Mici Victorii Civice: Prietenii Mocăniţei

Peste 80 de voluntari au lucrat în ultimii șase ani la restaurarea liniei de cale ferată îngustă care până în 2001 a legat orașele Sibiu și Agnita.

Pe linia îngustă de cale ferată, la aproape un kilometru de Gara Cornățel din județul Sibiu, Mihai Blotor, un webdesigner de 31 de ani, își așază coasa în iarba uscată de soare, își scoate șapca albastră și își șterge fruntea. E sâmbătă dimineața și a cosit deja 500 de metri de iarbă și buruieni care acopereau traseul mocăniței care a legat Sibiul de Agnita din 1910 până în 2001.

La sfârșitul secolului XIX, statul a decis să lege Sibiul de Sighișoara prin 109 km de cale ferată îngustă, cu distanța între șine de 760 mm (distanța obișnuită este de 1435 mm), pentru a transporta localnicii și resursele din zonă (lemn, sfeclă de zahăr, piei de animale). Construcția a durat 14 ani și s-a terminat în septembrie 1910. Linia a fost funcțională până la sfârșitul anilor ’60, când porțiunea de la Sighișoara la Agnita a fost desființată. În 1998, o dată cu desprinderea CFR în mai multe companii, în vederea privatizării, administrarea liniei a fost preluată de Societatea de Administrare Active Feroviare (SAAF). Mocănița a mai circulat între Agnita și Sibiu până în septembrie 2001, când SAAF a decis să o închidă din lipsă de fonduri. O parte din clădiri, vagoane și locomotive au fost preluate în 2003 de SFT- Societatea Feroviară de Turism, o societate desprinsă din SAAF care trebuia să valorifice potențialul turistic al liniei.

În spatele lui Blotor, Cătălin Stan, un specialist în hardware îmbrăcat în salopetă albastră, mărunțește cu o motocoasă buruienile care îi trec de genunchi. Fărâmițe verzi i se lipesc de ochelarii albi de protecție. E sfârșit de august și canicula s-a mai domolit, așa că pot să lucreze mai cu spor decât în weekendurile trecute când s-au ales cu arsuri solare. Tot pe linia mocăniței, la vreo 700 de metri de Blotor, încă cinci voluntari cosesc, greblează și taie cu toporul sau cu drujba crengi vânjoase. Iasmina, o fetiță brunetă de șase ani, adună crenguțele căzute pe linie. A venit tocmai de la Arad cu părinții și cu bunicul ca să dea o mână de ajutor la defrișarea tronsonului de șapte kilometri de cale ferată dintre Cornățel și Hosman. Marian Dumitru, tatăl ei, este șofer de TIR și e pasionat de trenuri din copilărie. Împreună cu tatăl lui, a construit o motodrezină, adică un vagonet cu motor de Trabant, pedale de Golf II și roți de tren. Au testat-o pe linia de 6 metri pe care o au instalată în curte, apoi au trimis-o la „Asociația Prietenii Mocăniței”, să circule pe șine adevărate.

Ei sunt doar câțiva dintre Prietenii Mocăniței, organizați din 2009 într-o asociație cu 12 membri și câteva zeci de voluntari, care are ca obiectiv conservarea și restaurarea treptată a patrimoniului căii ferate înguste dintre Agnita și Sibiu. Blotor este președintele asociației și, deși s-a născut în Agnita, nu s-a plimbat niciodată cu mocănița. Pentru că a fost mereu pasionat de arhitectură industrială, în 2006 a pornit la picior pe linia îngustă de cale ferată și a fotografiat gări, turnuri de apă, depozite și alte anexe. A pus apoi toate fotografiile pe un CD și i le-a dat primarului Agnitei, cu care mai vorbise de câteva ori după ce concepuse voluntar un site al orașului cu știri și fotografii pentru „agnițenii de pretutindeni”. Atunci au schimbat și câteva cuvinte despre potențialul turistic al Mocăniței. În 2007, primarul i-a povestit că William Parker, un englez de la New Europe Railway Heritage Trust, organizație care are ca scop conservarea patrimoniului căilor ferate din țările ex-sovietice, l-a vizitat și i-a spus că are nevoie de un tânăr din zonă care să știe engleză și care să-l ajute să repună în funcțiune Mocănița. Blotor era convins că o linie de tren istorică ar aduce mulți turiști în zonă așa că n-a stat pe gânduri. Tot anul a umblat cu Parker pe traseul Mocăniței, de și-a rupt arcurile Daciei Solenza, inventariind clădirile funcționale, cele dărâmate, zonele de unde au fost furate traversele, cuiele sau stâlpii de telefonie CFR. Așa au adunat documentația necesară pentru a determina Institutul Național al Patrimoniului să includă linia de cale ferată îngustă pe lista monumentelor istorice de interes local.

