[TIFF 2016] Mihai Chirilov, despre TIFF la început, la 15 ani și alegerile dintre

Mihai Chirilov, co-fondator și director artistic al TIFF, pleacă de obicei spre Cluj cu o zi înainte de festival. Până atunci, lucrează de la București cu oamenii care sunt deja în Cluj. L-am întâlnit pe Chirilov la sfârșit de aprilie, când programul pentru TIFF era definitivat în proporție de 99% și când tocmai terminase de ales filmele românești din secțiunea dedicată.
Am stat de vorbă despre cum a crescut TIFF în 15 ani, despre cum s-au născut secțiunile și cum e să alegi filmele din cadrul celui mai mare festival de film din România. 

Cum era structurat festivalul la început? Alegeai la fel secțiunile?
Structura pe secțiuni a fost așa de la început. Evident că festivalul era mult mai mic. Țin minte că în 2002, când am început, erau două săli de cinema în Cluj cu care lucram, asta limita foarte mult oferta. Și așa multora li s-a părut că oferta este enormă, dat fiind că la vremea respectivă nu prea existau festivaluri de film și nu exista de fapt niciun festival competitiv de lungmetraj. Ideea asta de a arăta într-o sală șase filme pe zi și a doua zi alte șase filme complet diferite e genul de programare-bombardament care, pentru publicul obișnuit cu un film care rulează într-o sală timp de șapte săptămâni, a venit ca o avalanșă. Evident că, neavând experiența festivalurilor în România și cu atât mai puțin în Cluj, lucrurile astea au necesitat multă voință de adaptare. Dar în timp s-a mai adăugat o sală și încă o sală, a început să crească numărul de invitați, interesul a crescut, a început să crească numărul filmelor românești produse, dovadă că festivalul a funcționat ca un soi de pepinieră și are un rol sinergic în toate lucrurile astea.

A intervenit apoi activarea unor locuri al căror principal scop nu e proiecția de film, tocmai pentru că sălile de cinema din România au murit treptat și e o problemă cu care se confruntă și festivalurile și filmul în general, pentru că ofertă există dar nu există unde să arăți filme și nu prea există unde să arăți film de artă; TIFF nu aduce filme de multiplex, deci el are nevoie de o rețea alternativă. Dar asta se potrivește cu ce se întâmplă în general în țară. Există moda asta a activării unor locuri, de a reda circuitului cultural urban locuri care au un potențial pentru diverse manifestări. Și ajungi la hale pe care le dai pentru pavilioane de artă la subsoluri pe care le aranjezi astfel încât să ai, știu eu, spectacole de teatru indie și așa mai departe. Și asta am făcut și noi în Cluj, am activat locuri mai mici, mai mari și am făcut o programare targetată pe fiecare dintre aceste locuri și pe publicul lor potențial.

Spuneai că la prima ediție ați început cu două cinematografe.
Erau două cinematografe, da. Păi lucrurile au crescut, acum am ajuns cumva pe la 15, uneori chiar și 18 locuri de proiecție, ceea ce este enorm. E o arhitectură de proiecții care acoperă, cumva ca rețelele de telefonie mobilă, tot orașul, inclusiv cartierele mărginașe.

În 2002 a fost chiar prima dată când v-ați gândit să faceți festivalul? Sau tu și Tudor Giurgiu vă gândeați de mai mult timp la asta?
Nu de foarte mult timp. Anecdota clasică este că ne-am întâlnit, ne-am tras-o cultural și nouă luni mai târziu s-a născut festivalul. Ne-am întâlnit chiar în septembrie, eram la festivalul de la Veneția când Tudor m-a sunat și mi-a spus: Hai să ne întâlnim, am un proiect pe care vreau să-l discutăm să vedem dacă reușim să facem ceva. Asta se întâmpla în septembrie 2001, iar în iunie 2002, deci practic nouă luni mai târziu, festivalul debuta.

