Există feminism rom

Acum patru ani am întâlnit-o prima dată pe Roxana. Roxana avea vârsta mea, era tot de etnie romă, dar era dintr-o familie tradițională de zlătari care se ocupase în trecut cu prelucrarea aurului. La cei 25 de ani era „oaia neagră” a comunității. Protestase în nenumărate rânduri, ani la rând, ca să nu fie măritată. Ori de câte ori venea vreun băiat să o ceară de nevastă, familia ei „cădea de rușine” că fata lor are un cuvânt de spus în fața deciziei lor.

Între timp, ca să suporte mai ușor scandalurile de acasă, Roxana se pocăise. S-a gândit că pocăința o va scăpa de căsătoria impusă. Cu vremea, așa a fost. Familia ei a lăsat-o în pace, iar ea era singura fată din comunitatea ei care la 25 de ani nu era măritată și nu avea copii.

Voiam să fac un spectacol despre căsătoriile timpurii la romi, iar cel mai mult mă interesau părerile fetelor când familiile lor decid să le mărite. Dacă sunt împăcate cu asta, dacă nu. De altfel ce poți gândi la 13-14-15 ani? Dacă te-ai născut într-o comunitate tradițională în care toată lumea se căsătorește la vârsta asta, nu chestionezi, ăsta e firescul. Să te opui, cum a făcut Roxana, e ceva ieșit din comun. Pentru toată lumea, era o „nebună”.

Spre deosebire de ea, eu veneam dintr-o familie în care nu se practica căsătoria timpurie; ca majoritatea romilor, ai mei pierduseră de mult ce se consideră a fi „tradiția”. Mă bucurasem de destulă libertate din partea familiei și cred că și d-asta m-a impresionat viața plină de restricții a Roxanei. În timp ce eu în clasa a IX-a începusem să chiulesc de la ore pentru că așa era cool, Roxana mergea la școală pe ascuns, ca să nu creadă părinții ei că acolo o să întâlnească un băiat de care se va îndrăgosti, cu care va fugi și le face mare rușine printre țigani. Le spunea că se duce la adunarea penticostală. O prietenă romă care lucra la Prefectură îi servea mereu ca alibi, pentru că ai ei nu prea o lăsau să plece de acasă neînsoțită de frații mai mari.

Roxana trecuse prin atâtea, dar era o luptătoare. S-a revoltat împotriva familiei, comunității, împotriva unui întreg sistem care nu lasă fetelor o altă alegere decât să se mărite timpuriu. Și a reușit. Nu s-a gândit niciodată să-și părăsească comunitatea, pentru că a înțeles că e nevoie doar de răbdare ca să schimbe percepții și mentalități.

Mi-a spus povestea vieții ei cu o liniște interioară care mă făcea să mă rușinez de fiecare moment în care nu am avut curaj să lupt pentru propriile mele idealuri. Îmi era rușine de fiecare lucru din viața mea pe care îl dobândisem natural; lucruri simple, ca accesul la școală, pentru ea însemnau încă o bătălie.

Întâlnirea cu Roxana a însemnat și începutul feminismului meu. Am scris un scenariu despre povestea ei și a altor fete rome și așa a rezultat Del Duma, Vorbește-le despre mine, un one woman show care militează pentru drepturile femeilor rome. Nu știam mai nimic despre mișcarea feministă până la acel moment, dar pentru prima dată vedeam clar inegalitățile dintre bărbați și femei, nu numai în comunitățile rome, dar peste tot în lume. Tot ce mi se părea normal până atunci legat de poziția femeilor în societate, acum mă revolta. De ce sunt plătită mai puțin decât colegii mei bărbați pentru aceeași muncă? De ce nu pot merge în siguranță pe stradă fără să fiu fluierată și hărțuită? De ce nu pot purta o fustă scurtă fără ca asta să însemne o invitație la „agățat”? De ce bărbații spun că ne sunt superiori și ne tratează ca atare? De ce decid ei pentru viețile noastre?

