Mi-am crescut părinții, bunicii și prietenii

Urmează să împlinesc 30 de ani și, cu toate că iubesc să fiu printre copii, nu simt că vreau să devin și eu mamă. Am avut prea mult timp grijă de cei din jur, e momentul să am grijă de mine.

De Medeea Stan
Ilustrații de Irina Șelaru
Timp de citire: 25 de minute
11 ianuarie 2022

Prima dată când am intrat în secția de oncopediatrie a Spitalului Fundeni m-au apucat palpitațiile. În saboți medicali cu un număr mai mari, pășeam încet pe culoar și mă opream în dreptul fiecărui salon, ciocăneam la ușă și chemam copiii în camera de joacă. Unii țopăiau și mă prindeau de mână, alții îndreptau arătătorul spre perfuzia care-i ținea la pat, semn că ar vrea să vină, dar n-au cum. Erau și părinți care se zborșeau că-i deranjez, însă cei mai mulți zâmbeau și mă invitau să înaintez spre paturi.

Mergeam la ei o dată sau de două ori pe săptămână; când ieșeam pe ușă, mă străduiam să uit numele și ochii copiilor. Unii, maturi înainte de vreme, își încurajau părinții care își pierduseră speranțele. Alții n-aveau această putere.

La un moment dat m-am trezit față în față cu un băiețel de cinci ani care urla de durere. Mă adusese de braț în salonul lui o asistentă, trebuia să fac ceva. Aveam niște cărți de povești în cealaltă mână, așa că m-am așezat pe marginea patului și l-am întrebat dacă vrea să-i citesc. A acceptat. Înconjurată de părinți, alți copii, un medic și o asistentă care umbla la perfuzie, încercam să rostesc cuvintele cu intonație. Băiatul țipa și mai tare. Când l-am întrebat dacă vrea să continui, mi-a răspuns sufocat de lacrimi: Daaa!

Copleșită, după doi ani de spital în care unii copii au murit, am renunțat. Eșuasem, însă mi-am promis că o să revin cândva.

În perioada grădiniței, într-o vacanță în care mama m-a luat de la bunici cu trenul, le-am spus unor călători că-i sora mea. Pe culoar am mințit că mama are mulți copii de care eu, cea mai mare dintre aceștia, am grijă. Era o figură de stil, nicidecum o minciună, dar o femeie impresionată de povestea despre cei șapte frați s-a dus la mama, pe care o zărea prin geamul ușii compartimentului, și a întrebat-o când a născut de atâtea ori, că pare destul de tânără. Pe ea a pufnit-o râsul, spre deosebire de bunicul patern, care mi-a ars o palmă peste cap când am născocit același lucru într-o alimentară.

Ai mei s-au cunoscut chiar într-un tren. Începuse Revoluția și, ca mulți studenți, primiseră vacanță mai devreme; tata era să-l piardă, s-a urcat în ultimul moment. Când a căutat-o pe mama la cămin, în Iași, la scurt timp de la întâlnire, țara mușca deja cum putea dintr-o democrație necoaptă. După doar cinci luni au hotărât să se căsătorească și în primăvara lui 1991 mama a rămas însărcinată.

La un an și jumătate m-au lăsat în grija bunicilor în Comănești, Bacău, de unde e ea, și s-au mutat la 200 de kilometri distanță, la Buzău, orașul natal al tatei. Voiau să-și găsească locuri de muncă acolo și să mă aducă mai târziu lângă ei; nu aveau timp să mă îngrijească.

În casa bunicilor, eu și câinii eram martorii țipetelor și ai loviturilor. La cinci-șase ani am încercat să-i iau un cuțit din mână bunicului, care, beat, o amenința pe bunica că o omoară. Nu mă temeam pentru mine, nu m-a bătut niciodată, dar pentru ea, da. A fost prima întâmplare de care îmi amintesc că mi-a trezit instinctul să protejez pe cineva.

Dacă bunicul îi dădea un picior în fund vreunuia dintre câinii noștri, alergam numaidecât să opresc schelălăitul și să-l mângâi. Pentru că doar Bobi și Pichi îmi ascultau temerile, mă simțeam datoare să-i apăr.

În ciuda vârstei, bunica îmi povestea că ar fi vrut să se căsătorească cu alt bărbat, un mecanic, însă familia ei și a bunicului au stabilit nunta când ea avea 18 ani. Învățasem să ascult și să dau din cap de parcă pricepeam. N-am aflat dacă bunicii au fost vreodată fericiți împreună. Tot ce vedeam era cum, în urma scandalurilor, bunicul îi dădea pumni în față și în brațe, șuturi în burtă; cum ea îl zgâria pe obraz și îl înjura. Mă băgam între ei să-i despart. Văd limpede și azi clipa în care, după o astfel de luptă, bunica a sunat la poliție și a ieșit desculță în fața porții. La gard au răsărit iute niște vecini, iar eu speram să mă ridice de acolo un supererou, de preferat Sailor Moon.

