Mici Victorii Civice: Căsuţa de cultură

Pe dosul palmei stângi a Magdei Diaconu scrie cu litere mari: AVOCAŢI. Nu vrea să uite să vorbească cu trei avocate venite la voluntariat în Vizurești despre un băiețel de 11 ani de la școală care nu are acte. Nu știe ce să facă pentru a-i obține certificatul de naștere, plus că bunica lui, care l-a crescut, se teme să nu i-l ia statul pentru că nu i-a făcut actele până acum. Așa că Magda și-a scris pe mână și din când în când se uită după ele în timp ce are grijă ca totul să meargă cum trebuie pe șantier: pune apă în chiuvetele improvizate, strânge resturile de materiale de construcții de pe lângă clădirea căsuței de cultură, cară părți din schelele desfăcute într-un loc în mijlocul curții. Şi stă tot timpul cu gura pe voluntarii din sat, vreo 10, unii părinți, alții beneficiari ai venitului minim garantat, trimiși de primărie să facă muncă în folosul comunității: „Hai să strângem aici resturile astea! Unde sunt sacii de gunoi? Cum s-au terminat? V-am dat un sul! Hai să cărăm scândurile astea de aici, le punem acolo printre salcâmi. Şi regipsu’ ăsta de acolo! Hai că n-ați obosit, hai! Hai, că vin musafirii și trebuie să fie curat în jurul căsuței!”. Consătenii îi răspund pe ton glumeț cu „Da, șefa!, Facem, șefa!”, dar se urnesc până la urmă de la statul pe butuci și fumat. Cei mai mulți dintre ei. Mai ales când Magda începe ea să care.

E 11 octombrie și e a cincea zi în care Magda, o femeie romă de 45 de ani, îngrijitoare la grădinița din satul Vizurești și mamă a opt copii, e pe șantier de la 7:30 dimineața la 9 seara. „E foarte obositor, dar bucuria a pus capac la toate”, spune când își trage sufletul puțin. Satul e în județul Dâmbovița, la jumătatea drumului dintre București și Târgoviște și șantierul e în curtea școlii gimnaziale. Aici, în cele cinci zile, voluntarii au construit un centru comunitar, căruia Magda îi spune „căsuța de cultură”, și un grup sanitar pentru școala în care învață 220 de copii.

Căsuța de cultură, ridicată în dreapta școlii, e o clădire de 70 de metri pătrați cu trei încăperi destinate unui afterschool, unei biblioteci și atelierelor educaționale. Magda și profesorii de la școală fac zilnic diferite activități cu copiii din sat, de la ateliere de cusut tradițional și de păpuși din pănuși la dansuri. Până acum, atelierele se țineau în clase din clădirea școlii sau a grădiniței, care e în aceeași curte, dar nu știau niciodată sigur dacă au loc. Grupul sanitar este cealaltă construcție nouă și e ridicată în stânga conacului de secol XIX în care e școala. Până acum, copiii și profesorii au mers la toaletă într-o „privată” în fundul curții.

Ambele clădiri au fost ridicate de la temelie de organizația internațională Habitat for Humanity cu materiale în valoare de 70.000 de euro donate de mai multe firme de construcții și cu 70 de voluntari – 50 din Irlanda de Nord, restul români angajați în multinaționale și câțiva localnici. Tot ei au renovat și dispensarul, care e în aceeași curte cu școala și care fusese închis acum câțiva ani de Direcția de Sănătate Publică pentru că nu avea apă curentă și grup sanitar.

Astăzi la sfârșitul zilei se face predarea clădirilor – un eveniment simbolic care marchează de fapt încheierea părții mai grele, ridicarea și sigilarea construcțiilor, și plecarea voluntarilor străini. În următoarea lună, Habitat va continua să lucreze aici cu voluntarii români: vor finisa cele două clădiri noi și dispensarul, vor repara școala (în care plouă) și grădinița (în care învață 50 de copii), și, dacă vremea e bună, vor construi și un foișor pentru serbări și concerte în aer liber. Dacă nu, o vor face la primăvară. Dar cel mai mare efort a fost acum, în aceste cinci zile, când din nimic au apărut cele două lucruri pe care și le doreau cel mai mult oamenii din sat: un centru comunitar și toaletele școlii.