După ce Mocănița a fost declarată monument istoric, la începutul lui 2008, Primăriile Agnita, Alțâna, Chirpăr și Nocrich, hotărâte să o preia și să o administreze pentru a spori interesul turistic în zona Valea Hârtibaciului, s-au unit în Asociația „Consorțiu pentru Dezvoltare Interregională Sibiu-Agnita”. Au semnat un contract de concesionare pe 25 de ani cu SAAF, administratorul căii ferate, cu o perioadă de grație de cinci ani în care să plătească 181 euro pe lună (1% din valoarea totală a contractului). Nici Consorțiul, nici Prietenii Mocăniței nu s-au îngrijorat de redevența lunară de 18.180 de euro menționată în contract, pentru că erau convinși că în maximum cinci ani, linia Mocăniței va trece în proprietatea autorităților locale și nu vor fi nevoiți să o plătească.

Mihai Blotor și-a adunat prietenii și au început să lucreze la reparat și înlocuit ce se furase sau se distrusese. Într-o zi s-au trezit că una dintre clădirile gării fusese furată cărămidă cu cărămidă. S-au interesat și unde au dispărut locomotiva și vagoanele care circulaseră până în 2001 pe această linie și le-au găsit la o licitație publică a SAAF (SFT dăduse între timp faliment), la care Consorțiul de primării s-a înscris încrezător. De cinci ori au bătut drumul București-Sibiu și de fiecare dată licitația ba se anula, ba se amâna. Singura oară când nu s-au prezentat, ultimele șase vagoane de linie au fost date la Remat Cluj. Când s-au dus după ele la Remat, muncitorii tăiaseră deja două vagoane și erau cu flexul pe al treilea. Consorțiul a dat la schimb 40 de tone de fier ca să recupereze cele patru vagoane care trebuiau complet recondiționate.

În 2009, ca să poată atrage finanțări pentru cauza lor, Blotor a înființat „Asociația Prietenii Mocăniței” și a început să popularizeze eforturile voluntarilor. I-au contactat grupuri de cercetași cu care au mers apoi la acțiuni de teren, iar recent au stabilit un parteneriat cu un grup de studenți și profesori de la Facultatea de Științe Economice din Sibiu care vor veni la mijloc de octombrie la o nouă etapă de înlocuit șine și traverse.

Atașamentul față de Mocăniță e mare. Oamenii povestesc cum părinții sau bunicii lor au fost mecanici de tren, cum mergeau la școală cu „țugul”, cum alintau cei din zonă mocănița, cum ungeau șinele cu vasilină și râdeau de mecanici că nu mai aveau elan să urce dealul, cum au plâns când liniile au  fost scoase din Sighișoara. Gluma pe care mulți și-o amintesc e despre viteza medie de 10 km/h a mocăniței: „Când țugul urca hula Apoldului, cei din tren strigau la câte un Hendorfean ce mergea pe cărare cu desaga în spate: „Hai, bade, cu trenu”. „Nu, că mă grăbesc!”, răspundea omul”.

În 2010, la aniversarea a 100 de ani de la inaugurarea liniei înguste Sibiu–Agnita, Prietenii Mocăniței au împrumutat o locomotivă cu abur de la Georg Hocevar, un austriac stabilit în România care se ocupă de patru linii de mocăniță din județele Hunedoara, Alba, Covasna și Suceava. Hocevar, care a înființat Asociația pentru Păstrarea Liniilor Ferate Înguste din România, a rămas impresionat de „răbdarea și pasiunea” voluntarilor, dar le-a spus că fără sprijinul autorităților nu vor reuși – ar fi nevoie de cel puțin 20 de persoane pentru întreținerea și operarea liniei.

Voluntarii au atașat de locomotivă vagonul verde închis pe care îl restauraseră și au plimbat câteva sute de agnițeni în acea zi. La centenarul Mocăniței a participat și un grup de 11 britanici pasionați de restaurarea căilor ferate care, impresionați de peisajul transilvănean și de eforturile Prietenilor Mocăniței, au decis să le dea o mână de ajutor și au fondat un grup de sprijin (SARUK, Sibiu Agnita Railway-UK), menit să strângă fonduri și să promoveze zona. Britanicii, majoritatea specialiști în căi ferate, trimit un newsletter bianual în care le povestesc pasionaților din Anglia despre progresul și nevoile Prietenilor Mocăniței. Ocazional, scriu și materiale în care includ fotografii ale zecilor de biserici și cetăți săsești de pe traseul liniei care străbate satele de pe Valea Hârtibaciului. Pentru că Prietenii Mocăniței nu sunt ingineri și nu știau nimic despre căile ferate, britanicii i-au vizitat de mai multe ori și le-au arătat cum să strângă șuruburile, cum să schimbe traversele sau eclisele și cum să înlocuiască porțiunile de șină furată sau distrusă.

Din 2007 și până astăzi, peste 80 de voluntari au participat la acțiunile de pe traseul Mocăniței. De primăvara până toamna, doritorii vin la Mocăniță în fiecare sâmbătă cu vreme bună. Lucrează câte cinci-șase ore, dar au fost și zile în care au muncit mai mult de 12. Mihai Blotor spune că uneori te saturi să faci zi de zi numai „ce știi deja să faci”. Că e plăcut să te apuci de ceva nou, să înveți să schimbi șine și să vopsești vagoane, să explorezi gări. El și ceilalți voluntari sunt motivați să lucreze sâmbătă de sâmbătă la mocăniță pentru că simt că e nevoie de ei și că, dacă vor reuși repornirea trenulețului, peste 20 de ani vor putea spune „uite, și eu am contribuit ca asta să fie posibil”.