Dar ce se petrecea în familia noastră nu era ieșit din comun. Și din curțile vecinilor se auzeau urlete, înjurături și oale aruncate. Uneori, când coboram pe strada plină de gropi, să-l strig pe unul dintre prietenii mei la joacă, mă opream la poarta lui și ascultam: Nu mai da! Mă întorceam acasă bosumflată. Știam că îl snopea bunică-sa, care-l căuta rânjind cu nuiaua pe stradă. O dată l-am ascuns de ea în camera mea.

Am crescut în două dintre numeroasele orașe invizibile ale României, cu bunici speriați de schimbări și cu părinți amețiți de tranziție, care voiau să le ofere copiilor mai mult, însă n-aveau de unde. La Buzău, unde m-am mutat în ultimul an de grădiniță cu ai mei și tataia, bunicul patern, adulții se înjurau și țipau unii la alții peste tot, la piață, în farmacie, în trafic.

Chiar dacă unele situații mi se păreau amuzante, zâmbeam rar. La telefon, bunica îmi repeta că nu mai are cine să o apere de bunicul, din moment ce eu plecasem departe, mai ales că unchiul, fratele mamei, era la muncă toată ziua. Adormeam cu inima în gât la gândul că ar putea păți ceva din cauză că lipseam; părinților nu le povesteam nimic, că așa fusesem instruită.

În școala primară, bunica ne-a vizitat la Buzău și cu toate că avuseserăm cel puțin o săptămână împreună, m-am prăbușit în ziua plecării. Plângeam în hohote în gară, iar mama striga la mine să încetez. Dacă aș fi putut să aleg, aș fi sărit în trenul ăla care m-ar fi dus la adevărata mea casă, departe de blocurile care înghițeau pomii și soarele. Mama se enerva, căci i se părea că o iubeam mai mult pe bunica. Eu simțeam că aveam două mame și niciuna.

În Buzău, mă temeam mai ales de tata, care se întorcea întotdeauna nervos de la muncă și avea pretenția ca eu să-mi controlez micul univers doar pentru că el nu putea să-l controleze pe al lui. Nu aveam voie să mă rănesc la joacă sau să greșesc la matematică.

Țin minte că într-o zi eu și o prietenă ne-am alergat cu sticle de apă în jurul blocului. Tata s-a înfuriat când am intrat în casă și mi-a văzut hainele ude. M-a întrebat ce s-a întâmplat și am mințit că m-a udat o altă fată, ca să mă ascund de mustrările lui absurde. S-a dus la ușă la fata aia și a aflat de la mama ei că era de fapt la țară. După asta, în timp ce mestecam cina în bucătărie mi-a tras o palmă peste cap. De obicei doar țipa la mine.

Deși m-am bucurat când tata mi-a cumpărat un ditamai ursul, care mă putea ține în brațe, mi-aș fi dorit mai mult să rămână calm când rezolvam greșit un exercițiu sau când picam de pe bicicletă.

Prin clasa I, în drumul de la școală acasă, am trecut pe lângă niște tarabe cu jucării și am observat un ceas galben de plastic cu Sailor Moon. Două săptămâni m-am tot oprit să-l admir. Aveam nevoie doar să-l văd. Dar vânzătoarea m-a momit cu o reducere și mi-a propus să o aduc pe mama la tocmeli.

Cândva în vremea aia, mama a intrat în dormitorul meu apăsând grav pe clanță. S-a așezat pe pat și mi-a povestit cum tata își pierduse postul de inginer mecanic și nu i-a spus, a aflat singură – ce ne facem, că suntem înglodați în datorii… Că o să divorțeze. Datoriile le aveam din cauza lui tataia, care se lăsase fraierit de mirajul antreprenoriatului în anii ’90 și se împrumutase la bancă. Ea îmi cerea părerea despre cum să procedeze și se întreba cum o să mă crească singură. Să ne mutăm la Comănești, spunea.

Veneau pe rând în camera mea ca la un înțelept, aveau impresia că eu chiar înțelegeam la ce se referă toți. Se dădeau unii pe alții afară din casă prin cuvinte, iar în mine creșteau dureri de cap și de stomac, unde se strângeau frica și neputința.

Tataia îmi arunca mereu responsabilități în cârcă. Când urlau unul la altul, mă chema din camera mea sau de la joacă să intervin, ca în ziua în care eram Sailor Moon și alergam cu bagheta-băț cu alți copii în jurul blocului. Ajungeam inevitabil mediatoare.

Ai mei au vrut de când mă știu să divorțeze – încă sunt căsătoriți –, iar în copilărie motivul pentru care au rămas împreună am fost eu; au mers mereu înainte, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Încetul cu încetul, lucrurile s-au aranjat pentru ei: mai întâi și-a găsit tata alt loc de muncă, apoi mama, iar în frigider s-a insinuat pentru prima oară șunca presată feliată. Dar viața mea s-a făcut zob.

