„Mi s-a întâmplat ceva rău. Dar mi-e prieten”

Aveam vreo șase ani, știu că nu mergeam la școală încă. Era cam pe la mijlocul anilor ’90. Zilele curgeau lin, ca în fiecare vară. Ieșeam la joacă cu fratele meu, pe stradă, cu copiii din vecini, într-o mahala din orășelul nostru de la Dunăre. Nu știu cât de bine înțelegeam lumea pe atunci. Țin minte doar că mi-au fost mereu prin preajmă oamenii ăștia – copii cu doi-trei ani mai mari, apoi mulți alții cu opt-zece ani în plus. Erau și fete mari care ne plimbau cu căruciorul, cum a fost vecina de peste drum. Eu și fratele meu eram cei mai mici din zonă. Nu era un loc periculos – părinții nu ne-au interzis ceva neapărat, doar să nu trecem de colțul străzii.

La două case mai încolo, destul de aproape, era un băiat cu cinci-șase ani mai mare decât mine. Îl cunoșteam, ieșeam la joacă împreună. Într-o zi de vară, cred că era cam șapte-opt seara, am ieșit pe stradă și m-a chemat la el în curte, ne-am ascuns acolo în umbra gardului și mi-a zis pe o voce șoptită, secretoasă, ca o joacă, să trecem între vița de lângă gard și casă, să ne ferim de grădină, unde am fi riscat să fim văzuți. Era de tablă gardul, se vedea puțin pe sub el, adică noi puteam să vedem pașii trecătorilor, dar ei nu ne observau. Când trecea cineva, îmi zicea: „Șșș, să nu ne audă.”

Mi-a spus să-mi dau pantalonii jos și… Nu știu exact ce am trăit; a fost o senzație ca o excitare, ceva ce mi-a aprins pieptul și m-a îmbujorat. N-a durat mult, nu s-a terminat nici repede, totul era precaut. Mi-a zis: „Du-te, du-te, hai că vorbim noi, e gata, ne mai vedem noi.”

E gata ce? Și evident că aveam să ne mai vedem, era de la sine înțeles, că eram aici aproape, unul lângă altul.

După ce-am ieșit din curtea lui, se făcuse aproape nouă și era întuneric. Ai mei aprinseseră becul pe terasă și întinseseră masa ca să mâncăm sub bolta viței. Mergeam cu neliniște, nu țin minte drumul până acasă, eram amețit. Am deschis poarta și i-am văzut acolo și nu eram pregătit să merg spre ei. M-am oprit, după ce am închis poarta, am rămas acolo buimăcit și încercam să raționez, parcă a fost prima dată când mi-am dat drumul rațiunii, să reperez ceva. Îmi venea să le spun că mi s-a întâmplat ceva rău și nu știam ce, mi s-a întâmplat ceva ciudat și necunoscut, care m-a șocat teribil. Dar nu pot să le spun, că mi-e prieten. Dar mi s-a întâmplat ceva rău. Dar mi-e prieten. Dar s-a întâmplat ceva rău. Dar mi-e prieten.

Eram acolo cu toții născuți într-un univers, nu voiam să stric nimic. Și-mi juca mintea așa, ca un pendul, și atunci mi-am îmbrăcat prima mască, și n-am mai putut să spun nimic multă vreme.

M-am dus la masă și mirosea bine, carne la grătar. Ai mei erau veseli, se bucurau, doar eu eram cam absent. A fost prima dată când am mâncat muștar cu hrean și era ciudat, pentru mine totul era probabil exacerbat, toate simțurile mi-erau mult mai treze. Când am mâncat muştar, cel mai apropiat miros și gust era cel de aracet. Am țipat că e aracet în mâncare și s-a ridicat toată lumea în picioare, nu știau ce s-a întâmplat.

Era o mică punere în scenă a tragediei pe care nu puteam s-o exprim și pe care ei o trăiau prin iureșul provocat deodată de mine, căci s-au alarmat, au început să caute pe masă, au gustat borcanul cu pricina, s-a făcut zarvă și apoi m-au liniștit.

