Mici Victorii Civice: O grădiniță normală

O femeie din județul Galați a pus pe picioare un Centru de zi pentru copiii cu dizabilități din comuna în care locuiește.

În curtea unei case din comuna gălățeană Liești, adăpostindu-se de soarele de miez de vară sub crengile unui copac, Mihaela Mihalache, o femeie energică de 38 de ani, e înconjurată de opt copii, cu care vorbește într-una. Îi pune să numere până la zece, le povestește de animale și mașini, îi întreabă cum se pregătesc dimineața pentru grădiniță și le completează frânturile de cuvinte pe care încearcă, timid, să le pronunțe. „Toru’” e „tractorul”, „ghighi” e „grădi”, „lala” e „Mihaela”.

„Trebuie să vorbești non-stop cu ei, ca să-i aduci în prezent”, spune Mihaela, care e  îmbrăcată într-o bluză de culoarea cerului senin. „Nu trebuie să le ceri imposibilul, să vorbească sau să meargă, ci să fie prezenți, să spună când le e foame sau sete.”

În jurul ei, așezați la o masă lunguiață de lemn, sunt copii cu sindrom Down, autism sau alte tipuri de handicap fizic și psihic, cu care Mihaela lucrează din 2010, de când a deschis pentru ei un Centru de zi. Nu exista un astfel de loc în Liești, una din cele mai mari comune din Moldova, cu aproximativ 11.000 de locuitori, aflată la 50 de kilometri de Galați, iar Mihaela a simțit că e datoria ei să-l facă, pentru că știa ce înseamnă să crești un copil cu dizabilități la țară. Ea a crescut doi.

Marius-Valentin și Raluca au 18, respectiv 10 ani, și ochi albaștri, luminoși. Amândoi sunt în scaun cu rotile, par mult mai mici decât sunt de fapt și doar Valentin încearcă să vorbească, pronunțând silabe greu de înțeles, dar pe care mama le prinde imediat. Are retard, parapareză și hidrocefalie (o acumulare de lichid în creier), iar sora lui are retard psihomotor sever și miastenia gravis, o afecțiune neuromusculară care se manifestă prin slăbiciunea mușchilor.

Când a fost diagnosticat Valentin, la un an, medicii i-au spus că se va recupera repede, ceea ce i-a dat speranțe mamei. Acum crede că a trăit „undeva în cărțile de povești”, pentru că nimeni nu a avut curajul să-i spună exact cum stau lucrurile. Abia când a întâlnit un medic francez, care l-a operat pe băiat la șapte ani, a coborât cu picioarele pe pământ. Francezul i-a spus să nu mai spere la minuni, căci nimeni nu-l poate vindeca, odată ce i-a fost atins creierul. Acceptarea a venit cu ușurare și, de atunci, și-a propus ca măcar să-i ușureze suferința, să-l facă să râdă și să-l ajute să se descurce cum poate. Pentru că în Liești nu avea unde să-i trateze, a făcut naveta cu ei, la Galați sau Oradea, până a rămas fără bani și energie. Cu Raluca a mers cu microbuzul zilnic la Galați, timp de un an, dar fata era grea, făcea gălăgie, se sufoca și trebuia să fie conectată mereu la un aparat de oxigen. Atunci a început să se întrebe: „ce-aș putea eu să fac și la noi?”

Ideea unui centru i-a venit într-o zi când a plecat în Galați după o rețetă de medicamente și și-a dat seama că nu poate să-i ia pe amândoi. Pe atunci nu avea decât un cărucior, iar pe Raluca o ținea ori în brațe, ori o așeza pe picioarele fratelui. A mers doar cu ea, iar pe Valentin l-a lăsat singur acasă și s-a întors într-un suflet, alergând prin soare cu fata în brațe. Atunci s-a gândit cât ar ajuta-o dacă ar exista în Liești un loc unde să-i poată lăsa câteva ore și să știe că sunt în siguranță.

Fără un plan clar în minte, în primăvara lui 2009 a bătut la ușa primarului comunei, Iulian Boț, și a încercat să-i explice ce-ar vrea. „Nu știam nici ce vreau, nici ce cer”, își amintește râzând. „Ceream un loc unde să stea să se joace trei-patru copii.” Primarul a fost deschis și s-au mai întâlnit de câteva ori, încercând să găsească o soluție. Tot el a adus proiectul în discuție într-o ședință de consiliu, unde „a ieșit un război”, așa cum a aflat Mihaela ulterior, când consilierii au oprit-o pe stradă să-i reproșeze că face Lieștiul de rușine „cu handicapații ei”. Primarul i-a găsit un spațiu la o grădiniță de masă, dar acolo s-a lovit de refuzul părinților, care se temeau să-și lase copiii în preajma celor cu dizabilități, pentru că încep să „dea și ei din cap”.

Mihalea a continuat să facă drumuri la Inspectoratul Şcolar și la Protecția Copiilor; a mers din ușă în ușă prin cele două sate ale comunei, Şerbănești și Liești, și a strâns semnături de la părinții pe care îi cunoștea din centrele de recuperare. Și-a dat însă seama că nu se descurcă singură cu documentația și autorizațiile de care avea nevoie și a cerut ajutorul Fundației „Inimă de Copil” din Galați. Directoarea Anna Burtea spune că e important pentru o fundație să întâlnească oameni care își doresc să facă ceva, cum e Mihaela, pentru că altfel e greu să decidă unde să investească resursele limitate de care dispun.