Cum a fost atunci să alegeți filmele? Poate dacă în 15 ani ați ajuns să depindeți de mai mulți factori, atunci, în primul an, a fost totul mult mai direct („vreau filmul ăsta, vreau filmul ăsta”)? Cum s-a schimbat selecția?
Selecția nu se schimbă. Ca în orice festival selecția este o reprezentare mixtă, obiectivă slash subiectivă a celui care o face. Selecțiile festivalurilor internaționale diferă, pentru că ele reflectă personalitatea, backgroundul, knowledge-ul, înțelegerea pe care cel care o semnează o are față de lume, față de loc, față de cinema. (La TIFF) cred că selecția de filme, conținutul, substanța ideatică a selecției au rămas neschimbate. E una dintre puținele constante ale TIFF-ului, care din fericire nu e cuantificabilă, spre deosebire de tot ce am vorbit până acum, număr de locații, hoteluri, rețele activate, număr de spectatori și așa mai departe, care inevitabil au crescut. Dar sigur că fiecare perioadă din copilăria și adolescența festivalului vine la pachet cu probleme care țin de contextul actual.

În 2002 era foarte greu. E foarte greu să inițiezi un festival și tu să poți să spui da, vreau să aduc filmul ăla și ăla, dar între vrut și putut diferența este de la cer la pământ. Pentru a aduce un film tu trebuie să dovedești că meriți să ai acel film, că filmul ăla nu va fi irosit în contextul ăla, că tu vei acompania filmul și îi vei asigura un public pe măsură. Există foarte multe companii, și în zilele noastre, care nu lucrează cu festivaluri aflate la primele ediții. Așteaptă să vadă dacă festivalul respectiv se va așeza, își va cimenta o anume reputație și abia atunci producători decid să își asocieze numele și reputația cu statutul de care te bucuri tu în momentul respectiv. Am avut într-adevăr noroc la început, recunosc și acum. Tudor avea la vremea respectivă deja un know-how în ce privește managementul și organizarea unui eveniment de asemenea amploare – el venea în trena lansării postului TV Atomic, e clujean, cunoaște foarte mult rețelele din Cluj și jucătorii principali. Pe de altă parte, eu la vremea respectivă aveam deja un trecut, să-i spunem festivalier, destul de solid. Începusem să merg la Cannes de pe la 20 și ceva de ani, eram jurnalist acreditat la Cannes, mergeam, vedeam tone de filme, apoi am început să fiu invitat la festivaluri, intrasem în asociația criticilor de film internaționali, intrasem deja în câteva jurii de festival internațional; încetul cu încetul îți construiești o reputație și practic devii o garanție că inițiativele tale nu vor fi niște gherle sau niște șușe, ci ceva care, în timp, se vor aduna în ceva valabil. Ceea ce s-a și întâmplat cu TIFF-ul.

Începutul rămâne perioada cea mai dragă tuturor; ca-n orice perioadă de pionierat, ai sentimentul că ai cartografiat un teren necunoscut și că ai construit ceva de la zero care a servit ulterior ca model, ca dovadă că lucrul ăla se poate face și care sunt pârghiile pentru asta. La vremea respectivă Clujul nu avea manifestări culturale, astăzi practic nu mai există săptămână sau weekend în care în Cluj să nu se întâmple trei sau patru activități culturale. Erau două-trei hoteluri care abia de erau pline, acum există zeci, sute de pensiuni care au crescut și, fără nicio urmă de falsă modestie, TIFF-ul a generat, într-adevăr, un profit economic al orașului, care se traduce și în acest aspect – impactul economic pe care îl are un festival cultural într-un oraș. Se vede pentru că numărul de crâșme a crescut, orarul crâșmelor care închideau la 8-9 s-a extins până la ora 12 noaptea și aici am tot un exemplu de nivel anecdotic. Mi-aduc aminte că în primii ani de TIFF ajungeam să mâncăm abia la sfârșitul zilei și problema era că noaptea în Cluj (nici seara foarte târziu) nu se putea mânca nicăieri, erau restaurante care închideau la ora 8, la 9, la 10, ori noi la 12 noaptea abia terminam ultimul film.

