Un calcul de mediu

Economia mainstream actuală presupune că oamenii şi corporaţiile sunt actori economici raţionali motivaţi de interesul propriu. Vă propun un exerciţiu în care să privim situaţia din România prin această lentilă.

Reglementările de mediu nu există doar pentru a opri poluarea, ci și ca să oblige poluatorii să preia costurile externalităţilor negative pe care le generează (principiul „poluatorul plăteşte”). Deci cum faci să creezi reglementări de mediu care să te asigure că dezastrele sunt prevenite şi că poluatorii plătesc, evitând în acelaşi timp crearea unor reglementări atât de draconice încât nimeni să nu mai vrea să facă afaceri cu tine? Dacă ai o lege care interzice deversarea de substanțe periculoase în mediul înconjurător, vrei ca costurile deversării să fie mai mari decât beneficiile de care s-ar bucura un poluator care ar face asta. Dar calculul care trebuie făcut nu presupune doar să compari costul evitării unei deversări cu penalizarea. Un actor economic raţional nu se uită numai la aceste două costuri, ci, ca şi mine, înmulţeşte costul încălcării legii cu probabilitatea de a plăti penalizarea.

Să presupunem, optimist, că agenţia de mediu prinde 50% din deversările periculoase (poate pare o estimare pesimistă, dar, luând în considerare resursele limitate și domeniul vast al agenției, cred că e un procent rezonabil pentru acest exercițiu). Dacă acea agenție e 100% transparentă, 0% coruptă şi nu suferă niciun fel de presiuni din partea sectorului privat, atunci costurile încălcării reprezintă 50% din penalizarea efectivă. Un poluator raţional s-ar simţi motivat să polueze, chiar dacă se aşteaptă să fie prins cu mâţa-n sac jumătate din timp. Deja şi-a obţinut licenţele şi contractul cu statul, deci are mai puţin de pierdut decât de câştigat. Asta nu e o problemă specifică ţărilor bogate, sărace sau cu venituri medii. În Statele Unite, scurgerea de petrol a BP Horizon în Golful Mexic a fost, în multe privinţe, rezultatul acestui tip de eşec de reglementare (şi nu pare să se fi schimbat mare lucru din 2010). Companiile precum BP pur şi simplu nu au avut motive să-şi respecte obligaţiile.

Nu mă mândresc s-o spun, dar când am locuit timp de un an în Bucureşti, între 2009 şi 2010, am luat următoarea decizie raţională: cumpărând bilete de autobuz timp de mai multe luni, mi-am dat seama că să nu-mi cumpăr un abonament lunar era mai ieftin decât să cumpăr unul, chiar şi luând în considerare amenzile pentru rarele ocazii în care eram prins. Era aritmetică de bază. Înmulţeşti taxa de 50 lei cu probabilitatea de a fi prins pe parcursul unei luni; dacă îţi dă mai puţin decât costul unui abonament lunar, e o decizie economică raţională să nu te supui cerinţei de a-ţi plăti călătoria. Cu alte cuvinte, consecinţele conformării par să fie mai rele decât cele ale neconformării. Desigur, tu (şi eu cu atât mai mult, din moment ce eram un străin care profita de acest serviciu public) faci rău societăţii. Dar e un rău mic, şi o mie de tăieturi mici nu atârnă prea greu în conştiinţa celui care nu le poate recunoaşte impactul. În ce priveşte RATB-ul, acesta e un cost pe care ei sunt dispuşi să-l internalizeze (sau să-l transfere clienţilor plătitori, sub forma unor bilete mai scumpe), atâta timp cât populaţia care călătoreşte gratuit rămâne sub un anumit nivel. Dar dacă sunt prea mulţi călători care nu plătesc, RATB se îndreaptă spre o moarte cauzată de o mie de „tăieturi mici”. Fără îndoială că sunt şi alte „reglementări” care împiedică majoritatea clienţilor să renunţe complet la bilet: un simţ al datoriei civice, teama de conflict sau de autoritate ş.a.m.d.

Metrorex, pe de altă parte, are nişte penalizări atât de usturătoare, încât ar fi nebunie curată să încerci să mergi fără bilet cu metroul. Lăsând etica îndoielnică deoparte, vreau să subliniez încă o dată: mai ales dintr-o perspectivă economică clasică, aceste alegeri sunt raţionale vizavi de propriile mele interese economice. Sincer, habar n-aveam care sunt efectele economice extinse ale călătoriilor mele gratuite. Nu m-am gândit că numărul neplătitorilor se reflectă în preţul biletelor pentru cei care respectă regulile. În măsura în care există un cost asociat cu călătoriile mele fără bilet, cu tot cu taxe şi alte cele, el constituie o externalitate.