Fundația a avut un rol important în viața Mihaelei și pentru că i-a dat curaj. Fetele au ascultat-o și au încurajat-o mereu, încă de la prima întâlnire, când Mihaela a plâns încontinuu, pentru că în perioada aia „nu puteam să zic cuvinte, eram un om care doar plângea”. Pe lângă problemele pe care le înfrunta – divorțase de tatăl copiilor, se descurca greu cu banii și la un moment dat și-a pierdut casa – nu era obișnuită să fie ascultată, pentru că nimeni din jur nu avea vreodată răbdare. „Eram în stare să spun 70 de cuvinte într-o secundă, ca să-l fac pe om să mă asculte.”

Cu ajutorul Fundației și Primăriei, visul gălățencei de a avea o grădiniță pentru copiii ei și pentru alții ca ei s-a împlinit la sfârșitul lui 2009, când a primit un spațiu în satul Şerbănești, într-o clădire pe care o împarte cu Poliția locală, nu departe de sediul Primăriei. La început i-au dat două camere, unde era depozitată arhiva. Primăria a pus parchet și a văruit, iar în două zile, Mihaela a vopsit ușile și geamurile, a curățat mobila rămasă, a măturat și a instalat becuri. Apoi a adus perdele de acasă și covoare de la o cumnată.

Înainte de deschidere, care a avut loc în februarie 2010, a lipit desene și fotografii colorate pe pereți, a făcut cinci feluri de prăjituri și n-a dormit două nopți, din cauza emoțiilor. „Casa asta e făcută din sufletul meu”, spune cu mâna la piept și privind emoționată în jur. Cei de la Fundație chiar au numit grădinița – care acum are patru camere – „Centrul de zi Mihaela”.

Deși nu avea pregătire în domeniu – înainte mai lucrase la diverse magazine sau baruri din sat și ca asistentă personală a lui Valentin – cei de la Fundație au convins-o că cea mai bună variantă e să lucreze ea cu copiii. I-au dat cărți să citească, i-au plătit cursuri de formare ca lucrător social prin arte combinate și cursuri de masaj, au chemat-o la conferințele și în vizită la centrul lor de recuperare din Galați. De acolo, Mihaela a învățat tehnici de lucru pe care le-a aplicat acasă, întâi cu copiii ei, apoi cu ceilalți, cu nevoile cărora s-a obișnuit repede. Deși nu are studii și nu a terminat nici liceul, a simțit încă din copilărie o sensibilitate față de cei neajutorați, pe care îi ajuta cum putea.

A început cu șapte copii și acum are în grijă 14 – trei vin din comune învecinate, fie aduși de ea, cu o mașină primită de la unul dintre frații ei, care o mai ajută, fie de părinți. Copiii vin zilnic, cu excepția zilelor în care e prea cald, sunt răciți sau merg la medic, așa că nu sunt mai mult de 7-8 într-o zi. La centru mai lucrează un kinetoterapeut și un psiholog care vine de două ori pe lună, iar salariile lor și ale Mihaelei sunt acoperite de Fundație. (Bugetul lunar este de aproximativ 3.500 – 4.000 lei pe lună, spune directoarea Anna Burtea, la care se adaugă utiliățile plătite de Primărie, care oferă și spațiul.)

În camerele colorate și luminoase, decorate cu abțibilduri cu personaje din desene animate,  Mihaela și kinetoterapeutul Sorin Vizitiu lucrează cu copiii de la 8 la 12, fie individual, fie în grup: activități educaționale, de recuperare medicală și socializare. Crede că cel mai mult îi ajută lucrul în grup, pentru că învață unul de la altul, își împart jucăriile, colaborează. Iar evoluția copiilor e observată cel mai bine de cei din afară, spune ea. De părinți, care se bucură de fiecare progres – de la număratul pe degete la faptul că sunt mai liniștiți și nu mai țipă acasă – și de oamenii din comunitate, care vin în vizită sau la serbări și îi văd că nu se mai sperie de străini, ca la început, ci organizează mici momente artistice pentru ei, le zâmbesc și au curaj să se apropie.

Mihaela a fost mereu deschisă față de comunitate și invită la centru pe oricine își dorește să vadă cum funcționează. Au fost consilieri, oameni de afaceri, preoți sau profesori și a organizat serbări comune în grădinițe din sat. Din când în când, o ajută elevi voluntari care petrec timp cu copiii ei, iar locul a început sa fie dat ca exemplu în ședințele Consiliului Local și în școli.

„Nu știu dacă mai e cineva în comună care să nu știe ce se întâmplă aici”, spune femeia, mândră de cea mai mare realizare a sa. Nu-i judecă pe cei care la început s-au opus, pentru că nu știau ce înseamnă un astfel de centru sau un copil cu dizabilități. Acum știu și li se pare ceva normal. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.