Mici Victorii Civice: Clubul de Rugby

„Am pierdut cu 2-0!” se aud vocile răgușite ale unui grup de copii de 11-12 ani care merg abătuți pe marginea terenului uscat al Stadionului de Rugby Grivița din București.

„Nu contează!”, le răspunde Mihai, un antrenor tânăr și zâmbăreț. „Ați dat pase? Ați avut placaje? Capul sus!”

Copiii, îmbrăcați în echipamente cu dungi orizontale galben-negre, se întorc de pe jumătatea de teren pe care au jucat etapa a III-a Campionatului de copii al Municipiului București. Pentru că Aurora Băicoi e singurul club de rugby din Prahova, grupele de Under10, Under12 și Under14 ani fac naveta în București în fiecare weekend, unde joacă două meciuri de câte 15 minute. Se bat cu echipe cu tradiție rugbystică, printre care Steaua, Pantelimon sau Grivița. Spre deosebire de acestea, Aurora Băicoi există doar de doi ani.

„Ați avut niște pase extraordinare, mă înclin”, îi intâmpină la margine și Lucian Mircescu, președintele clubului, un tip slab, cu fruntea lată și părul ușor cârlionțat în creștet, care are 28 de ani. Bate palma cu fiecare și îi mângîie pe cap, apoi se întoarce către teren, unde grupa de Under 10 își începe și ea meciul. Pe margine, cei mari se îmbracă cu geci și hanorace și înfulecă bosumflați sandwich-urile pregătite de acasă, în așteptarea următorului lor meci.

Mircescu nu a fondat clubul pentru performanță, ci ca să rezolve unele din problemele sociale din comunitate. Mai mult decât rezultatele, îl interesează ca după o deplasare, copiii – majoritatea din familii sărace – să rămână cu o experiență pozitivă, să-și amintească un placaj bun, o zi petrecută cu colegii de echipă și să iasă din mediul lor, lipsit de oportunități. A început să se gândească la probleme sociale din Băicoi, orașul său natal, în timpul unui masterat în politici sociale pe care l-a făcut în Maastricht în 2010. Acolo, a învățat că o intervenție la vârste cât mai fragede e mai ieftină decât un sistem de protecție socială pentru adulți și s-a gândit la copiii de acasă: săraci, cu părinți plecați în străinătate, cu probleme comportamentale și risc de abandon școlar.

I s-a părut că metoda cea mai bună de a lucra cu ei este sportul, care ar putea să le ghideze agresivitatea și să le șlefuiască comportamentul. Descoperise rugby-ul în urmă cu trei ani, în timpul unei burse Erasmus în Toulouse și a uitat imediat de fotbal, care îl pasionase întreaga copilărie. Rugby-ul i-a părut că transmitea niște principii mai corecte, era un sport cu adevărat de echipă, care i-ar învăța pe copii ce înseamnă solidaritatea, cum să lupte împreună pentru fiecare metru, că au nevoie de sprijinul celorlalți, atât pentru victorii, cât și ca să treacă peste înfrângeri. În plus, credea că prin rugby poate să unească comunitatea și să ofere orașului o identitate.

După master, a lucrat câteva luni într-un centru de cercetare UNICEF din Italia, dar se simțea deconectat de cei pe care îi ajuta, pentru că stătea prea mult în birou, cu baze de date, iar el își dorea o relație directă cu comunitatea. După terminarea stagiului, în august 2011, s-a întors acasă și, cu banii strânși, cam 4.000 de euro, a pus pe picioare clubul de rugby.

A început cu 15 baloane și câteva tricouri, primite de la Federația Română de Rugby. În octombrie, a mers în școlile din Băicoi și a chemat copiii la antrenamente. La primul, ținut pe Arena „Petrolul”, unul din cele trei stadioane ale orașului, au venit 25 de puști curioși, dar în următoarele zile, speriați de ploaia care a urmat, au rămas cam zece.

