Mici Victorii Civice: Apărătorii Fântânii

Era o sâmbătă caniculară de început de iulie, în 2012, când Octavian Georgescu, un inginer software de 37 ani nu foarte înalt, dar vioi, a ajuns în Piața Universității. Acolo, cam 50 de oameni protestau împotriva deciziei Primăriei de a demola fântâna din Piața 21 Decembrie. Arhitecți, oameni din ONG-uri sau simpli cetățeni, majoritatea tineri, dar și câțiva mai în vârstă, stăteau de vorbă în jurul fantanii, făceau fotografii sau dădeau interviuri, în timp ce câțiva copii se jucau pe margine, cu picioarele în apă. Nu era ceva organizat, ci mai mult o adunare informală la care lumea venea, stătea cât voia, apoi pleca. Unii aveau la ei mesaje scrise pe hârtie (precum „Lăsați-mă la locul meu, lângă îndrăgostiții și studenții mei și lângă cei ce mai iubesc Bucureștiul”), iar cineva adusese un buchet de flori ca să sugereze o întâlnire între iubiți, rol al fântânii care s-ar fi pierdut prin demolare.

La un moment dat, protestatarii au înconjurat ochiul de apă și s-au prins de mâini, formând un lanț uman. Au stat așa câteva minute.

Când Georgescu a citit prima oară pe Facebook despre evenimentul de protest, cu vreo două săptâmâni înainte, n-a fost prea convins, pentru că nu era foarte atașat de zonă. I-a atras însă atenția faptul că evenimentul fusese creat de voluntari care participaseră la campania lui Nicușor Dan pentru Primăria Bucureștiului, din care făcuse și el parte, și a început să se documenteze mai bine.

„Simțeam că e ceva care e și-al meu, dar nu vedeam gravitatea.” Citind despre proiectul propus de Primărie, care ar fi înlocuit fântâna cu jeturi de apă care țâșnesc direct din asfalt, a început să se enerveze. „Mi s-a părut o prostie”, spune, gesticulând larg cu mâinile prin aer și încruntându-și sprâncenele groase. „Am vizualizat grătarul ăla pe care voiau să-l pună acolo și-am zis că trebuie să mă duc la evenimentul ăsta.”

A ajuns la fântână spre după-masă și s-a bucurat să vadă oameni pe care îi cunoștea, dar și multă presă. Pentru că „simțea că trebuie să facă ceva”, a scos o foaie de hârtie și-a început să strângă contactele celor prezenți. După vreo oră și ceva, o parte din ei s-au retras într-un bar ca să se organizeze pe mai departe. Câțiva au propus să se coaguleze în jurul unui lider, cum ar fi Nicușor Dan, care fusese și el la protest, dar Georgescu a zis că ar fi mai bine să fie uniți de o idee, nu de un om, și să meargă pe varianta unui „sistem distribuit”, un termen din informatică, ce presupune mai multe calculatoare care comunică printr-o rețea, pentru atingerea unui scop comun și care par utilizatorului un singur computer. Adică să nu existe o ierarhie strictă, pentru că ar crea blocaje, mai ales în faza de început. Își dorea ca acțiunea să fie una civică, „că până la urmă și Nicușor Dan ce poate fi fără o societate civică?”

Au stabilit să creeze un grup pe Facebook și au ales numele SOS Fântâna ca să-i reprezinte. Îi deranja că noul proiect ar distruge un loc pe care îl considerau important pentru istoria orașului, un loc cu valoare ambientală și memorială în care s-au întâmplat evenimente importante pentru București, precum cele din decembrie ’89, mineriadele și chiar protestele din ianuarie 2012. Teodor Pricop, un alt membru al grupului, un psiholog pasionat de oraș, spune că fântâna este un loc simbolic, care trebuie să rămână în memoria bucureștenilor. „Istoria unui oraș, a unei comunități și a unei țări trebuie transmisă, povestită”, spune el. E convins că dacă bucureștenii ar cunoaște istoria locului, ar fi mai atașați de el. De exemplu, mulți nu știu că fântâna se află pe locul blocului Dunărea, căzut la cutremurul din ’77, și al Bisericii Enei, dărâmată imediat după, cu pretextul că structura i-a fost compromisă de cutremur.

Pe lângă valoarea istorică a zonei, Georgescu crede că proiectul eliminării fântânii era făcut să disperseze nu doar memoria, ci și oamenii. „Ăla era un loc de întâlnire”, și asta l-a revoltat cel mai mult, mai ales că Bucureștiul nu prea are locuri de întâlnire, aproape toate piețele noastre fiind intersecții. „Era un fel de Agora, kilometrul 0, și băgăm dușurile pe ei. Cine s-ar mai fi putut aduna acolo printre acel grătar cu țâșnitoare?”

Prima noapte în care au păzit-o a fost între 3 și 4 iulie. Cineva care lucra în zonă a observat că fuseseră aduse utilaje, picamere și excavaotare, așa că i-a alertat pe toți. S-au strâns spre seară, unii veniți după serviciu, iar câțiva au rămas până dimineața, când trei echipe de muncitori au început să lucreze la bordurile dinspre șosea, la gardurile de lângă fântână și la băncile de piatră din jurul ei. Apărătorii fântânii i-au întrebat de unde sunt, dacă au autorizații și cui aparțin lucrările, dar n-au primit niciun act, așa că au sunat la 112 și la Inspectoratul de Stat în Construcții. Până să vină poliția, două echipaje au plecat. Ultima, care lucra la trotuar, a prezentat politiștilor o hârtie și a fost lăsată să continue.