În clasa a II-a, când alte fete de vârsta mea doar se jucau de-a mama și de-a tata, corpul meu s-a arătat pregătit să aibă copii. M-am trezit cu o pată de sânge pe pantalonii de pijama și mama m-a dus direct la medic, de la care am aflat că e cam devreme pentru menstruație, însă se mai întâmplă să își facă apariția la vârsta asta. După mulți ani aveam să aflu că trecusem prin pubertate precoce, care începe cel mai devreme la 8 ani. De obicei menstruația vine la 12. Copiii nevoiți să suporte un stres continuu ajung însă mai devreme la pubertate, arată un studiu publicat în 2020 într-o revistă a Asociației Americane de Psihologie. Pentru că organismul se simte în pericol și crede că ar putea să moară, înainte să dispară, presupune că e musai să lase urmași.

În timp ce trebăluiam prin casă la Comănești, într-o vacanță de vară, un bărbat a strigat la poartă. Am ieșit cu bunica și am văzut cum îl sprijinea pe bunicul pe după umeri; abia se ținea pe picioare. Îl găsise căzut pe stradă, avea dureri abdominale. Bărbatul l-a ajutat să ajungă în pat, în timp ce bunica nu făcea decât să țipe la el: De ce ți s-a făcut rău?

Inima îmi bătea repede, așa că am fugit la telefonul cu fir și am sunat-o pe mama: Vino să mă iei, că nu mai pot. Nu eram Sailor Moon, nu știam să fac magie.

Mama a ajuns în ziua următoare, iar când m-a văzut, m-a certat în loc să mă îmbrățișeze, pentru că slăbisem în două luni șase-șapte kilograme, eram un băț. Am plecat la Buzău toți trei – bunicul, pentru investigații medicale. Acolo, un medic de la Spitalul Județean l-a diagnosticat cu cancer la stomac, iar mamei i-a spus că tatăl ei mai avea puțin de trăit.

Noaptea, când mă duceam la bucătărie să beau apă, pentru că nu puteam să adorm, o găseam pe mama la geam. Fuma și plângea. Și nu știam cum să o consolez. La 12 ani înțelegeam ce înseamnă că cineva o să moară, dar nu înțelegeam ce se întâmplă cu ceilalți. Țin minte că, în timp ce mă gândeam la moarte, mestecam o boabă de strugure în bucătărie și lipeam cu limba coaja de cerul gurii. O făceam cumva ca să mă asigur că încă trăiesc, că am o conexiune cu corpul meu.

Mama a continuat să caute medici, i-a cerut o a doua opinie unui doctor din București și, din fericire, s-a ajuns curând la alt diagnostic: pancreatită. Bunicul trebuia să se opereze și să nu mai bea alcool. Pe-atunci habar n-aveam cât de des greșesc medicii diagnosticul în România; am crezut că era un miracol.

Aveam 14 ani când am închis toate resentimentele în peturi și doze de bere, în sticluțele ieftine de votcă pe care le beam cu Iulia, prietena mea cea mai veche, în toaleta școlii, dar și în parcuri. Odată am intrat cherchelită la ora de fizică, la unul dintre cei mai duri profesori, căruia colegii nu îndrăzneau să-i răspundă, și aproape am adormit cu capul pe bancă. Cu puține luni înainte de examenul de capacitate, am tras o beție la o prietenă ai cărei părinți plecaseră la țară: vin, bere și, țin minte, votcă cu suc de mere cald. A fost ultima oară în viața mea când m-am îmbătat.

Am început o relație cu Iulian, un coleg de liceu, când am împlinit 16 ani. Ne știam din vedere și m-a întrebat pe Yahoo Messenger dacă vreau să fiu prietena lui. I-am răspuns că da. Atunci nu mi-a trecut prin cap că am putea să fim împreună aproape un deceniu. La niște luni după ce începuserăm să ne cunoaștem, mi-a scris că tatăl lui fusese diagnosticat cu o boală neurodegenerativă (i-am uitat denumirea între timp) și că nu era prea bine. Singurul cuvânt pe care degetele mele au putut să-l formuleze a fost: Glumești?

Când mă întâlneam pe stradă cu tatăl lui, nu mă recunoștea; se pensionase pe caz de boală și ieșea zilnic să se plimbe. Țineam ascunse față de prietenul meu scurtele întâlniri în care dădeam bună ziua și taică-su tăcea, căci îmi păreau dureroase pentru el. La un moment dat, bărbatul s-a rătăcit, iar Iulian nu i-a mai permis să iasă singur, îi era din ce în ce mai greu să-și amintească orice și să mestece mâncarea.

Familia lui o ducea destul de rău. Ca să fiu sigură că în viitor viața îi va fi mai bună, când a trecut într-a XII-a l-am bătut la cap să învețe tot pentru bacalaureat. Am făcut rost de caiete cu lecțiile și notițele altora, mai ales la istorie, și l-am ascultat din toate la cele trei materii de examen. În general învăța cu lene, dar atunci a tras tare și a avut media aproape 10. Singura scăpare pentru el, credeam eu, era educația.