Apoi, am întâlnit-o pe Carmen Gheorghe, președinta singurei asociații feministe rome din România, E-Romnja. Am aflat că feminismul nu e doar pentru femeile albe, emancipate, ci că există o mișcare feministă romă puternică – de la nivel academic, până în comunitățile închise, în care femei ca Roxana, deși nu cunosc termenul de feminism, produc schimbare concretă.

Lupta noastră feministă este dublată constant de cea antirasistă, de aceea credem că „feminismul rom” ar trebui să fie folosit ca un termen specific, așa cum este folosit „black feminism” de către femeile de culoare. Pentru că a fi femeie și a face parte dintr-un grup discriminat etnic e o altă experiență, de două ori mai dură. Mi-ar plăcea, ca femei rome, să fim ascultate dintr-o poziție de solidaritate și nu una de „salvatoare”, așa cum îmi amintesc că a reacționat baronesa Ema Nicholson la vestea căsătoriei fetei lui Florin Cioabă în 2003. Ana-Maria avea doar 12 ani când tatăl său, autointitulatul rege al romilor, a măritat-o. Știrea s-a transformat într-un scandal până peste hotare iar imaginea romilor ca „barbarii care își mărită fetele de mici” a fost reîntărită.

Atitudini paternaliste, ca cea a baronesei Nicholson, nu fac decât să mențină stereotipurile despre romi ca grup omogen, în timp ce anulează rezistența pe care noi, femeile rome, o depunem din interior împotriva acestei practici percepută fals drept „tradițională” – căsătoria timpurie.

Violența de gen există pretutindeni și căsătoriile timpurii nu sunt practicate doar de romi, ci sunt o problemă chiar și în țările considerate civilizate: în America, în New Jersey au fost căsătoriți peste 3.481 de copii în perioada 1995- 2012, iar în New York, între 2000 și 2010, 3.853 de copii.

Viziunea conform căreia violența face parte din „cultura lor, a romilor” nu numai că este una rasistă, dar este și total falsă: cercetările ne spun că violența împotriva femeilor este la fel de prezentă în familiile nerome, în cele din clasa mijlocie și bogată sau în cele cu studii superioare.

Prin urmare, cea mai bună formă de sprijin pe care ne-o pot oferi surorile noastre feministe e să renunțe la privilegiile lor și la gloria de „salvatoare” și să lase spațiu și vocilor noastre. Feminismului rom are nevoie de aliate, nu de alte relații de putere inegale. Numai împreună putem să ne folosim de fiecare zi din viața noastră ca să schimbăm istoria lungă și urâtă a inegalității, care nu ne permite o existență demnă. O existență demnă e cea care nu ne face pe noi, femeile, al doilea sex. E idealul despre o lume în care ne putem lăsa fetițele să viseze la acele șanse care, în această etapă a umanității, înclină numai în favoarea bărbaților.

După Del Duma, ideea de a avea un teatru feminist rom a venit natural așa că împreună cu alte actrițe rome am înființat Giuvlipen, o companie de teatru care și-a propus să revendice spațiul cultural românesc prin arta femeilor rome. Am produs spectacole ca La Harneală care vorbește despre evacuările forțate cu care se confruntă femeile rome, dar și spectacole de tip cabaret cum e Gadjo Dildo, care atacă un subiect despre care nu se discută niciodată – sexualitatea femeilor rome. Ca și Roxana, uneori am fost „oile neagre”. Atât în mediul teatral independent, care nu era pregătit pentru vocile actrițelor rome, cât și pentru mulți din comunitatea romă, pentru care suntem niște „femei nelalocul lor”. Uneori am simțit furie și revoltă. Dar apoi am respirat. Răbdare e lecția pe care am primit-o de la Roxana. Rezistență e ce aud din interiorul meu. Și știu că nu mă voi opri aici.