Și apoi au trecut zilele ca-n copilărie. Ne întâlneam pe la poartă cu toți copiii. Însă era ca și cum nu voiam să recunosc că era și el printre noi când venea, voiam să consider mereu pe cineva absent. Era un secret ce se întâmplase, nu putea să afle nimeni. Nu mi-era rușine, el promisese că nu o să afle nimeni. Nu știu cum avea acest om mintea, la 11 ani, să plănuiască lucrurile astea. Nu-mi dau seama ce-a știut el și ce nu. Cred că e ceva ce se întâmplă copiilor, au impulsuri homosexuale, sexualitatea lor nu are o identitate clară, cum e îmbrăcată mai târziu.

Apoi am avut parte și de răutăți din partea lui. Mă tachina, uneori sufeream umilințe din partea lui, fără să ripostez. Apoi învățau și alții să mă trateze la fel, nu prietenii, dar cei care citeau frica față de oameni în mine. Nu i-am zis niciodată maică-sii – era bolnavă, a murit devreme. După liceu, m-am mutat la București.

Între timp, înaintea mea, a plecat și el de acolo, cum am plecat toți. Când mă mai întorc acasă, mereu îmi fac curaj să merg pe acolo, să mă mai uit o dată la gard. Acum e curtea pustie, i-au murit părinții și nu mai e nimeni în casă, e o curte fantomă, pot să mă uit, dar nu fără să-mi fac curaj.

După episodul ăsta, am devenit mai introvertit decât eram deja, mai sperios. Începuse să-mi fie frică de lucruri, să merg cu prietenii la furat de pepeni. Mă mulțumeam cu poveștile lor, îmi imaginam. Sunt o ființă fragilă și anxioasă, ca mama. Am început să am momente în care aveam impresia că îmi pierd mințile, am început să petrec mai mult timp singur, să devin ursuzul familiei, cu toate că mă arătam zglobiu, ca să ascund cum mă simțeam. Mă uitam la picioarele mele și intram în panică, aveam impresia că mă transform într-o femeie pentru că mi se rotunjeau picioarele, doar pentru că mă îngrășasem puțin, și mă rugam noaptea să nu se întâmple asta. A fost o perioadă de un an foarte intensă: mă rugam să nu se fi întâmplat ce s-a întâmplat, acel abuz, dacă s-a întâmplat – începeam deja să halucinez, prin puterea voinței, prin dorință. Nu m-am rugat niciodată să i se întâmple lui ceva rău, pentru că gândul că mi-e prieten era tot acolo cumva. Am avut și accese de furie, de multe ori canalizate într-o direcție complet diferită, dar gândul că îl bat, că-l omor mi se părea cel mai groaznic lucru pe care aș putea să-l fac. Mi-am reprimat foarte mult violența, mi-am reprimat cu totul că mi s-a întâmplat. Voiam să uit.

Și, într-adevăr, într-o zi am uitat. Nu știu cum, dar am continuat ani buni, fără să-mi aduc aminte asta, să pot să trec pe lângă omul acela fără să știu că mai deține secretul dintre noi.

Se zice că abuzul sexual îți fură inocența. Atunci când ajungi să fii abuzat, părinții pierd cumva controlul asupra ta. Poate nu-ți oferă suficientă atenție, poate nici ei nu se înțeleg bine. Știu că ai mei se iubeau, se plăceau când eram eu copil (cu toate că au divorțat mai târziu, când aveam 13 ani). Nu știu dacă a fost vreo lipsă de atenție din partea lor care m-a făcut să lunec ușor spre atenția oferită de un străin. Povestea asta încă mă afectează. Cad, dacă nu în bipolarism, în ciclotimie, fluctuații mai blânde de stări emoționale. Cred că abuzul e de vină pentru asta și pentru fondul meu depresiv, dar și divorțul părinților. Poate abuzul e și unul dintre motivele pentru care m-am distanțat de familie – involuntar, le-am atribuit vina că nu și-au dat seama. Chiar dacă eu nu am vrut să le spun. Dar nici nu au întrebat niciodată. Nu aveau cum să ajungă la mine, erau atât de multe măști pe care mi le-am făcut. Ce să fi făcut mama? M-a văzut ea odată, pe la 17-18 ani, mi-a zis că poate ar fi bine să merg la psiholog, dar i-am zis: „Ce, adică sunt nebun?“ Voiam doar să fiu lăsat în pace atunci.