Îmi asumasem rolul de îndrumătoare în relația noastră. Pentru că eram conștientă de asta, am căutat informații pe net despre comportamentul meu. Inițial m-am gândit că aveam complexul salvatorului, dar am înțeles destul de repede că nu mă regăsesc în descriere, așa că am lăsat-o baltă.

Din moment ce îmi trebuia un refugiu, limba germană și scrierea poeziilor au ocupat locul ăsta. Cu poeziile participam la concursuri, unde câștigam câteva sute de lei, iar banii îi împărțeam între câinii din jurul blocului, cărora le cumpăram granule, și bunica, pentru care luam ulei, zahăr, făină.

Bunicul avea o pensie de aproape 1.700 de lei, iar unchiul câștiga jumate din suma asta ca muncitor necalificat; în plus, gestionau prost banii, întotdeauna aveau nevoie să-și plătească datoriile la utilități sau la alimentară. Mama îi mai ajuta și ea cu bani, însă nu era de-ajuns.

De mama mă simțeam când apropiată, când la ani-lumină distanță. Cu tata vorbeam mai mult prin intermediul mamei, care îmi transmitea mesajele lui, noi doar ne salutam. Era preocupat de munca de inginer-șef, apoi de responsabilitățile de director, așa că mă susținea în special cu bani, pentru cursuri de germană, de pildă, iar mie îmi convenea.

Începusem să ignor discuțiile alor mei despre divorț, știam că tataia era deseori cauza disputelor. Pe măsură ce îmbătrânea, devenea mai morocănos și pretențios la mâncare: prea sărat, prea dulce, prea condimentat, o porcărie, mai bine o arunci, vrei să mă otrăvești. Am încercat să aflu prin ce a trecut înainte de Revoluție, însă m-am lovit de fiecare dată de un zid mai dur decât cele câteva palme uriașe pe care mi le-a dat în copilărie.

Marele meu vis din adolescență era să devin medic veterinar, să ajut în special câinii, cum mă ajutaseră și ei când eram mică, la Comănești, ascultându-mi tristețile. Pe cei loviți de mașină sau slăbiți de boli îi duceam la un cabinet care trata gratuit animale fără stăpân. Eram voluntară la un adăpost, învățasem să le fac injecții și participam la campanii de sterilizare coordonate de doctori americani.

Eram în vacanța de vară când m-a sunat Iulia; găsise călcată de mașină o cățelușă care se mai ținea după noi. Când am ajuns, Cuțu stătea pe spate fără să se vaite. Răni n-avea, dar nu se mai ridica de pe asfalt, am dus-o împreună cu taxiul la veterinar. Medicul a palpat-o și ne-a spus că și-a fracturat coloana vertebrală și că nu va mai putea să meargă.

I-am găsit un stăpân temporar la curte. În următoarele săptămâni, am căutat pe net cât ne-ar costa un scaun cu rotile. Medicii pe care i-am întrebat despre soluții ne-au descurajat – e complicat să îngrijești un astfel de câine. Eu și Iulia aveam deja câine, respectiv pisică în apartament și n-o puteam adopta. Se juca cu alți câini, mânca, mergea cât putea de repede sprijinită pe labele din față, cu fundul jos și labele din spate sub ea. De fapt se târa, iar pe picioarele imobilizate își făcuse câteva răni.

Iuliei i-a venit ideea să o ducem în casa goală a străbunicii ei; câteva luni am vizitat-o aproape zilnic, ba eu, ba ea. O hrăneam, o scoteam în curte să-și facă nevoile, curățam camera, îi ștergeam rănile cu apă oxigenată. Se îngrășase din pricina lipsei de mișcare și, dacă trebuia să mă ocup de ea singură, mă dureau mâinile toată ziua.

Într-o dimineață lucrurile s-au înrăutățit. Când să-i tamponez rănile, am observat că una dintre ele făcuse viermi albi. Am tresărit și am țipat, nu înțelegeam ce se întâmplase. Am transportat-o la veterinar și veștile au fost din nou descurajatoare: nu puteam opri invazia aia, dar puteam să decidem dacă oprim suferința mai devreme. Prin eutanasie gratuită.

Și eu, și Iulia am întors posibilitatea pe toate părțile mai multe zile, părea o decizie imposibilă. Cuțu era vioaie în continuare, însă nu știam cât de mult suferea în realitate. După multe gânduri, am învelit-o într-o pătură și ne-am întors la veterinar. Îmi trecea prin minte doar că n-am fost în stare să fac mai mult, că am chinuit-o pentru că am ținut-o atâtea luni în viață. Am intrat în cabinet și am așezat-o pe o masă metalică de consultație. Prima injecție a adormit-o. Mângâiam amândouă blana albă cu mici pete maronii, ca să o liniștim, să știe că suntem acolo până la capăt. A doua injecție a fost ca să-i oprească inima. Am mângâiat-o pe piept până la sfârșit.

Treptat, m-a prins o alergie severă la blana de animale și eram în dubii într-a XII-a dacă să mai merg facultatea de medicină veterinară sau nu. Iar tata îmi transmitea prin mama că o să stau la coada vacii dacă fac greșeala asta. Confuză, m-am dus la jurnalism.

