Mici Victorii Civice: Fiecare are ceva de spus

Un grup de tineri din Timișoara a protestat împotriva discriminării copiilor cu dizabilități în locurile de joacă din oraș și și-a descoperit puterea propriei voci.

Cei 20 de oameni se foiesc tot timpul, deși toată lumea are loc pe scaunele așezate de-a lungul pereților. Ba își pun suc de pe biroul care servește drept masă din mijlocul camerei, ba vorbesc între ei, ba se minunează cu voce tare de noua legitimație pe care o vor primi și pe care tocmai au văzut-o proiectată pe perete. Unii sunt în scaun rulant, alții se mișcă greu, alții sunt veniți cu un părinte, deși sunt adulți.

Zoltán Szövérdfi-Szép, Zoli, e singurul care stă în picioare, cu toți cei 1,95 metri ai lui, și încearcă să le atragă atenția.

„Așaaaa… am primit o scrisoare de la primărie…”

În cameră se face liniște. Zoli continuă. Vorbește rar, cu răbdare.

„…după ce am fost la domnul viceprimar în audiență, care zice în felul următor…”

Citește cadențat din emailul proiectat pe perete.

„<Ca urmare a adreselor dumneavoastră, respectiv a audienței ținută de domnul viceprimar Traian Stoia în data de 6 august, în care solicitați Primăriei Municipiului Timișoara întreprinderea demersurilor necesare în scopul respectării prevederilor Legii 448 din 2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, vă aducem la cunoștință următoarele: Direcția Clădiri, Terenuri și Dotări Diverse a demarat identificare și inventarierea clădirilor de interes public, aflate în patrimoniul Primăriei Municipiului Timișoara, care nu sunt dotate cu rampe și acces specializat pentru persoane cu handicap. După identificarea și centralizarea aspectelor neconforme cu legislația în vigoare, se vor demara procedurile necesare achiziției și montării acestor sisteme speciale. Vă mulțumim.>”

„E biiine!” spune cineva din sală.

„Deci ideea de bază este că a avut sens să mergem la primărie”, reia Zoli, de data asta vorbind normal, molcom, cu accent bănățean. „Oamenii au început să miște ceva.” Mulți încep să vorbească deodată, plângându-se de rampele proaste pe care le știu. „Poate le fac ca pe alea de la Buletine, unde mai mult aluneci decât mergi”, se aude clar de la Dana Maier, care merge greu și are nevoie de ajutor când urcă sau coboară.

„Trebuie să ne ținem de ei, să punem presiune, și chiar să mergem să verificăm împreună cu ei…”, continuă Zoli.

„Păi eu m-am gândit la asta, că nu ne putem baza doar pe ce spun ei”, intervine Raluca Popescu, o brunetă angelică al cărei corp ca de copil se pierde în scaunul rulant. Ceilalți fac liniște. „M-am gândit să fie cineva care merge efectiv și supraveghează. Pentru că noi avem ochiul altfel format, ne gândim altfel când vine vorba de accesibilizare. Şi nu e vorba numai de rampă, care trebuie să îndeplinească niște criterii. Mai sunt o grămadă de lucruri care trebuie accesibilizate.”

Grupul hotărăște să își ofere ajutorul comisiei de la primărie și apoi trece mai departe, la planificarea noului website, pe care îl face o voluntară din India. Urmează lecția săptămânală despre Convenția ONU pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, în care discută pe înțelesul tuturor ce prevede fiecare articol. Adică ce drepturi are fiecare dintre ei.

Cei 20 de oameni sunt doar o parte din cei 35 de membri ai grupului Ceva de Spus din Timișoara. Sunt adolescenți și adulți cu diferite grade de dizabilitate fizică sau intelectuală. Unii dintre ei au crescut în instituții de stat, alții în familie. Unii au nevoie de ajutor ca să mănânce, să bea apă sau să meargă la toaletă, alții au dificultăți în a înțelege lucruri pe care majoritatea oamenilor le prind ușor: valoarea banilor, cum funcționează autoritățile sau ce spun legile. Unii s-au născut cu probleme de sănătate, alții le-au căpătat în urma unei boli sau a unui accident. Toți își doresc însă același lucru: să fie independenți. Își spun „autoreprezentanți”, adică oameni care nu au nevoie de alții să vorbească pentru ei, să le apere drepturile sau să ia decizii pentru ei.