Prima căreia i-am povestit totul a fost prima mea iubită, prima mea relație de dragoste asumată. Pe la 15-16 ani, am învățat să beau. Era în martie, am mers la ea acasă și m-am îmbătat groaznic. Nu avea încălzire și mi-era foarte frig. Mi s-a făcut greață și am început să tremur – de frică, de fapt –, mă prefăceam că mi-e rău și tremuram foarte tare, doar ca să scap de contactul sexual cu ea. Mi-era atât de frică, încât am renunțat. Ea a înțeles, m-a mângâiat, și pur și simplu nu s-a întâmplat atunci.

La o săptămână-două după ce am făcut-o prima dată, am simțit ceva într-o seară, o neliniște groaznică. Stăteam în fața calculatorului, citeam ceva și am dat de cuvântul „viol”, sau poate că doar mi-a venit deodată în cap scena din preistoria mea. Părea cam dur cuvântul, dar era potrivit pentru tragedia mea, putea să îmbrace în sfârșit o formă. Am sunat-o pe iubita mea și ne-am întâlnit pe o băncuță lângă blocul ei. Voiam să-i spun, dar nu puteam să vorbesc. Am început să plâng în hohote, ea încerca să înțeleagă ce se întâmplă cu mine. Și în cele din urmă i-am povestit. Apoi am spus și altora. Fratele meu a aflat atunci, după ce i-am mărturisit prima dată iubitei mele. Tata încă nu știe.

Într-un final, pe la 26 de ani, am ajuns la terapeut. Din a doua ședință, s-a spart masca: i-am zis terapeutei că vreau să scap de negritudinea asta – poți să-i zici depresie, dar nigredo, cum ziceau alchimiștii, era o etapă în inițierea alchimică, m-a învățat terapeuta. I-am povestit de abuzul sexual, i-am spus că de atunci nu mai cunosc fericirea și bucuria decât cu o minte scindată: sunt bucuros-trist, sau trist-bucuros, dar niciodată stările astea nu se separă. Sigur, mă simt iubit, e un sentiment pe care încerc să nu-l uit şi să-l hrănesc. Am căutat să fiu iubit și am primit asta. Am avut noroc că am avut oamenii potriviți lângă mine, care m-au ajutat să ies din asta, oameni iubitori. M-a ajutat enorm. Dar uneori nu poate să mi se odihnească mintea. Numai dacă exersez asta – numai prin exercițiu e posibil să te liniștești.

N-am întâlnit alți bărbați abuzați, deși aș vrea. Ştiu, sunt invizibili. Psihologi cu care am discutat îmi spun însă că se întâmplă abuzul nu doar fetelor, ci destul de des și băieților. #MeToo cred că a omis latura asta, a fost o mare înverșunare a femeilor împotriva anumitor bărbați, și pe bună dreptate. Am vrut atunci să s-o spun: „Am fost și eu abuzat sexual. Nu în aceeași manieră, dar vă înțeleg.” N-am făcut-o, nu mi s-a părut momentul potrivit atunci.

Aș vrea să vorbesc cu el, cu agresorul meu. Am pierdut orice cale de a-l întâlni, și nici prietenii comuni nu știu nimic de el. Da, numele lui va fi protejat. Însă aș vrea să știu ce-a simțit, de ce a făcut asta, dacă-și aduce aminte, dacă a reușit și el să uite asta. Și dacă da, de ce? Am nevoie să mai învăț despre mine, cum lucrurile astea fac parte din ADN-ul meu, cum să le dizolv, să le cuceresc.

Iar singura cale prin care pot să le înving e să-mi spun povestea.

Notă: Într-un raport elaborat în 2006, UNICEF evidenția faptul că, în întreaga lume, circa 20% dintre femei și între 5-10% dintre bărbați au fost supuși abuzului sexual în perioada copilăriei. Cele mai multe victime sunt abuzate de un membru de familie (chiar părinte uneori), prieten sau cunoscut. Unul din șase făptași este el însuși minor. 

Textul este transcrierea editată a unui interviu dat Cristinei Ștefan. Dacă aveți o poveste similară o puteți împărtăși cu Cosmin și Cristina la dmbcosmin@gmail.com și cristina.stefan6@gmail.com.