M-am mutat la București cu o țestoasă cât un sfert de palmă, primită de la părinți de majorat, ca să am un animal de companie, chiar dacă fără blană. Locuiam într-un apartament de 40 de metri pătrați pe care îl cumpăraseră ai mei după ce tataia și-a recuperat o casă confiscată în comunism. Am hotărât cu prietenul meu să stăm separat atunci, că era prea devreme să începem o viață de cuplu.

În primele luni, cu excepția câtorva prieteni colegi, teritoriul jurnalismului m-a mâhnit. Apoi, pur și simplu l-am urât, pentru că nu înțelegeam ce caut acolo. Pentru mine și Iulia, găsirea facultății potrivite însemna să-ți găsești o bucată din faimosul sens al vieții. Iulia se dusese la istorie generală, dar a renunțat după primul semestru; în plus, se despărțise de prietenul ei și rar avea dispoziție să ne întâlnim. Îmi spunea că abia se dă jos din pat. Prinsă însă în propria existență neclară, nici n-am realizat cum se simțea, până m-a sunat mama ei și mi-a amintit că trece printr-o perioadă grea și că ar ajuta-o să mai ieșim.

După ce am încheiat apelul, m-au mâncat remușcările – se reactivase instinctul adormit între timp: trebuia să fac ceva. Am convins-o pe Iulia să vină la mine. Când m-a vizitat, am dezbătut în fața computerului facultățile care ar fi împlinit-o. De pildă, o rudă de-ale ei lucrase cu copii cu dizabilități. E singurul lucru pe care aș vrea să-l încerc, mi-a spus. Femeia respectivă făcuse facultatea la Cluj și Iulia ar fi băgat mâna în foc că doar acolo exista specializarea psihopedagogie specială. Google a zis însă că este și în București. Ne uitam una la alta zâmbind, ca și când făcuserăm o descoperire uriașă. Eram mulțumită de rezultatul întâlnirii noastre. În următoarele luni, Iulia a făcut voluntariat într-o organizație pentru copii cu dizabilități și în vară s-a înscris la noua facultate.

Mă întorceam cu Iulia de la o lansare de carte când prietenul meu m-a anunțat că tatăl lui a murit. În drum spre el, nu mă puteam gândi la nimic, priveam cum soarele se scurgea de pe cer. L-am îmbrățișat pe Iulian pe trotuar, unde aștepta o mătușă să-l ducă la Buzău, și l-am întrebat cum l-a pierdut. În timp ce mânca, nu se știa dacă se înecase.

El a plecat cu mașina, eu aveam să mă duc cu trenul în ziua următoare. Seara m-am concentrat pe unul dintre examenele la care n-apucasem să învăț pentru sesiune; chiar și așa, îl mai sunam din când în când să aflu cum se simte. Abia vorbea. Ca să fiu cumva lângă el, îl întrebam ce vede prin geamul mașinii. Stâlpi de iluminat, faruri de mașini, multe lumini. Îl durea ceva? Capul. Îi era foame? Nu.

Dimineață m-am întâlnit cu una dintre colegele lui și-am stabilit să vorbească cu profesorii, să-l lase să dea separat examenele ulterior. Avea medie de bursă, știam că și-o dorea și că, mai ales acum, o să aibă nevoie de ea.

În al doilea an de facultate m-am înscris în programul Erasmus să plec în Cehia.

Șase luni, cât a durat, m-am simțit prost că părinții, iubitul, colegii și prietenii îmi spuneau că le e dor de mine, dar mie nu-mi lipsea nimeni. Ieșeam cu alți colegi, beam vin pe borduri în piața centrală din Brno, savuram străzile din Praga, unde ajungeam în două ore, și îi făceam patul colegei de cameră de la cămin – când schimba fața de plapumă, înjura în italiană, se îmbârliga în lenjerie și cădea pe saltea doborâtă de efort.

Mai ales noaptea, încercam să-mi amintesc cum eram în copilărie. Departe de tot, te poți privi mai limpede. Atunci am înțeles și că vreau să fiu alături de copii, cum mi-ar fi plăcut s-o facă mai des adulții din viața mea. Să fii alături înseamnă să fii prezent, să-i vezi, să-i asculți.

Așa am devenit la întoarcere voluntară pentru copiii bolnavi de cancer. La 22 de ani credeam că eram pregătită pentru un astfel de voluntariat, dar m-am înșelat.

N-am fost pregătită nici când Liliana, una dintre colegele de facultate, cu același prenume ca mama, a murit. Pe 31 octombrie 2015, am aflat de la un număr care oferea informații despre cei care fuseseră la concertul din clubul Colectiv cu o seară înainte că era internată la spitalul pentru arși. Ne cunoșteam puțin, însă mă mai întreba de teme și cursuri.