Ceva de Spus este acum o organizație neguvernamentală, dar grupul există din 2010 când primii membri s-au cunoscut și început să se întâlnească periodic. Singurul lor scop era să își învețe drepturile și ce înseamnă independența – lucruri pe care le descopereau împreună cu Zoli, care este persoana lor de suport, un fel de antrenor de independență. Apoi, au apărut inscripțiile.

În Parcul Copiilor din Timișoara, pe toate echipamentele de joacă, de la canoe și leagăne la cățărătoare și căluți, cu excepția terenului de minigolf, a fost pusă inscripția: „Este interzisă utilizarea echipamentului de către copiii cu dizabilități”.

Parcul fusese inaugurat de primărie pe 1 iunie 2012, în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale, deci inscripțiile nu erau vreo reminiscență din alte vremuri, când drepturile persoanelor cu dizabilități nu erau garantate prin lege.

Când au aflat de inscripții, de la Dana Horodețchi, mama unui băiețel cu autism, membrii grupului Ceva de Spus s-au dus să vadă cu ochii lor. Era 23 august 2012 și Raluca Popescu, Elisabeta Moldovan (Eli), Cosmin Miloș și alți șase autoreprezentanți, împreună cu Zoli, au ajuns în parc după-amiază, au fotografiat panourile, le-au pus pe Facebook și apoi au rămas acolo, în mijlocul unei alei, ca să scrie o scrisoare deschisă către Primărie și o sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. În scrisoare arătau că interdicția este discriminatorie conform legilor românești și convențiilor internaționale, cereau ștergerea inscripțiilor și accesibilizarea parcului pentru copiii cu dizabilități prin montarea unor echipamente de joacă dedicate. Presa locală a venit repede. La ora 17:37 a apărut primul articol despre protest, pe Timiș Online. O oră mai târziu, Primăria a trimis oameni cu spray-uri cu vopsea albă pentru a acoperi inscripțiile de pe toate panourile din parc. Mai mult, viceprimarul Dan Diaconu a declarat pentru publicația online că a fost „șocat” de ce a citit în articolul despre protest și că nu a știut ce scrie pe plăcuțe, dar că de acum ele vor fi rescrise pentru a respecta legea. Autoreprezentanții au plecat din parc noaptea, mulțumiți.

Dar nu s-au oprit acolo. În următoarea săptămână, Ceva de Spus a mers și în alte parcuri din Timișoara pentru a vedea cum sunt accesibilizate pentru persoanele cu dizabilități. În toate locurile de joacă au găsit cu aceeași interdicție: „Este interzisă utilizarea echipamentului de către copiii cu dizabilități”. 167 de locuri de joacă în total. Pe 30 august, într-o nouă scrisoare trimisă Primăriei și presei, grupul aprecia răspunsul prompt în cazul Parcului Copiilor și cerea ca instituția să respecte legea și să aibă o „atitudine morală antidiscriminatorie” în tot orașul.

Viceprimarul Diaconu i-a invitat pe membrii grupului la o discuție pe 12 septembrie. Au mers cu o listă cu problemele de accesibilitate ale Timișoarei – de la faptul că unii dintre ei, în scaune rulante sau cu dificultăți de deplasare neasistată, nu pot ieși din propriile locuințe fără eforturi mari, la cel că „accesibilizare” nu înseamnă doar borduri joase și rampe, ci și semnale sonore la semafor și informații publice scrise într-un limbaj accesibil persoanelor cu dizabilități intelectuale. Viceprimarul a recunoscut că dacă Timișoara vrea să fie capitală culturală europeană în 2021, nu o poate face fără accesibilizarea orașului. Şi a promis că va lucra cu Ceva de Spus pentru a găsi soluții. Toate inscripțiile au fost șterse până la sfârșitul lunii noiembrie.