Deși dezamăgit, nu i-a ascultat pe prietenii și părinții săi, care îi spuneau că nu-i vin copiii pentru că nu le place rugby-ul și a găsit o soluție ca să-i atragă: a făcut la Federație un curs de instructor de rugby tag (rugby non-contact, unde nu există placaj) și le-a convins pe învățătoarele din școli să-l lase să țină el orele de educație fizică. Așa le-a deschis copiilor apetitul pentru rugby, iar din primăvara lui 2012, numărul lor a început să crească, ajungând, până în toamnă, spre 100.

Tot în primăvara anului trecut, pentru că nu mai aveau loc pe arena „Petrolul”, unde se antrenau, în paralel, și alte două echipe de fotbal, Mircescu a cerut Primăriei dreptul de-a folosi Baza Sportivă Liliești, aflată în spatele Casei de Cultură a orașului. În mai, a primit un stadion mâzgălit cu graffiti și plin de buruieni, cu vestiare nefolosibile și un teren care găzduia mai des grătare și mașini decât antrenamente. Pentru a-l renova, a aplicat pentru o finanțare la „Ţara lui Andrei”, concurs organizat de Petrom. Nu a strâns suficiente voturi pentru a fi selectat, dar compania a hotărât totuși să-l ajute să renoveze stadionul. Mircescu a primit aproximativ 10.000 de euro, în două tranșe, cu care a cumpărat o centrală termică și calorifere, a izolat termic vestiarele, a instalat dușuri și a refăcut o parte din tribună.

Implicarea companiei petroliere a atras și sprijinul comunității: Primăria a instalat utilitățile, o firmă locală a donat stâlpi de iluminat pe post de buturi, iar părinții copiilor și alți voluntari din oraș au ajutat la curățenie. Pe 20 octombrie 2012, aproape 100 de voluntari Petrom au venit să finalizeze lucrările de renovare, în cadrul „Campionatul de Voluntariat”, un program prin care angajații desfășoară acțiuni în comunități. Împreună cu oameni din comunitate, au vopsit tribunele în galben-negru, culori alese de Mircescu, au montat gardul exterior și au făcut ultimele retușuri. Transformarea unui teren abandonat de opt ani în „Stadionul de Rugby Aurora Băicoi”, primul din Prahova, a fost un moment important pentru Mircescu. Echipa lui avea acum propria casă.

Cu stadionul finalizat, și-a dorit să organizeze o competiție prin care să aducă rugby-ul în Băicoi. În primăvară acestui an, într-o primă zi cu soare după multe ploi, 250 de copii au jucat rugby pe stadionul din Băicoi. Un prieten s-a ocupat de sonorizare, mama lui a făcut sandwich-uri, alții au cărat apă, două mame au împărțit pliante despre rugby. Totul a ieșit cum și-a dorit. Mai mult, echipele lui au câștigat toate meciurile.

Însă în perioada următoare, după ce euforia competiției s-a risipit, a început să se gândească la pașii următori și să-și dea seama că o echipă și un stadion nu sunt suficiente ca să rezolve problemele copiilor, de care devenea tot mai conștient pe măsură ce creșteau –  apăreau tenisuni între ei la meciuri, se certau și pierdeau meciuri, lipseau de la școală.

Își propusese ca în primul an să pună la punct aspectele administrative, iar apoi să se concentreze pe implicarea în comunitate. După doi ani, simte că n-a realizat decât o parte – are stadion, are părinți voluntari care merg la meciuri și doi antrenori, din care unul e încă voluntar – dar asigurarea bugetului încă îi ocupă mare parte din timp și energie. Şi nu reușește să strângă mai mult de 15.000 euro pe an, puțin pentru ce-și dorește. Visează la o serie de servicii sociale, dintre care cele mai urgente ar fi un psiholog și un club-house, un centru unde copiii să-și poată serba zilele de naștere, să primească o masă pe zi și să simtă că au un loc al lor.