La spital, o rezidentă ne-a înmânat mie și unei colege halat și botoși și ne-a lăsat câteva minute în salon. Când vizitezi pe cineva, te aștepți să-l recunoști, însă Liliana fusese bandajată din cap până în picioare, doar tălpile îi rămăseseră libere. Se întreba cum o să se descurce sora ei, că tatăl lor murise de mai mulți ani și mama era bolnavă de cancer. O încurajam: o să-și revină și o să facem împreună un plan ca să-i fie mai ușor, o să mergem și la un concert, cum ne propuseserăm cândva. Credeam cu adevărat ce-i spuneam, mai ales că o scoseseră de la terapie intensivă. Totodată mi se părea straniu că luaseră această decizie, chiar am întrebat o asistentă dacă e OK să fie în patul ăla.

Peste noapte, în același salon, Liliana și-a pierdut toată puterea. Eu și colegii ne-am organizat să amenajăm un altar în holul facultății. În timp ce căutam prin magazine o ramă foto în care să-i așez poza, mă mustram că nu cerusem mai multe informații despre terapia intensivă, poate ar fi mutat-o, poate ar fi salvat-o.

În ziua în care am împlinit 25 de ani, tataia mi-a urat la mulți ani. Gata, de-acum te măriți, nu poți să mai stai așa la vârsta asta, mi-a spus. M-am abținut de la un răspuns negativ; ba mai mult, i-am dat dreptate. Reluasem relația cu prietenul meu în ideea că merită să mai încercăm; am pus dezinteresul față de celălalt și faptul că ne comportam ca niște consilieri în carieră pe seama stresului vieții de adult.

Pe atunci am avut și prima discuție cu mama despre faptul că nu voiam copii. Bătea șnițele în bucătărie și eu stăteam pe-un scaun. A crezut că glumesc, după care a strigat la mine că vorbesc prostii, că o să rămân singură toată viața; că toți bărbații își doresc copii. Eram defectă, deci.

Mama a fost totodată cea mai dură și cea mai blândă persoană de lângă mine. Tot ce făcea, curățenie, gătit, spălat, munca de la birou, colaborări, îngrijirea unui bătrân, și asta mai mult singură, pentru că tata venea la Buzău doar în weekenduri – de mulți ani lucra în alte orașe, în cel natal dispăruseră joburile din domeniul lui –, îmi trezea admirație și frică. Așa o să mă sacrific și eu pentru familia pe care trebuie să o am?

Tataia îi cerea la câteva zile să-i cumpere noi pastile, pentru bolile lui reale ori închipuite. I se părea că o să moară imediat de la orice. Într-un mic dulap din camera lui, adunase zeci de cutii de medicamente; peste tot erau numai prospecte mototolite. Când se întorcea la final de săptămână acasă, tata îl ajuta să se spele, căci nu mai reușea singur. În plus, i se umflase un picior și șchiopăta.

Pentru că certurile dintre părinți reveniseră, la fel ca ideea că, gata, divorțează, tataia m-a sunat de multe ori în vara lui 2017; mă ruga să fac ceva ca ai mei să rămână împreună. Dacă se despart, cine mai are grijă de el? Orice îi explicam, plângea. Nu-l abandona nimeni, îi răspundeam, de unde atâta disperare? În același timp, bunica de la Comănești mă suna să mă întrebe dacă îi pot trimite bani. Eu abia reușeam să mă întrețin. Și-atunci am încetat să le mai răspund celor din familie – cu excepția mamei –, pentru că bruiajul lor mă epuiza. Erau primii ani de muncă în jurnalism și aveam nevoie să mă concentrez, să învăț și să-mi pavez un drum.

La scurtă vreme, tataia a făcut cangrenă la un picior. Medicii i l-au amputat, dar n-a rezistat operației și a murit pe patul de spital. Mă chinuia faptul că n-apucasem să-l cunosc mai bine și să-l înțeleg, că n-am știut să-l ajut. Ăsta era rolul meu, nu?

După moartea lui, mama i-a strâns toate lucrurile și le-a donat. Credeam că va fi ușurată, dar era mai degrabă speriată. La câteva luni a murit și cățelul. Rămăsese singură în casă, fără toți cei pentru care se trezea dimineața.

Spre finele lui 2017, după aproape zece ani, l-am ajutat pe prietenul meu să-și facă bagajele și ne-am despărțit cu o îmbrățișare. Mi-a fost clar că, deși am ales opusul a ceea ce văzusem în familie și în alte relații adolescentine, eșuaserăm.

Cu toate că ne-am gândit bine amândoi, mi-a luat multe luni să mă obișnuiesc cu singurătatea. În timpul ăsta mă străduiam să fiu un stâlp pentru mama, să o însoțesc la spitale ca să afle de ce abia se ridica din pat și avea permanent amețeli. Și a durat ceva până a primit diagnosticul de tulburare anxioasă și un tratament care a pus-o pe picioare.

Pentru că îmi simțeam corpul de parcă aș fi cărat zilnic un dinozaur în spate, am ales să fac câteva ședințe de terapie, vreo zece – prea puține, ar spune orice specialist. Pe mine însă m-au ajutat, terapeuta mi-a explicat că aveam nevoie să-mi regăsesc busola. Vine furtuna, te zdruncină, dar te ancorezi bine, să nu te dărâme, mă sfătuia într-o încăpere cu fotolii albe și flori roz. Trebuia să trec prin suferință și să rămân întreagă.