Când ai simțit că se produce o schimbare în oraș?
A durat destul de mult și n-a fost doar schimbarea economică la fața orașului, ci și felul în care el a început să trăiască și să respire cultural. A durat, nu s-a întâmplat peste noapte, nu s-a întâmplat peste doi ani. Cred că lucrurile au început să se schimbe odată cu proba de foc pe care festivalul a avut-o în 2007, când s-a întâmplat simultan în Cluj și Sibiu (Sibiu era atunci capitală culturală europeană). Logistic, a fost un tur de forță absolut chinuitor pentru toți cei implicați, dar lucrurile au ieșit foarte bine. Și cred că atunci s-a născut, inclusiv în mentalul clujean, ideea că TIFF-ul poate servi drept vârf de lance pentru o eventuală campanie sau strategie culturală a Clujului pentru capitală europeană, ceea ce câțiva ani mai târziu s-a și întâmplat. Clujul într-adevăr are șanse în momentul respectiv și grație TIFF-ului, dar sigur că au contribuit și factori externi. Tot ce s-a întâmplat pe partea de arte vizuale și Clujul, încetul cu încetul, pe diverse falii, cumva independente unele de altele, au ajuns să conteze foarte mult în perimetrul cultural. Și lucrurile astea au atras de la sine o mai mare vizibilitate, impact economic, un sprijin din partea autorităților pentru evenimente culturale și o mult mai mare deschidere a localnicilor. Sunt concerte, festivaluri de muzică, festivaluri de film, expoziții alternative sau orice tip de salon.

S-a întâmplat ca organizatorii de festivaluri sau alte manifestări artistice să vină să vă întrebe cum ați procedat sau să vă ceară ajutor, să vă ceară sfaturi?
Exemplul cel mai la îndemână mi se pare cel al festivalului de film care cumva s-a născut grație garanției pe care existența TIFF-ului le-a oferit-o. E vorba de Comedy Cluj, un festival care s-a născut la câțiva ani buni după TIFF și care a folosit, mai mult sau mai puțin, și infrastructura TIFF-ului și rețelele dezvoltate și cumva foarte bine înșurubate, inclusiv în peisajul administrativ. Festivalul funcționează până în momentul de față și lucrează la el inclusiv oameni de la TIFF (Comedy Cluj e la capătul opus al calendarul anului). Au mai fost oameni implicați în structura organizatorică de evenimente conexe în timpul TIFF-ului care au ajuns să lucreze la Festivalul Electric Castle, iarăși unul dintre festifvalurile de muzică importante din România. Sunt oameni care cumva și-au făcut ucenicia la TIFF, fie că e vorba de ucenicie curatorială, artistică sau ucenicie managerială.

Cum construiești secțiunile festivalului în fiecare an? Pornești de la pasiuni personale, de la alte festivaluri?
E o combinație. Nu e o noutate, e un lucru pe care multe alte festivaluri îl fac, aici nu e o chestiune de inovație, e o chestiune de asumare. Așa cum am fost noi un festival mic la vremea respectivă, fără experiență și fără absolut nicio recunoaștere și nicio garanție că lucrurile se pot întâmpla, sigur că puteam spune „facem un festival cu filme de Oscar”, pentru că de Oscar a auzit toată lumea și în felul ăsta ne asiguram un viitor. Nu, noi am vrut să construim ceva pentru viitor, să creăm o platformă pentru filmul românesc și o platformă pentru cineaștii tineri despre care se va auzi. A fost un risc pe care ni l-am asumat de la bun început, după care am adus cineaști și filme ale unor regizori aflați la început de drum pe care nu le poți publiciza într-un fel, pentru că lumea nu știe de ele, dar am mizat și pe orgoliul fiecăruia de a fi acolo când un talent se naște. Și asta s-a întâmplat. Au fost cineaști care au luat premii importante sau cel mai important premiu din cariera lor a fost la TIFF; cineaști care au fost la Cluj și care peste doi, cinci, nouă, zece ani au ajuns în competițiile mari ale festivalurilor din întreaga lume, iar asta alimentează și-ți gâdilă orgoliul în mod plăcut. Este un regizor român care a fost la Berlin și a luat premiul Ursul de Argint, despre care vorbește totă lumea, care a venit la Cluj cu primul lui film când nu știa nimeni, iar eu am băut cu el la TIFF. E o chestie foarte plăcută și, sigur, cineastul respectiv  nu a uitat de unde a plecat și lucrurile astea rămân foarte aproape de sufletul lui.