Externalităţile sunt costurile sau beneficiile unei activităţi care nu sunt incluse, propriu-zis, în calculele care justifică activitatea. Externalităţile pozitive sunt un fel de bonusuri, nişte efecte adiţionale. Socrul meu, care e român, creşte albine şi îşi asigură un venit suplimentar bunicel făcând asta. Dar albinele mai fac un serviciu pentru care socrul meu nu e plătit: polenizează toate culturile locale şi alte plante. Asta e o externalitate pozitivă.

Externalităţile negative sunt exact opusul şi sunt adeseori subiectul reglementărilor de mediu şi de altă natură. Să zicem că decid să construiesc o casă cu cinci etaje, având doi vecini cu grădini. Nu m-am gândit la asta, dar odată finalizată construcţia, se pare că lumina naturală redusă provoacă pagube economice semnificative vecinilor, care depind de acele grădini. Ei suportă o externalitate negativă a proiectului meu de construcţie. Dacă fac o fabrică de ciment care poluează aerul din jur cu mici particule poluante, produc o externalitate negativă, iar un copil se poate alege cu astm. Dacă deschid o clinică privată şi atrag toţi doctorii buni din zonă, spitalele de stat e posibil să aibă de suferit – altă externalitate negativă.

În Statele Unite, vorbim mult despre outsourcing, despre costurile pe care le implică detaşarea activităţilor companiilor peste hotare, şi dacă o companie americană ar trebui să se simtă obligată să angajeze oameni din SUA. Adeseori, se discută în termenii costurilor mai reduse pe care le implică angajaţii străini. Dar e mai mult de-atât. Dacă ştii că altă ţară a) are reglementări de mediu mai slabe şi b) impunerea acelor reglementări e mai slabă, numerele arată tot mai bine. În SUA, încercăm (nu mereu cu succes) să forţăm poluatorii să-şi internalizeze externalităţile. Dar asta e o cerere costisitoare. Deci companiile au interesul de a se muta în alte țări nu numai pentru mâna de lucru mai ieftină, ci şi pentru că există locuri unde nu trebuie să plătească pentru că poluează. Nu sună totul cât se poate de raţional?

E convenabil să spui că folosirea bine reglementată a cianurii în extragerea aurului ar putea fi o metodă de extracţie sigură, nepericuloasă pentru mediu; şi poate să spui asta despre toate celelalte chimicale folosite în acest proces. Şi poate că, într-o lume perfectă, cu o agenţie de reglementare perfect eficientă, robustă şi imparţială, cianura ar putea fi OK. Poate că în acea lume, am putea chiar spune că un simţ al datoriei civice ar avea prioritate față de datoria unei corporații de a maximiza profitul investitorilor săi. Am putea chiar să admitem că în lumea reală există corporaţii care s-au dovedit în numeroase cazuri anterioare demne de încrederea că vor alege datoria civică în detrimentul avantajelor economice şi presiunii intense din partea acţionarilor cu influență în stat şi a consiliilor directoare de a maximiza profitul.

În contextul proiectului de la Roşia Montană, românii ar trebui să-şi pună câteva întrebări. Cât de competitive sunt penalizările pentru încălcarea reglementărilor de mediu în raport cu câştigurile private aduse de acea încălcare? Cât de eficient ar fi guvernul român în a detecta fiecare deversare periculoasă? Cât de des ar duce o astfel de detectare la penalizări? În ce măsură e mai avantajoasă pentru companie mituirea unui oficial şi cum afectează asta calculul total? Cât de imparţiale şi indiferente la interesele corporaţiilor sunt agenţiile guvernamentale care se ocupă cu reglementarea unui astfel de proiect? Mai poate cineva să schimbe schema de reglementare odată ce Gabriel Resources şi-a obţinut toate drepturile şi puterea? Îşi permite guvernul României să privească prin lentile roz, la o lume cum n-a mai văzut încă? A făcut cineva de la putere un calcul serios, şi au românii mijloacele să-şi facă propria analiză a costurilor şi beneficiilor? E foarte probabil ca măcar una dintre părţi să-şi fi făcut calculele, şi numai iraţionale nu sunt.

Adam Cernea Clark este scriitor și analist de politici american. În prezent, își finalizează studiile de drept la Northeastern University School of Law și este masterand la Vermont Law School în politici de mediu.