Vizurești e un sac sărac. Are vreo 1.100 de locuitori, cei mai mulți muncitori la REBU, la CFR sau zilieri în construcții pe șantierele din București sau Târgoviște. Casele sunt ascunse în spatele gardurilor înalte, părăginite. Mai mult de jumătate dintre locuitori sunt romi, adulții au un nivel de educație scăzut și pe mulți nu îi interesează ce fac la școală copiii lor. Tot aici există însă suficienți oameni care nu se lasă. De la fostul director al școlii, Ion Nilă, care a găsit fonduri europene și sprijin pentru a amenaja școala și pentru a convinge părinții să nu mai trimită copiii la cerșit, la grupul de inițiativă format acum trei ani din Magda Diaconu, învățătoarea Gina Bașturescu și încă vreo 10 localnici, care au vrut să facă ceva pentru copii. Ceva durabil.

Grupul s-a coagulat cu ajutorul Fundației PACT, care identifică liderii informali din satele din sudul României și îi ajută să își canalizeze influența pe care o au în comunitate pentru a rezolva problemele mari. Scopul lor este să motiveze comunitățile locale să găsească singure resurse și soluții pentru ce nu merge bine, mai ales că autoritățile locale nu au de multe ori aceste resurse – la Vizurești, care ține de comuna Ciocănești, Magda spune că Primăria nu are bani, dar și că „nu au vrut să se implice”, deși planul de construire a grupului sanitar exista de câțiva ani, dinainte de ideea căsuței de cultură.

Magda și Gina au fost de la început sufletul grupului pentru că ele deja făceau, pe cont propriu, tot felul de activități cu elevii: îi ajutau la teme, îi duceau în excursii, îi învățau meșteșuguri tradiționale. Magda, care are doar opt clase, a ținut ca toți copiii ei să meargă la grădiniță și la școală. Când nu știa cum să facă să-i motiveze, a mers la conferințele bisericii penticostale, din care face parte, și a participat la ateliere de educație ca să învețe cum să-i crească mai bine. Cei opt copii au între 22 și 4 ani. Unul dintre băieți e student cu bursă de merit la Medicină și lider al unui grup al tinerilor din localitate care au  construit în jurul comunei o centură cicloturistică pentru a atrage vizitatori în zonă, care e plină de păduri frumoase. Toți cei mari și-au terminat liceul, iar cei mici sunt la grădinița și școala din Vizurești. Sunt toți pe șantier, cei mari lucrând cot la cot cu tatăl lor, Marius, la construcție.

Gina Bașturescu are și ea patru copii și e învățătoare în Vizurești de șase ani. Pentru că stă în alt sat, la șase kilometri, face naveta zilnic cu bicicleta, îmbrăcată în costume-taior cu fuste lungi. E serioasă mereu, își poartă părul șaten într-o coadă până la mijloc și are agățată de poșetă o iconiță ortodoxă cu Maica Domnului. Cele două s-au cunoscut în școală și au început împreună să ajute copiii la teme.

Dar grupul de inițiativă înseamnă mai mult decât copii: legitimitatea se construiește prin consultarea comunității. Grupul din Vizurești a mers din casă în casă și i-a întrebat pe oameni de ce au nevoie. Mai întâi au auzit nevoile primare – bani, loc de muncă, haine, lemne, mâncare – apoi s-a adus vorba, tot mai mult, despre un cămin cultural și de dispensar. Cele mai apropiate sunt în Ciocănești, satul care dă numele comunei, la 10 kilometri. Microbuzul până acolo costă 4 lei dus-întors, o sumă mare pentru oamenii de aici. Grupul a participat apoi la un concurs de proiecte organizat de PACT și a câștigat. „Proiectele propuse de grupurile de inițiativă sunt în general mici, dar al lor a fost îndrăzneț de la început”, spune Ioana Traistă de la PACT. În 2011 au câștigat o finanțare de 4.000 de lei pentru a începe demersurile pentru căsuța de cultură și pentru activități cu copiii de la școală și de la grădiniță: ateliere de lucru manual, excursii la Târgoviște – o mulțime de lucruri care să îi țină ocupați și să le crească interesul pentru școală. Pe acestea au putut să le facă așa cum au planificat, în cele șase luni de proiect. Partea legată de construcția nu le-a ieșit de niciun fel. Își doreau să o facă în curtea școlii, unde era suficient loc. Planul era să solicite terenul de la Primărie, să plătească un arhitect să facă proiectul și apoi să strângă fonduri de la localnici și de la firme dispuse să sponsorizeze acest demers pentru autorizații și construcție. Dar statutul terenului nu era clar nici pentru Primărie, pentru că ținea de conacul în care era școala, care era o proprietate naționalizată, și nu se știa dacă Primăria sau Inspectoratul Şcolar pot dispune de ea. În plus, răspunsurile de la autorități au venit greu și așa au trecut cele șase luni inițiale ale proiectului. „Pe hârtie, au depășit toate deadline-urile posibile”, spune Traistă. „În mod normal ar fi trebuit să considerăm proiectul neîncheiat și să le cerem banii înapoi. Dar am văzut cât de mult își doreau căsuța asta și am știut că dacă plecăm de aici, le luăm orice speranță.”