Atunci am ascultat prima dată cu atenție și ce înseamnă parentificarea, chiar dacă, în cazul meu, mi s-a părut o interpretare exagerată. Ideea era că mă consideram un părinte pentru toți, inclusiv pentru câinii pe care îi protejam, și că de asta mă simțeam vinovată când sufereau sau mureau. Viața celorlalți nu era responsabilitatea mea, m-a mai învățat terapeuta.

Alergarea în parc, prietenii, munca în jurnalism (care îmi plăcea, spre deosebire de experiența din facultate), germana și scrierea poeziilor m-au ancorat. În toamna lui 2018 am avut resurse să reiau voluntariatul la copiii bolnavi de cancer, de exemplu, și, după mai bine de doi ani, când am revenit pe secție, am observat că sunt încrezătoare, de parcă n-aș fi lipsit.

În aceeași perioadă, cu gândul că o să dureze cât o să dureze, am început o nouă relație – și a urmat un an plin de liniște; până când a apărut virusul.

După ieșirea din starea de urgență, printre toate întrebările noastre despre viitor, Iulia mi-a arătat primul ei tatuaj. Își făcuse curaj să și-l așeze între omoplați, o fată care plonja în apă și crea efectul de undă. Pentru că acțiunile noastre au întotdeauna impact asupra celorlalți, chiar și cele aparent mărunte. Apropo de obiceiul meu de a-mi asuma răspunderea pentru tot binele altora.

Am citit articole despre oameni care nu își doresc copii și despre mame care regretă că au devenit părinți. Pe multe le-am căutat, unele pur și simplu au ajuns la mine – în special cele despre cum o scot la capăt mamele în pandemie, când copiii ba rămân acasă, ba merg la școală. Am adunat dovezi că hotărârea mea e înțeleaptă. Nu vreau să fiu mamă și n-o să-mi cer iertare în fața nimănui. Aparent, trebuie să ai o scuză foarte bună: infertilitate sau măcar o carieră impresionantă.

M-am întors și la capitolul parentificare, pe care l-am luat mai în serios de data asta. Și mi-a fost simplu să mă regăsesc în rândurile scrise de specialiști despre cum se inversează rolurile părinte-copil prin încărcarea celui din urmă cu problemele adulților. De pildă, când copilul se simte obligat să protejeze pe cineva din familie, să devină confident sau să medieze conflicte. Nu m-a surprins nici că am recunoscut mecanismul prin care am picat de fiecare dată în capcana asta: vinovăția indusă ori autoimpusă. Și nici să aflu că cine crește așa își va îmbrăca mantia de părinte în toate relațiile, chiar și în cele cu animale.

Dinamica din familia mea a fost întotdeauna derutantă, căci mi se asigurau hrana, îmbrăcămintea, cele necesare pentru școală, însă empatia și susținerea emoțională, în primii mei 13 ani, au lipsit. Părinții s-au maturizat odată cu mine, și chiar dacă au încercat în anii din urmă să-mi fie alături, asta s-a suprapus pe adolescența mea, când tot ce vrei e să fugi de ei.

Cu alte urme de vinovăție, firește, am acceptat că sunt unul dintre copiii-părinți. Vinovăție față de cei care și-au crescut frații sau ai căror părinți au plecat în străinătate și i-au lăsat să se descurce cu sau fără bunici.

La un moment dat, am întrebat-o pe mama dacă a observat cât m-au chinuit toate astea. Ea mi-a răspuns: Parcă cine știe ce viață ai avut. Dar a fost uimită să afle că nu i-am spus cum se băteau bunicii. Dintre toți din familie, de ea m-am apropiat cel mai mult în ultimii ani. Am întrebat-o și de ce ea și tata s-au hotărât să aibă un copil la 24 de ani, din moment ce erau nepregătiți. Pentru că așa se făcea atunci. Ei cred că au fost niște părinți buni, iar eu n-o să-i contrazic; au fost cât de buni au putut. Nu-mi amintesc nici măcar un Crăciun fără cadouri.

În februarie 2021, la o săptămână după ziua mea, stingeam cu mâna dreaptă focul care cuprinsese gluga îmblănită a mamei. Firele cafenii se aprindeau rapid de la o lumânare așezată la capul sicriului în care era bunicul. Le-am smuls în câteva secunde, în timp ce mama plângea aplecată cu văpaia aproape de obraz. Preotul s-a oprit, ceilalți din biserică au aruncat un Hiii!, iar eu am repetat mai mult pentru mine: Nu s-a întâmplat nimic, nu s-a întâmplat nimic.

Mă gândeam la mâinile bunicului, care încă îi păstrau culoarea corpului: un bronz peste care se așeza alt bronz în fiecare an în care cosea pe dealul pe care-l urcam împreună în copilărie. Mâinile care o loveau pe bunica și îi lăsau urme dureroase de galaxii. Oricât voiam să evit, mă gândeam că eram vinovată că murise.