Până acum, voluntarii au reușit să reabiliteze nouă kilometri de cale ferată, să restaureze clădirile cantonului Coveș, ale turnului de apă din Cornățel, ale adăpostului pentru vagon din Agnita și grajdul gării Alțîna. Au mai restaurat un vagon, și au construit o motodrezină și două ciclodrezine cu care organizează plimbări de agrement contracost. Cu banii adunați, cumpără unelte sau materiale. Același lucru se întâmplă și cu banii strânși din vânzarea de insigne „Voluntar la Mocăniță” (5 lei bucata), din redirecționarea a 2% din impozitul pe venit (8.000 de lei în 2012), sau cu fondurile de la Fundația Mihai Eminescu Trust care i-a sprijinit în special în primii ani de activitate.

***

Ca să ia o pauză de la cosit, cei șapte voluntari se îndreaptă spre depozitul de la Şcoala Fermă din Cornățel unde stau adăpostite cele două ciclodrezine și motodrezina. Aleg motodrezina, îi atașează două vagoane, șterg de praf banchetele și apoi le împing câteva sute de metri peste șosea, până la gara Cornățel. Un cal paște iarba de pe linie și se dă speriat la o parte când cei patru bărbați împing motodrezina de 700 de kg spre el.

Iasmina, fetița lui Marian, cel care a făcut motodrezina, se așază alături de mama ei în față, lângă tată. Marian Dumitru claxonează și pornește motorul de trabant care consumă 5 litri de benzină la 12 km. În vagoanele din spate, doi voluntari se instalează cu motocoasele în mână, gata să taie vegetația din mers. „Dă-i cărbuni”, spune bunicul și trenulețul se pune în mișcare spre Hosman, la șapte kilometri distanță. De pe drumul național care merge paralel cu mocănița, mașini și camioane încetinesc și îi salută cu câte un claxon. După vreo 30 de minute, grupul oprește mocănița și taie trei copaci crescuți prea aproape de linie. Vântul începe să sufle cu putere și ridică ciulini și bucăți de tufe care li se prind de haine. Norii sunt tot mai negri. Pornesc înapoi spre Cornățel ca să se adăpostească în gară. E trecut de prânz și curând începe să plouă mărunt, dar nu vor să renunțe – mai au de cosit.

Prietenii Mocăniței sunt conștienți că ei sunt doar animatorul din toată povestea. Tocmai de aceea, pe 19 septembrie au organizat la Ferma Școală Cornățel o masă rotundă cu tema „Mocănița încotro?”. A fost prima dată când membrii Consorțiului, Direcția Județeană pentru Cultură și directorul SAAF s-au aflat la aceeași masă pentru a discuta despre Mocăniță.

Problema cea mai acută pe ordinea de zi a fost apropierea termenului de 1 ianuarie 2014, de la care consorțiul de primării este obligat să plătească, conform contractului de concesiune încheiat cu SAAF, o redevență de 18.180 Euro/lună, la care s-ar adăuga și cheltuielile de operare și întreținere. George Vladimir Duhan, numit director SAAF în urmă cu șase luni, surprins de valoarea mare a redevenței, i-a asigurat că susține proiectul mocăniței și că e de acord cu transferul gratuit al căii ferate înguste către Consiliul Județean Sibiu, în măsura în care acesta ar fi de acord cu preluarea.

Pentru a convinge autoritățile sibiene să accepte transferul, Prietenii Mocăniței, împreună cu Direcția Județeană de Cultură Sibiu și alte asociații locale, au obținut o finanțare de la Fondul pentru Inovare Civică administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile pentru proiectul „Salvarea Mocăniței de pe Valea Hârtibaciului”. Voluntarii au pornit la sfârșit de septembrie o campanie de strangere a 50.000 de semnături pentru o petiție care să determine autoritățile să ia o decizie favorabilă.

Blotor crede că dacă Prietenii Mocăniței nu s-ar fi implicat de atâția ani în acțiuni de conștientizare și restaurare, linia ar fi fost de mult istorie. „Vindeau clădirile, dispărea linia”. E conștient că „nimeni nu crede că niște voluntari au șansa de a o pune pe picioare”, dar e optimist pentru că se uită la exemplele din Marea Britanie și vede asociații de pasionați care au reușit acum 50 de ani să refacă sute de kilometri de cale ferată. „O să ajungem și noi ca ei. Şi eu mai trăiesc până atunci”.

Până la venirea iernii, voluntarii vor continua să lucreze la Mocăniță și vor organiza plimbări cu drezinele pentru a convinge localnicii să semneze petiția, deși nu știu dacă încâlceala birocratică  se va rezolva până în 2014. Nu-și pun prea multe speranțe în stat, dar sunt hotărâți să apere Mocănița. „Speranțele sunt în ce putem face noi, în oamenii simpli.” ●

__________________________________

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.