Unele secțiuni se impun de la sine, pentru că vrei să creezi o platformă prin care să arăți film de calitate, film de artă, vrei să arăți un Almodovar, vrei să arăți un Haneke… Sunt filme care, sigur, deja în lumea occidentală au ajuns să fie mainstream, în România ele sunt în continuare filme care fac câteva mii de spectatori, sunt filme pentru the happy few, sunt filme de artă. Normal că trebuie cumva să oferi o platformă pentru acest gen de filme, așa că inventezi o secțiune în care să arăți crema cremei filmelor din Europa din marile festivaluri internaționale. Apoi, vrei ca festivalul să aibă rezonanță internațională și te gândești că zici „Transilvania”, zici „Dracula”, zici „horror”, zbang! Se impune de la sine o secțiune de film de groază și fantastic pentru că se mulează cumva pe specificul locului așa cum îl văd străinii. Apoi, de la bun început eu am funcționat pe principiul că, dacă vrei să înșurubezi în conștiința locului o inițiativă care nu are niciun trecut și nicio garanție că va conta, trebuie să începi cumva în forță. Să-i zicem „mentalitatea pumnului în stomac”: de la prima ediție a TIFF-ului selecția a inclus câteva titluri deranjante, titluri pe muchie de cuțit, titluri controversate. Sunt filmele șoc, cum au ajuns să le numească cei din Cluj, care în fiecare an mă întreabă, la conferința de presă, care e filmul șoc de anul ăsta. E o traumă pozitivă cumva, care a contribuit la educarea publicului și deschiderea apetitului pentru film de artă; filmul-șoc te înfioară, uneori te indignează, dar nu respingi propunerea. E drept că în timp am învățat că ideea este să oferi totuși un confort publicului într-o perioadă de zece zile în care îl bombardezi cu foarte multe filme și să trasezi cumva niște jaloane și să-i spui: „Îți place aia, te duci acolo. Nu vrei să vezi aia, nu te duce acolo”. Aici e o chestie pentru cei care sunt mai curajoși și mai dispuși să-și exploreze zonele necunoscute. Așa s-a născut secțiunea „Fără limite”.

Secțiunea de documentar s-a născut tocmai pentru că, deși în România există un festival de documentar ca Festivalul de la Sibiu, el are o componentă foarte solidă pe partea etno-antropologică, privilegiind mai puțin filmul documentar gândit ca film de cinema. Ne innteresează foarte mult filmul de investigație, filmul reportaj, filmul pe problematică. Apoi a apărut și festivalul One World, al cărui deziderat este filmul despre drepturile omului, filmul cu agendă. Am încercat să suplinim la TIFF zone care riscau să treacă neobservate – un documentar cum e Searching for Sugar Man sau documentare de tipul celor făcute de Werner Herzog despre condamnații la moarte sau ale lui Nick Broomfield, documentarele muzicale. Și așa s-a născut zona de documentar de la Cluj, foarte deschisă dockʼnʼrollului, cum știu că s-a numit o secțiune.

Anul ăsta, în mod excepțional, tocmai pornind de la filmele pe care le văd în festivaluri, mi-am dat seama că s-au făcut și foarte multe documentare foarte bune despre lumea cinemaului, filmul care vorbește despre film. Ori ăsta e iarăși un subgen care nu va ajunge probabil nici la One World nici la Astra, dar TIFF, fiind cumva cel mai cinefil festival din România, este locul potrivit pentru o secțiune de documentar despre cinema, despre cineaști, despre actori, despre figuranți, despre sălile de proiecție, despre making oful filmelor și așa mai departe.