Își dorește ca clubul să funcționeze ca o platformă socială, ca el și antrenorii să devină un sprijin pentru copii și familii, așa că menține o legătură apropiată cu fiecare, încearcă să le găsească părinților locuri de muncă, dar și să creeze conexiuni în comunitate, între cei mai înstăriți și cei nevoiași. În plus, el și ceilalți antrenori ajută punctual, acolo unde pot – cu o bicicletă pentru Marian, un băiat care face naveta 3 kilometri să ajungă la antrenamente, sau cu o canapea pentru Marius, un puști de zece ani care locuiește cu două bunici. Deși Mircescu spune că încearcă să nu se lase afectat de problemele copiilor și să le privească rațional, ca să le poată rezolva, mama lui, care e și ea aproape de club, îl vede suferind, pentru că îi iubește pe copii „ca și cum ar fi ai lui” și îl frământă că nu poate să-i ajute într-un mod sustenabil. „Asta mă deranjează cel mai tare”, spune Mircescu. ”Faptul că îi dau unuia niște ghete e ok pentru iarna asta, dar astea sunt doar pansamente.”

În copilărie, era pasionat de jocuri pe calculator, în special de cele de strategie. Asta îi place și acum, că a construit ceva de la zero și că încearcă să facă lucrurile să funcționeze. Ştie că, în afară de stadion, nu are un rezultat tangibil, dar măcar șlefuiește niște oameni și comportamente. Sunt copii cărora simte că le dă o șansă, cum sunt frații Aniel și Iustin, care nu au probleme financiare, pentru că le trimite mama lor bani din Italia, dar sunt nesupravegheați. Despre Aniel, un puști brunețel cu ochii mari, căprui închis, spune cu drag că era o „pușlama extraordinară”. Încă e, se mai bate la școală, dar e dedicat rugby-ului, luptă pentru echipă, vine la antrenamente și îl bate la cap și pe Iustin, fratele mai mic, să vină și el. E mândru și de cei opt copii pe care i-a trimis la licee sportive din București când au terminat generala. Aici, au cazare și masă și șansa unui viitor.

Ar vrea să-i țină lângă el, să aibă și o echipă de U16, poate chiar una de seniori, dar asta ar însemna un buget mai mare. Are copii talentați și curajoși și i-ar plăcea să câștige cu ei mai multe trofee, pentru că e o fire competitivă. Şi știe că, deși nu sunt prioritare pentru misiunea lui, victoriile țin echipa unită.

Deși a început cu o înfrângere, sâmbăta mohorâtă de început de octombrie în care s-au jucat etapele III și IV ale campionatului bucureștean a fost una din cele mai bune. Grupa mică, U10, a câștigat ambele jocuri, iar în ultimul meci al zilei, cei de U12 au vrut să-și ia și ei revanșa. Au fost mai concentrați, mai organizați și au făcut placaje eroice în fața celor de la Pantelimon, o echipă bună. Pe margine, Mircescu a trăit intens fiecare pasă reușită, fiecare metru câștigat, fiecare grămadă spontană executată corect, sărind, țipând și alergând dintr-o parte în alta a terenului. Pe final, căpitanul Butucel, un puști blonduț, a croșetat apărarea Pantelimonului și a înscris eseul câștigator.

După meci, copiii s-au strâns în cerc, s-au prins de umeri și, înconjurați de Mircescu și de cei doi antrenori, au cântat, cu voci tot mai răgușite, imnul știut de orice echipă de juniori: „Frunză verde de stejar/Eu am fost un mic golan/Dar acum sunt un rugbyst/Nu mai plâng, nu mai sunt trist (…)”

Apoi au ridicat mâinile la cer, într-o explozie de bucurie și înverșunare: „Aurrroraaaaa!”.

Articol realizat în cadrul proiectului „Mici victorii civice”, cu sprijinul financiar al Fondului pentru Inovare Civică, program finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, sponsorizat de Raiffeisen Bank, administrat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.