Dimineața, grupul de noapte a fost schimbat de o altă echipă. Georgescu a plecat pe la cinci și a apucat să doarmă câteva ore înainte de a merge la serviciu, pentru ca seara, la șase, să fie înapoi la fântână. A fost obositor, dar era obișnuit să muncească pentru cauzele în care crede. În campania lui Nicușor Dan se implicase „din toate punctele de vedere”: a strâns semnături, a lipit afișe și a lucrat până la trei noaptea, deși în perioada aceea își dădea doctoratul și avea o fetiță de un an, cu care nu apuca să stea prea mult. A crezut însă în ideea unui candidat independent, mai ales că știa cum funcționează un partid din interior. În 2009, a început să meargă la ședințele PNL-ului, pentru că era îngrijorat de ce se întâmpla pe scena politică și voia să vadă dacă poate contribui cu ceva. A ales PNL-ul din apreciere pentru oameni ca Mircea Diaconu și Neagu Djuvara și pentru că i-a plăcut că liberalii l-au propus pe Klaus Johannis, primarul Sibiului, pentru funcția de premier. Şedințele i s-au părut însă o pierdere de timp, „se rezumau la discuții despre materiale promoționale, pixuri sau baloane” și a încetat să se mai ducă sau să mai plătească cotizația.

Prin rotație, grupul a păzit fântâna câteva nopți, până au descoperit transmisia live din Piața Universității de pe site-ul Jurnalul Național. Așa că s-au ajutat de ea, urmărind-o în ture.

Următorul pas au fost petițiile, pe care au început să le scrie după prima noapte albă, în care au aflat, discutând cu arhitecți care știau ce înseamnă o zonă de patrimoniu și care mai reclamaseră demolări ilegale în trecut, că pot face asta. Au scris Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural a Municipiului București, Primăriei Sectorului 1, Prefecturii, Primăriei Generale, Ministerului Culturii, chiar și Președinției. Cel mai important răspuns a venit de la Direcția pentru Cultură care le-a spus că proiectul nu avea avizul Direcției și al Ministerului Culturii, aviz necesar oricărei demolări sau construcții într-o zonă de patrimoniu.

Pe lângă petiții, au strâns semnături de la oamenii care treceau prin zonă, pe care îi întrebau cum li se pare ideea demolării fântânii și ce înseamnă ea pentru ei (majoritatea au spus că e un loc în care se întâlnesc sau se întâlneau în tinerețe), au afișat pancarte de informare despre proiect, au chemat poliția în repetate rânduri și chiar s-au opus utilajelor care ar fi distrus pomii, punându-se în fața lor. Punctul culminant a fost dezbaterea pe care au organizat-o spre sfârșitul lunii, la care a participat și arhitectul-șef al Capitalei, Gheorghe Pătrașcu.

Şi-au dorit o dezbatere publică serioasă pe marginea proiectului, iar Primăria nu organizase una, deși era vorba de o zonă protejată. Acolo au aflat că Pătrașcu nici nu fusese informat despre proiect, care nu era unul de urbanism, ci aparținea Administrației Străzilor, parte dintr-un plan de reabilitare a Bulevardului Magheru prin înlocuirea pavajului și a stâlpilor de iluminat, montarea de bănci și de rasteluri pentru biciclete și plantarea de copaci. Pentru astfel de lucrări, Administrația Străzilor nu avea nevoie de autorizație, așa că a continuat. (Pricop, care e pasionat de istoria orașului, spune că lucrările nu sunt finalizate nici acum, după un an, și că au fost oricum de calitate proastă – o parte din pavele s-au spart deja, unii copaci au dispărut fără să fie plantați alții, iar lângă fântână există încă o cabină telefonică părăsită și inestetică.)

La scurt timp după dezbatere, pe la începutul lui august, purtătorul de cuvânt al Administrației Străzilor a anunțat că Primăria a decis să păstreze fântâna așa cum este, deoarece „s-a constatat că este un simbol pentru bucureșteni”. Georgescu crede că au reușit pentru că au perseverat, au trimis petiții unde trebuie, au urmărit fântâna zi și noapte și era clar că nu vor ceda. În plus, aveau argumente, erau documentați și știau că autoritățile au nevoie de autorizație pentru a lucra acolo. Pricop spune că poate a contat și faptul că nu era o miză economică atât de mare.

S-au bucurat de victorie, dar au rămas cu ochii pe fântână. „Şi acum mă mai uit pe acolo când trec”, spune Pricop, „să văd în ce stadiu e”. Georgescu încă speră ca băncile de piatră să fie aduse înapoi, cauză pentru care ar fi gata să repornească lupta. „Fântâna aia o urmăresc, de asta poate să fie sigur și primarul actual și cel care o să vină. Pot fi modernizări, dar nu vagabonțeală.”

Şi e mândru că peste zece ani, când o să treacă cu fata lui pe acolo, o să poată să-i spună: „fântâna asta există și pentru că m-am încăpățânat eu. Spațiul ăla e și-al meu și țin la el.” ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.