Nu vreau să trasez foarte clar cu creta arhitectura unui festival și să nu mai las loc de surprize. Există o osatură pe care adaug hălci diferite tocmai din ideea de a surprinde în fiecare an publicul și de a nu-i da impresia că lucrurile se întâmplă pe pilot automat. De aia am secțiuni tematice în care tema variază de la un an la altul, de aia am introdus focusurile de țară pentru că mi se pare un portal foarte bun în cultura, civilizația, mentalul național al altor teritorii pe care le poți vizita prin cinema. Rămân la părerea că cinematograful este o oglindă a societății în care el a fost creat, și mi se pare că în fiecare an la TIFF reușim această performanță. Exemplul cel mai recent este focusul norvegian foarte larg și foarte ambițios de anul trecut de la TIFF, când, brusc, orașul s-a animat, a fost o înfrățire a spiritului nordic cu spiritul balcanic, despre care aparent ai spune că sunt incompatibile, dar care prin cinema și prin limbajul cinemaului găsesc o cale de fuziune ideală.

Mai sunt propunerile. Anul ăsta am un invitat foarte important care este Richard Peña. Este unul dintre cei mai importanți istorici și profesori de film de la Lincoln Center de 25 de ani, el a creat festivalul de film de la New York și practic el i-a lansat în America pe Almodovar, pe Haneke și așa mai departe, le-a creat statutul de care ei se bucură astăzi și care vine pentru prima oară la Cluj. El a venit în România pentru că e mare fan de film românesc și cunoaște inclusiv pre-ʼ89 – Pintilie, Pița, Gulea, dar și ce s-a întâmplat după ʼ89. E prima oară la TIFF, pentru că vine să jurizeze filmele din Zilele Filmului Românesc, și mi-a propus și un program special curatoriat de el despre filmul de groază sud-american. E un program care face în șapte filme un soi de istoric, un parcurs de tipul readerʼs digest al specificului celor mai importante borne din imaginarul horror al Americii Latine. Deci TIFF e un festival deschis și nu bătut în cuie, lucrurile se întâmplă și în funcție de invitați. Probabil voi găsi și alte modalități în viitor, nu se știe niciodată, dar în momentul de față cam asta e. Lucrez cu curatori externi, am Ziua Filmului Maghiar, care e motivată de faptul că există într-adevăr o puternică minoritate maghiară care contează și, dacă undeva în România poți arăta film maghiar, acolo se întâmplă. E un eveniment care capacitează toată minoritatea din Cluj cu filme, expoziții, concerte și așa mai departe.

Au fost și ani în care te-ai gândit să introduci o secțiune nouă și ai renunțat? Poate te-ai gândit că nu ar prinde sau poate nu s-ar potrivi?
De patru ani vreau să fac o secțiune de film popular, un focus pe filmele populare din Uniunea Sovietică din anii ʼ70-ʼ80, care este o perioadă – inclusiv în România – generatoare de enorme nostalgii; practic generația mea, generația părinților mei a crescut cu toate acele comedii sau drame sovietice în anii ʼ70, de la Gară pentru doi la Logodnica mecanicului Gavrilov, la Fata fără zestre la Moscova nu crede în lacrimi, toate lucrurile astea sunt filme huge, pe care mi-aș dori să le reactivez și din tr-un soi de curiozitate. O dată pentru că sunt filme care au însemnat ceva, care înseamnă ceva în patrimoniul ăsta mondial, consider că merită rearătate și pentru generația mea și pentru generația părinților, care altfel nu ar mai avea cum să le mai vadă. Sunt convins că nostalgia e un animal bizar, iar el activează genul ăsta de interes, dar, recunosc, cel mai mult mi-aș dori să văd cum reacționează publicul majoritar de la TIFF, care, conform ultimelor studii (și se vede și cu ochiul liber), e un public aflat undeva între 25 și 35 de ani, avid de cunoaștere și deschis la nou, chiar dacă noul, într-o situație de tipul ăsta, îl reprezintă un cinematograf vechi. Un cinematograf la care nu mai ai acces, pe care nu îl poți descoperi decât prin propria platformă festivalieră cum poate să ofere TIFF-ul. Numai că aici, într-adevăr, te lovești de factori care țin de restructurarea arhivelor din Uniunea Sovietică; jumătate din filme se duc în Ucraina, jumătate se duc în arhiva cutare, jocuri de putere, bugete, filme care nu sunt disponibile în copii arătabile, nu au fost restaurate, nu au fost digitalizate, curățate. E o chestie la care lucrez de vreo trei-patru ani deja cu oameni din Rusia care sunt în stare să-mi deschidă niște uși. E o idee la care nu am renunțat și sper să o pot face la un moment dat.