Așa că au avut răbdare și au căutat împreună soluții, în timp ce Magda și Gina au continuat activitățile cu copiii. Primăria a lămurit în 2012 statutul terenului – era al localității și putea dispune de el – și le-a aprobat construcția. Grupul de inițiativă și PACT au cerut apoi ajutorul organizației Habitat for Humanity, un ONG global care construiește case în comunități defavorizate împreună cu cei care le primesc. Deși Habitat construiește numai locuințe individuale, a făcut o excepție la Vizurești pentru că, spune Mario DeMezzo, directorul pentru România, au fost impresionați de eforturile grupului de inițiativă și pentru că au văzut că astfel ajută o comunitate întreagă, nu doar o familie. Așa că au planificat aici cel mai mare eveniment anual al organizației, Big Build – marea construire. Comunitatea locală trebuia să facă doar fundațiile. Le-au făcut pe parcursul a patru săptămâni în septembrie, cu materiale de construcții cumpărate din fonduri strânse de ei și cu munca puținilor oameni care se implică: soțul, fiul cel mare și ginerele Magdei și alți câțiva bărbați din sat. Magda le-a gătit prânzul iar preotul ortodox le-a adus în fiecare zi cârnați și sucuri. (Comunitatea este în egală măsură ortodoxă, penticostală și adventistă).

În săptămâna dinaintea Big Build toți membrii grupului de inițiativă au mers iar din casă în casă și i-au rugat pe localnici să vină să ajute pe șantier. Profesorii le-au trimis scrisori acasă părinților, prin copii, și i-au rugat același lucru. Au cerut și ajutorul primăriei să convingă oamenii, pentru că era important ca ei să fie pe șantier, să contribuie, să ia parte la procesul acesta. Cu tot cu beneficiarii venitului minim garantat, care sunt obligați să facă muncă în folosul comunității și au fost trimiși de Primărie, nu au fost niciodată mai mult de 15 localnici pe șantier în cele cinci zile de Big Build.

Dar Magda nu e demoralizată de asta. „Pe Gina a podidit-o plânsul odată și mi-a zis:  «Copiii ăștia, am ajuns la concluzia că sunt abandonați». Nu le pasă părinților de copiii lor. Le dau să mănânce, îi îmbracă, dar de educație nu le pasă. Nu îi îndrumă spre școală, să aibă și altceva de făcut în viață. Ei sunt analfabeți, nici nu i-ar putea ajuta la teme.” Dar dacă altcineva se ocupă, nu se opun. Cum spune ea, „le e totuna de fapt”. Așa că ea își vede de treabă și lucrează cu ei, pentru că își dorește pentru copiii de aici ce își dorește și pentru ai ei: să învețe cât de mult pot. Dacă ea a putut să-i motiveze pe ai ei, va putea să o facă și cu ceilalți. Important e că acum au unde să se întâlnească, să facă teme, să învețe să lucreze pe calculator, să citească și să se joace.

La trei și 10 începe ceremonia de predare a cheii. A fost adusă o stație de amplificare în fața noii căsuțe de cultură, care este albă, strălucitoare și dichisită. N-ai putea ghici că în urmă cu trei ore era înconjurată de schele, de găleți, role de vată minerală și bucăți de gips-carton. Elevii de clasele V-VIII au ieșit din școală și s-au adunat buluc printre copăceii plantați de voluntari și de ambasadorii Olandei și Irlandei care au fost aici luni, la deschiderea șantierului, invitați de Habitat. Băieții sunt gălăgioși, se lovesc, tachinează fetele. Fetele îi ignoră și bârfesc voluntarii străini: care e drăguț, care e combinat, ce accent de neînțeles au. Niciunul nu pare prea impresionat de ce s-a întâmplat sub ochii lor în ultimele cinci zile: vorbesc peste cei invitați la microfon, aplaudă cu palmele făcute căuș, chiuie din senin. Până când sunt invitate la microfon, pe rând, Magda și Gina, cărora voluntarii irlandezi le-au pregătit cadouri: câte o cruce celtică și fotografii cu peisaje din țara lor. Acum, copiii aplaudă fără urmă de plictiseală sau ironie.

Înapoi între copii, Magda stă mult cu florile și crucea celtică în brațe, privind din când în când spre clădirea nou-nouță, măsura cea mai bună a ceea ce au reușit să facă în ultimii trei ani. Ce nu a reușit azi e să vorbească despre băiețelul fără acte cu avocatele venite de la oraș, dar literele îi rămân scrise pe dosul palmei. Va veni și timpul lor. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.