După victoria aceasta au înființat organizația neguvernamentală care să îi legitimeze în dialogul cu autoritățile.

Conceptul de autoreprezentant este nou în România – grupul Ceva de Spus s-a format la Timișoara și până acum s-a extins în alte trei orașe: Arad, Oradea și Lugoj. În Europa, autoreprezentanții sunt auziți de mult și la congresele internaționale ale persoanelor cu dizabilități, și la consultările de la Comisia Europeană, și chiar în reprezentare politică (în Spania, de exemplu, a fost aleasă recent într-un consiliu local o persoană cu sindrom Down). „Nimeni nu știe mai bine decât mine ce îmi doresc, cu ce mă confrunt în fiecare zi și de ce am nevoie”, spune Raluca Popescu, care a devenit una dintre cele două copreședinte ale grupului. Raluca are 23 de ani și e într-un scaun rulant pentru că, în urma unei meningo-encefalite contractate în copilărie, are tetrapareză flască. Nu își poate folosi decât degetele de la mâna stângă. Asta nu a oprit-o să facă facultatea de limbi străine (engleză-spaniolă), să călătorească în lume pentru a vorbi pentru drepturile persoanelor cu dizabilități și să-și asume rolul de la grup, care înseamnă să vină la un birou în fiecare zi. Pentru mama ei, Vali, a fost mai greu. După o viață de stat lângă fata ei non-stop – la școală stătea în fața porții și aștepta să o sune dacă are nevoie să mănânce, să bea apă sau să meargă la toaletă – acum are ziua întreagă liberă. După ce face curat, mâncare, are grijă de bunicul bolnav și de un alt bătrân dintr-un bloc vecin, nu știe ce să facă cu timpul ei. Dar se obișnuiește, mai ales că e foarte mândră să spună că Raluca are serviciu.

Primii oameni din grup – Raluca, Eli și Dan Hegyi, un bărbat cu epilepsie – se știau de la terapie fizică. Prin 2011, au început să iasă cu Zoli, care lucra la un ONG pentru persoane cu dizabilități. Cu ajutorul fundației Open Society Institute (OSI) de la Budapesta, grupul a cunoscut autoreprezentanți croați, oameni care au reușit să devină independenți după zeci de ani petrecuți în instituții de stat dezumanizante, a văzut cum funcționează un astfel de grup și de ce fel de sprijin au oamenii nevoie pentru a căpăta încredere în ei.

Aproape doi ani s-au întâlnit la terase și în parcuri. Erau întotdeauna în centrul atenției – unii în scaun rulant, alții deplasându-se greu, alții cu o dizabilitate intelectuală evidentă. Oamenii veneau la ei și îi felicitau că au ieșit la terasă și că se distrează. Așa că au prins încredere și au mai ieșit. Vorbeau despre problemele pe care le au – de la spațiul public inaccesibil la greutatea de a-și găsi un serviciu – și despre cum și-ar dori să se schimbe lucrurile. Şi-au căutat un nume și au ales Ceva de Spus pentru că, spune Eli Moldovan, „toți avem ceva de spus”.

Eli este copreședintă cu Raluca. E o femeie atletică, energică, mereu cu o întrebare pe buze. Are 35 de ani și a trăit 23 dintre ei în instituții – a fost abandonată la șase luni și a crescut cu ceea ce se numește „retard instituțional”, o limitare intelectuală cauzată de faptul că nu a vorbit nimeni cu ea și nu a stimulat-o, și care nu mai poate fi recuperată după vârsta de șase ani; la 18 ani a fost instituționalizată în continuare pentru că a fost considerată incapabilă să fie independentă. La 23 a intrat într-o locuință protejată a unui ONG din Timișoara, unde a stat până anul trecut, când a hotărât că la vârsta ei nu mai poate să dea socoteală pentru când vine și când pleacă. Ea a fost prima angajată a organizației Ceva de Spus, înființată legal în decembrie 2012. Nici ea, nici Raluca nu cumpăraseră nimic niciodată, nu plătiseră nicio factură de utilități și nu știau să citească un bon fiscal. Acum, amândouă, cu ajutorul lui Zoli, scriu cereri de finanțare, fac bugete și rapoarte. Eli chiar a câștigat un concurs de idei de afaceri organizat de Institutul pentru Politici Publice și primește consultanță de la Centrul Euroregional pentru Democrație din Timișoara pentru a-și deschide propria afacere, un magazin cu haine second-hand. Un drum lung de la fata care atunci când plângea că îi era foame era sedată drept pedeapsă.