Am mai vrut să fac la un moment dat o secțiune, dar am înțeles în cele din urmă de ce nu o pot face și era, tot așa, foarte interesant. Începând cu nu mai știu ce ediție TIFF am început să arăt filme indiene, cumva activând din nou un resort foarte nostalgic. În vremea comunismului în România filmul indian făcea legea, și el ca filmul sovietic. Și am încercat să resuscit genul ăsta de imaginar și să văd cum se aplică el astăzi. Am adus și câteva filme bollywoodiene, dar, în timp, ajungând să vorbesc cu oameni de acolo și să cunosc critici de film, mi-am deschis cumva ochii unui alt tip de cinema care se face în India: cinematograful independent. În filmele indiene e interzis să arăți un cuplu care se sărută și e foarte interesant să vezi cum dintr-o interdicție filmul reușește să construiască ceva. Și am descoperit că în India, tocmai pentru că e una dintre țările cu un public enorm și în care se fac enorm de multe filme, mai multe decât la Hollywood, există această idee că, când faci foarte multe filme trebuie să faci idei, dar uneori nu prea mai ai idei. Cumva această criză de idei a dus la Bollywood la soluția de a face remake-uri după filme de succes făcute la Hollywood. Te trezești cu un Superman făcut în stil bollywoodian, te trezești cu Batman în stil bollywoodian, cu Usual Suspects… Omologii mei de acolo mi-au trimis câteva filme și e foarte intersant să vezi cum adaptezi filmele astea la realitățile și la publicul local. Sigur că, în momentul în care am început să fac selecția asta de filme – o numisem „Remade in Bollywood” -, am avut surpriza să nu primesc niciun răspuns de la niciunul dintre filmele invitate. Și a fost foarte intrigant. Dar sunt filme care nu circulă în străinătate absolut deloc pentru că ei nu plătesc drepturile de remake. Ele în India pot fi arătate, dar pe oameni nu-i interesează ca filmele să circule și să ajungă sub incidența violării de copyright. Dar da, și povestea cu India și cea cu Uniunea Sovietică au venit din nevoia și curiozitatea mea personală de a vedea acest cinema care cu siguranță va activa resorturi nostalgice.

Așa cum, depinde găsesc oameni care astăzi, foarte tineri, vibrează la Sergiu Nicolaescu, un cinematograf pe care noi putem să-l contextualizăm foarte bine, care ține de anii ʼ70-ʼ80, de un anumit model și de anumite lucruri. Astăzi îți dai seama care sunt limitele lor și cum s-au născut și ce le mână pe ele în luptă, unde este cu adevărat locul lor într-o antologie a filmelor și constați că nu este undeva foarte sus. Dar, pe de altă parte, sunt filme care activează ceva în cei foarte tineri, care nu au crescut cu ele și care le iau ca atare pentru ceea ce sunt în momentul de față și e foarte interesant să vezi ce anume din ele îi atrage. E și puțină arheologie acolo, puțină antropologie.
***
Am vorbit cu Mihai Chirilov și despre curatorierea secțiunilor din festival din acest an și vom publica partea a doua a discuției în zilele următoare.
TIFF a ajuns la ediția a 15-a și se desfășoară anul acesta între 27 mai și 5 iunie, la pachet cu zeci de secțiuni de filme și evenimente speciale.