Cu câteva zile înainte, mă vizitaseră ai mei la București cu un tort de ciocolată. Erau abătuți, pe drum îi anunțase unchiul că bunicul de la Comănești nu prea își mai putea mișca picioarele. Între timp, l-a transportat o ambulanță la spital, unde medicii i-au făcut niște perfuzii și s-a întremat. Apoi, mama a analizat cum să facă să-l interneze măcar la Buzău, dacă nu la București, pentru alte investigații, în condițiile în care erau destule cazuri de COVID și lumea abia începea să se vaccineze. Iar pe bunici încă nu îi programase pentru prima doză. O sunam zilnic să aflu dacă a luat vreo hotărâre, voiam să-l interneze, dar mă temeam că ar putea lua virusul.

În aceeași săptămână, într-o noapte, poliția l-a găsit pe bunicul mort. Căzuse pe o stradă pe unde nu trecea prea multă lume. Îl lăsaseră picioarele, nu s-a mai putut ridica din zăpadă.

Încercasem să găsesc o explicație, cum de se întâmplase ceva atât de absurd, de ce n-am prevăzut? Mă neliniștise că bunicul s-ar fi putut îmbolnăvi din cauza virusului, dar nu-mi imaginasem că ar fi putut păți orice altceva. Dacă n-ar fi fost ziua mea, poate că l-ar fi luat ai mei la Buzău încă din weekend.

În prima lună după înmormântare m-au extenuat coșmarurile. Ziua eram bine, sau așa credeam, noaptea visam că mureau prietenii, părinții, partenerul. Într-unul, călcam pe un drum pietruit, ținându-mă cu mâinile de pântecele rotund; când m-am apropiat de o ușă închisă, m-am trezit brusc. N-am căutat semnificații, însă mi-am amintit că o să împlinesc 30 de ani în curând, o vârstă despre care îmi imaginez că e momentul când trebuie să dai impresia că știi ce vrei de la viitorul tău, inclusiv când o să ai copii.

În ultimii 12 ani am crescut-o pe Caro, o țestoasă pe care nu mi-am dorit-o. Am învățat să o iubesc și să îi cumpăr lampa și becul potrivite ca să se îmbăieze în ultraviolete, esențiale pentru sănătatea ei. Am dus-o la sterilizat de curând, că apăruseră niște complicații și altfel ar fi murit; o eliberez zilnic prin casă, o las să turtească încălțămintea și să se așeze la picioarele mele când lucrez.

Mulți spun că nu ești niciodată pregătit să devii părinte, o responsabilitate gigantică, dincolo de îngrijirea banală a unui animal. Și totuși cred că unii sunt mai pregătiți decât alții și pricep că viața unui om va depinde de ei aproape două decenii. Iar eu nu vreau și nu pot să promit asta, abia mă îndepărtez de rolul de părinte pe care l-am jucat până acum.

În relația cu prietenul meu încă am tendința să dădăcesc, mai precis, să-mi asum cam toate treburile casnice. Pentru că mi-a explicat de mai multe ori că nu e în regulă – mi-am zis-o și eu, dar fără succes –, fac eforturi să le împărțim.

În vară am cinat amândoi în curtea unui restaurant. Eram aproape de masa unei familii extinse, a cărei atenție era acaparată de doi copii mici. Mama bebelușului nu făcea decât să-l legene când și când, dar mama băiatului de patru ani se ridica de la masă constant ca să-l oprească înainte să o zbughească pe poartă, unde circulau mașini. Și, pentru că noi eram lângă ieșire, i-a venit ideea să așeze un scaun între masa noastră și alta liberă. Dar tot a rămas un pic de spațiu, așa că spiridușul îi scăpa printre degete. Nu o dată mi-am întins și eu brațul ca să-l blochez, după care veneau după el, pe rând, mama, bunica, tatăl, bunicul.

Tu vrei copii?, l-am întrebat pe prietenul meu în timp ce ciugulea un mic dolofan. Cu un pic de muștar în colțul gurii, pe care l-a șters apoi cu un gest care mi s-a părut simandicos, mi-a răspuns: Nu știu, poate peste cinci ani. Am calculat: pe la 34 de ani, deci e timp să mă răzgândesc; desigur, dacă vom rămâne împreună.

Înainte să devină părinți, destui se întreabă cum o să le afecteze propriile traume copiii; mai mult, sunt hotărâți să evite greșelile familiei. Mi-am pus și eu astfel de întrebări și mă înseninează faptul că de obicei rămân calmă, că sunt rezistentă, chiar și acum, când aștept cu emoții biopsia mamei, care o să arate dacă are sau nu cancer la sân.

De curând, am încercat să compun o scrisoare pentru copilul pe care nu o să-l am, însă m-am blocat la primele rânduri: Dragul meu, draga mea, dacă o să te naști vreodată, promit că o să scriu un text și despre motivele pentru care m-am răzgândit și te-am adus în lume.