Chiar dacă administrația orașului s-a schimbat (un alt viceprimar se ocupă acum de relația cu ei), Ceva de Spus continuă să discute cu primăria despre ce ar trebui făcut în Timișoara pentru a accesibiliza orașul. Aceleași discuții le au și cu Universitatea de Vest, pentru a deveni cu adevărat accesibilă (nu doar rampe și lifturi) pentru studenți: cursuri în Braille, interpretare mimico-gestuală, toalete adecvate. E un efort pe termen lung și nu se așteaptă să vadă schimbările nici măcar în câțiva ani, dar sunt acolo, în comunitate, sunt ascultați, și asta e prima victorie.

Acum că au un sediu – o casă cu trei camere luminoase, decorate cu postere despre ce înseamnă viața în comunitate și mesaje împotriva instituționalizării – întâlnirile nu se mai fac la terase. Nici nu ar prea încăpea, căci sunt 35 de autoreprezentanți, plus Zoli, plus voluntari. Se văd cel puțin o dată pe săptămână, vorbesc despre ce au făcut și își planifică activitățile. Cum ar fi participarea la construirea mai multor case pentru tineri dezinstituționalizați la Mihăilești, în județul Giurgiu, la sfârșitul lui august.

Dar își găsesc timp și pentru ieșit. Pentru că vor să se simtă bine și pentru că vor să fie văzuți în orașul de care aparțin. Pe 16 august, zece dintre ei, împreună cu Zoli, au ieșit la un ștrand privat care îi primește gratuit. Ştrandurile sunt un subiect sensibil pentru grup de când, în vara lui 2012, unul dintre membri, Cosmin, nu a fost lăsat să intre într-unul pe motiv că „firma nu își asumă riscuri cu el”. Degeaba le-a spus că a făcut opt ani de înot și că nu are nevoie de însoțitor. Cosmin e un tânăr înalt, sportiv, educat, dar are o lipsă de coordonare vizibilă din cauza unor probleme de inimă care i-au provocat o comă de opt luni și o paralizie care l-a ținut în scaun rulant trei ani. Ceea ce pentru casiera de la ștrand a fost un motiv suficient ca să nu îl lase să intre. A fost nevoie să meargă Zoli cu el, să facă o plângere la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și să vorbească direct cu proprietarii ștrandului pentru ca angajații de la poartă să îl lase pe Cosmin la piscina de adulți.

Dar azi nu e așa. Raluca, Eli, Cosmin și încă o fată au ajuns primii și și-au găsit loc pe câteva șezlonguri de lângă piscina mare. În jurul lor, copii și adolescenți săreau în apă cu zgomot și stropituri, ca într-o ultimă zi fierbinte de vară. Salvamarul, un bărbat de vreo 45 de ani, a venit imediat să întrebe, cu un ton îngrijorat și puțin dezaprobator, dacă vor să intre în piscina mare sau vor să meargă la cea de copii sau la termală. Dar nu s-a adresat niciunuia dintre ei, ci persoanei care părea responsabilă de grup – reporterul. Eli i-a răspuns că așteaptă și restul grupului și vor vedea. A venit din nou când grupul s-a întregit și a privit cu atenție cum Zoli îl întreabă pe fiecare în parte ce vrea să facă și cum oamenii răspund siguri pe ei. Salvamarul le-a dat indicații despre cum ajung la fiecare piscină și apoi s-a îndreptat spre Raluca, care era tot în scaunul rulant, dar se schimbase într-un costum de baie bleu. „Să nu stai mai mult de 15 minute în apă și să te acoperi când ieși, că o să-ți fie frig”, i-a spus cu o voce caldă, de parcă încheiau o conversație începută mai demult. ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.