-a spus-o pe față. 

Cea mai răspândită boală e însă neîncrederea. Medicii de familie sunt convinși că statul nu are încredere în ei și îi bănuiește că fură. Spun că de-asta a și fost introdus cardul de sănătate, ca un gir că pacientul chiar a fost în cabinet, altfel medicul ar fi putut factura consultații și servicii în numele lui. Acuză statul că le pune în cârcă tot, de la prevenție, la vaccinare COVID, promițându-le bani în plus, care vin târziu și alimentează impresia că fac lucruri doar dacă sunt plătiți. 

Și mai trist, medicii de familie și specialiștii din spitale nu-și înțeleg unii altora munca: primii cred că cei din urmă îi consideră „proști”, cei din urmă spun că primii doar transcriu rețete. „Ne vânăm unii altora greșelile”, mi-a spus medicul din Lisa. 

Sunt atâtea dinamici de reparat într-un ecosistem care pleacă de la premisa că o partea vrea să profite de cealaltă. Medicina de familie și asistența comunitară ar trebui să fie în centrul sistemului sanitar. „N-au înțeles că medicul de familie e cel mai ieftin”, spune tot doctorul Boulescu. Dacă medicii de familie ar face profilaxie cu adevărat și dacă ar mai rezolva din nevoile de la sate și din orașele mici, unde nu există specialiști, s-ar reduce și presiunea pe spitale. Și automat și costurile. Cum ar fi dacă ar putea recolta din nou în cabinet? Și cât timp și energie ar câștiga dacă și-ar permite să-și angajeze o secretară sau un registrator să se ocupe de programări?  

Poate că pandemia e, și în relația medic de familie – specialist – stat, un punct de inflexiune. Poate o să ajungem să-i dăm dreptate bărbatului care-și însoțise fiul să se vaccineze la maratonul de la Brașov: poate că nimic nu va mai fi ca înainte. Dar dacă poate fi mai bine?